-fragment din romanul ORFEU, editura Pavcon,  colectia Science Fiction, nr 130, 2020-

Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat la 23 August 1939 un acord cu pactul de neagresiune Molotov- Ribbentrop în care împart, în secret, Polonia și România între ele, pregătind scena pentru al doilea război mondial Artizanii: Hitler și Stalin. Au semnat: Ministrul sovietic de externe Vyacheslav Molotov și Ministrul de externe al Reichului german Joachim von Ribbentrop. Este ziua trădării Europei, consemnată de Uniunea Europeană ca  Ziua Comemorării victimelor nazismului și stalinismului. (nota noastră)

 

Unu

Abia în toamna asta, acum o lună şi jumătate, am văzut cu adevărat cum arată pivniţa de sub casa noastră. Adică am văzut-o de mii de ori şi până acum, dar într-o dimineaţă de octombrie soarele se strecura într-un mod neaşteptat pe fereastra de la demisol şi-a adus o lumină piezişă în camera în care mă pregăteam să aprind gazul sub cazan, ca să încălzesc casa. În zilele de vară, cu ceva ani în urmă, pe când Liza se mişca mai uşor, ea cu Irina găteau aici pe soba Vesta. Era plăcut, era mai răcoare, aveau robinetul cu apă la îndemână şi grădina la doi paşi. Nu ştiu ce  mi-a venit să vorbesc despre pivniţă… A! Da. Mi s-a părut o încăpere bună pentru scris. În fiecare zi, pe la ora 16, pe când coboram să aprind focul, mai făceam câte ceva. Am răzuit pereţii într-o zi, apoi în ziua următoare am dat cu var. Am măturat duşumelele şi le-am spălat. Am şters cele două geamuri micuţe, la nivelul solului şi le-am pus perdele vechi, găsite într-un sac cu cârpe. Uşa avea vopseaua scorojită şi am vopsit-o. O faţă de masă şi un preş au schimbat încăperea cu totul. Mai lipsea ceva totuşi. Două zile m-am învârtit fără să înţeleg ce anume. Ba chiar mi-a trecut prin minte că în adâncurile mele s-ar putea să mă fi răzgândit… Şi dintr-o dată, în grădină, în timp ce adăposteam ultimele ghivece cu flori, mi-am dat seama că aveam nevoie de un  tovarăş. Mai mult târându-l, am dus în camera cazanului, camera mea secretă, vasul mare cu datura, trompeta îngerilor, şi totul a fost perfect.

N-o să fiu eu vreo trompetă vestitoare, dar voi scrie.

Găsisem un registru liniat, vechi, cu pagini îngălbenite pe care l-am considerat numai bun pentru demersul meu. La pensie mi-am cumpărat trei pixuri bune, cu 15 lei bucata. Iar acum, iată-mă în biroul meu personal de care Lisa nu ştie, locşorul meu tăinuit unde pot petrece cam o oră în fiecare după amiază fără ca absenţa mea s-o alarmeze. Întrebarea este: voi reuşi să scriu? Poate că e mult să aştepţi 40 de ani ca să notezi nişte amintiri, dar tocmai asta e! Nu am aşteptat să se împlinească 40 de ani. Abia peste o lună vor fi 40. Cifrele rotunde au tot felul de semnificaţii. Mai bine să scriu acum, înainte ca energia cifrei rotunde să mă eclipseze. Deci suntem în decembrie 1984. A nins o dată şi zăpada s-a topit spre dezamăgirea nepoţilor şi spre bucuria mea. Încă nu ştiu cum va fi ianuarie 1984, dar nu cred că mai poate fi a doua oară un ianuarie atât de călduţ ca cel din 1945. Asta îmi amintesc bine. Nu vreau să mă forţez. Memoria e ca un stat în stat. Uneori memoria pune în funcţiune un fel de sistem de apărare şi închistează anumite amintiri scoţându-le din circuitul conştient al minţii, pentru că dacă acele lucruşoare putrezite ar ieşi la suprafaţă ar risca să infecteze tot psihicul. Bun. Rămâne de văzut ce mai poate scoate la iveală azi, zilele acestea, până nu se împlinesc 40 de ani.

Doi

Stau aici, în pivniţa cam răcoroasă de o jumătate de oră. Am aprins gazul, focul arde sub cazan, în casă caloriferele trebuie să fie deja călduţe. M-am aşezat în faţa caietului de câteva ori şi m-am ridicat iar să mă plimb. Stau cu privirea aninată de ferestruică admirând ultima rază de soare care învăpăiază cocoşul de metal de pe casa vecină. Soarele! Îmi amintesc de soare aşa cum era acolo şi mi se strânge inima. Cred că azi nu sunt în stare de mai mult.

Trei

Câte zile au trecut fără să fi scris? Nu ştiu de ce la început mi s-a părut uşor. Poate pentru că toată viaţa mi-a plăcut să citesc. Cititorii presupun că scrisul e la fel de plăcut precum lectura. Şi poate chiar este când scrii ce vrei, când inventezi. Eu încerc să scriu despre fapte reale şi nu pot scrie oricum, nici nu pot umple spaţiile goale cu fantezii. Lisa bate cu bastonul în podea. E semn că s-a plictisit. Deunăzi m-a întrebat din nou ce tot fac în pivniţă şi i-am înşirat o serie întreagă de activităţi închipuite care au redus-o la tăcere. Vrea să-i citesc. De ani de zile şi-a pierdut vederea, pentru ea lumea e veşnic într-un fel de ceaţă translucidă. Cam aşa sunt pentru mine faptele de acum 39 de ani, aproape 40. Şi mă întreb dacă e bine să le scot la lumină.

Patru

Azi noapte pe la trei, pe când mă aflam la coadă la lapte, m-am gândit cum să încep textul meu. Voi începe cu data de 24 ianuarie. Pe când tropăiam pe loc, că era cam frig, m-am întrebat cum aş putea împrăştia blestemata asta de ceaţă care îmi învăluie amintirile. Cândva, eu însumi voisem să le scufund în ceaţă, în uitare, eu singur ar trebui să le trezesc din nou. Numai că mintea mea, ca şi a celorlalţi, ca a tuturor, nu e decât o alee de promenadă pentru o entitate misterioasă care nu-şi face apariţia şi nu-şi face simţită prezenţa nicăieri în altă parte a lumii decât acolo, în sinele nostru. Oare ceea ce îmi voi aminti eu chiar s-a petrecut în realitate? Memoria nu doar că închistează anumite amintiri şi le blochează, poate să aşeze altele în loc. Fără să ştiu, sunt capabil să fabric amintiri. Toţi oamenii sunt în stare de asta. Şi toţi o fac atunci când adevărul e prea crunt pentru a mai fi amintit. E firesc ca plecând de la un element real, care s-a petrecut cu adevărat, să-l îmbogăţesc cu detalii până când ceea ce îmi amintesc să nu mai corespundă aproape deloc cu ceea ce a fost. Nu e curios că viaţa poate deveni un fel de tablou? Un  fel de vis? Şi cu timpul se întâmplă la fel. Timpul meu subiectiv este mai lung decât cel trăit efectiv. Aşa se face că pierdut în gândurile mele nici nu am băgat de seamă cum am păşit şi am ajuns la ora 5 dimineaţa în alimentară, faţă în faţă cu o vânzătoare nervoasă:

—Scoală-te şi deschide ochii, tovarăşe! Dormi în papuci? Ce viaţă dulce aţi apucat voi pensionarii, de nimic nu vă pasă. Ai, ai, ai!

Am deschis prompt sacoşa, am primit cu recunoştinţă cele două sticle de lapte şi pacheţelul de unt, am plătit, am zis „Sărut-mâinile, tovarăşa Luminiţa!” şi prin gerul dimineţii m-am îndreptat spre casă. Un litru de lapte pentru Lisa şi pentru mine. Pacheţelul de unt, pentru Sofi, e rândul ei, celălalt litru de lapte pentru Tibi. Şi tot timpul din lume, adică încă o oră şi jumătate până se trezeşte casa, numai pentru mine, la biroul meu din pivniţă, cu caietul în faţă.

Cinci

Atunci, să încep. Ziceam că voi începe cu data de 24 ianuarie. Pe 24 ianuarie 1945 am fost deportat împreună cu fiul meu. După 36 de ani, pe 24 ianuarie, a murit fiica mea, Irina. S-au întâmplat însă unele fapte semnificative şi înainte de 24 ianuarie 1945. Pe 1 ianuarie a trecut pe la mine Vili. Nu aveam intenţia să-mi serbez ziua de naştere, nu invitasem pe nimeni, eram încă în război. Mama soacră murise de inimă lăsând cutia cu pastile în dulap, neatinsă, după ce m-am dat peste cap să i le procur, cu alte cuvinte trebuia să ne gândim la economie, eram în regim de drastică austeritate. Serbare îmi trebuia mie? Vili însă nu putea uita o întâmplare petrecută în tinereţe şi se străduia să-mi arate acest lucru. Am ciocnit un pahar de vin şi Lisa l-a servit cu nişte biscuiţi după care s-a retras. Vili îmi adusese ceva, un dar. Ca întotdeauna, venise purtând pe umăr taşca lui jerpelită de care nu se despărţea, dar acum avea cu el și un fel de cutie lungă. Mai văzusem cutia aceea cu mult timp în urmă.

—Ţi-am adus-o ţie, Friţi.

—Nici nu mă gândesc, i-am spus. Nu vreau complicaţii.

—Am cancer, nu am cui s-o las.

M-am uitat la prietenul meu. Fuseserăm colegi la şcoala de ofiţeri de la Budapesta. Fuseserăm camarazi în Primul Război. Împărţisem cu el o intimitate în care nu mai puteam include pe nimeni. Existau fapte pe care le văzuserăm împreună, pe care le trăiserăm împreună şi de care ştiam numai noi. Era o intimitate a morţii.

—Cât mai ai?

—Trei luni, maxim.

—Există tratament? Dacă ai vinde-o, ai putea să te tratezi?

—Nu. Nici comorile lui Nabucodonosor nu mă mai pot salva, camarade.

Am luat cutia. Era o povară.

—O s-o duc în pod, i-am zis. Nu vreau să dea Lisa peste ea când şterge praful. De fapt, prin acele cuvinte voiam să-i aduc aminte că nici după mai bine de un sfert de secol nu eram de acord cu ceea ce făcuse el atunci, cândva… În acea zi de ianuarie în care am ascuns cutia în pod, nici nu mi-a trecut prin minte că după numai o săptămână aveam s-o iau de acolo. După două zile, pe 4 ianuarie, s-a înfiinţat la mine Rudi Stein. Mai venea uneori când avea o carte bună pe care era dispus să mi-o vândă sau când avea ceva deosebit să-mi spună. De fiecare dată accepta cu plăcere să bea din vişinata Lisei, dar în picioare, pe fugă. Niciodată nu s-a aşezat şi nici n-a stat mai mult de zece minute. Nu se considera musafir, ci vânzător cu amănuntul, cum îi plăcea să spună. În ziua aceea s-a lăsat condus până în sufrageria noastră friguroasă, a luat loc pe unul din scaunele cu spătar înalt şi nu s-a uitat decât fugar înspre tava cu păhărele aduse de nevastă-mea. Când am rămas singuri mi-a spus că ştia la sigur că aveam să fim deportaţi. „Şi eu nici măcar nu sunt sas, Friţi! Hitler m-ar fi băgat la cuptor, ruşii mă deportează! E drept?” Îi dădea întruna cu dreptatea, abia am reuşit să-l fac să vorbească coerent. Se scriau liste, zicea el. Cei cuprinşi între 18 şi 45 de ani erau trimişi spre Siberia. Am făcut un calcul rapid: Lisa era de naţionalitate română, fiică-mea, Irina, avea 16 ani. Eu împlinisem cu două zile în urmă 46. Dar fiul meu, Freddie… El avea 18 ani. Nu mai ştiu cum m-am despărţit atunci de Rudi. A fost ultima oară în viaţa mea când l-am văzut. După ani şi ani am aflat întâmplător că murise în Ucraina în aprilie 1946. Tot ce-mi mai amintesc din după-amiaza aceea este că mă aflam la un moment dat în grădină şi mă plimbam cu mâinile în buzunare, fără nici un rost. Priveam cu milă narcisele încolţite şi ghioceii înfloriţi. Nu era timpul lor. Undeva în Biblie era o parabolă despre un smochin care nu rodise când l-a căutat Domnul, nu era timpul lui, dar cu toate acestea a fost blestemat. Cândva îmi bătusem capul mult timp să pricep aparenta nedreptate a Nazarineanului care mustrase pomul fără rod. Mai târziu, am crezut că am înţeles pilda. Dar o înţelesesem? Trebuie să ieşi din pielea ta, să faci fapte excepţionale dacă împrejurările ţi-o cer. Trebuia să-mi salvez fiul!

Şase

Trebuia să-mi salvez fiul, dar nu aveam puterea s-o fac. Ce eram eu? Un biet funcţionar la poştă. Prin ce faptă extraordinară şi ieşită din comun aş fi putut să şterg numele său de pe lista deportaţilor? Era ca şi cum i-aş fi cerut unui pom să rodească în ianuarie. Şi în toate acele zile mergeam la birou de parcă totul ar fi fost normal şi pe făgaşul firesc. Lisei nu-i spusesem nimic, dar aveam senzaţia că şi la urechile ei ajunsese un zvon. Acum, pe când stau aici, în pivniţa mea dragă şi scriu cu pixul în valoare de 15 lei pe caietul frumos liniat în timp ce ascult flacăra de gaz fâsâind sub cazan, îmi pare că faptele pe care le relatez s-au petrecut într-un trecut imaginar. E posibil ca mintea mea să fi inventat totul în cele mai mici detalii, iar eu să fiu nebun, un nebun care n-a părăsit niciodată oraşul natal în vagoane de marfă, care n-a umblat prin zăpadă cu picioarele înfăşurate în ziare şi băgate în bocancii ferfeniţiţi, care n-a tăiat copaci cu securea într-o iarnă îngrozitor de rece şi care nu s-a bucurat într-o primăvară de un arici ca de cea mai bună masă din viaţa lui? (Pasajul acesta se taie când voi trece însemnările pe curat, e o prostie!) Ştiu ce mi se întâmplă. Am deschis o uşă ce trebuia să rămână închisă. Acum trebuie să cobor în adâncul întunecat. Nu are rost să descriu toate îndoielile, neliniştile şi disperarea crescândă pe care le-am resimţit atunci. Ideea despre cum aş putea încerca să-l salvez pe Freddie mi-a venit în dimineaţa în care tanti Hanna, vecina noastră, m-a întrebat dacă am aflat că Vili murise. „Îngrozitor! Îngrozitor!”, repeta femeia frângându-şi mâinile. „Cred că s-a speriat tare de tot, săracu, nu-i aşa, când a auzit ce se vorbeşte. Da’ şi să-ţi tai gâtul cu briciul! Ştii, Friţi dragă, ştii, ai auzit, aşa-i? Nu trebuie să-ţi fie frică, pe voi nu vă ia. Îi duce numa’ până la Turda, la o fabrică, aşa se zice. E muncă silnică, ce-i drept, da’ şi să-ţi iei gâtu! Nu te speria, Friţi dragă, îi ia numa’ pe tineri, voi nu vă încadraţi.” Atunci ceva se strecură în mintea ei şi-şi duse palma la gură: „O, Jesuse, Marie, îl ai pe Freddie, aşa-i! O, Doamne! Lasă că vine înapoi, nu-i la capătul lumii, Friţi dragă!” Până la urmă am scăpat de tanti Hanna şi m-am dus la Vili. Un jandarm tocmai închidea uşa casei şi a avut bunătatea să-mi spună ce se întâmplase. M-am întors acasă s-o anunţ pe Lisa că nu ajung la prânz, apoi m-am dus la birou sa-mi iau trei zile libere. Trebuia să merg la morgă, pentru că Vili nu avea pe nimeni şi îmi revenea sarcina să mă ocup de funeralii. Pe când mergeam de la morgă la primărie şi de la primărie la serviciul de pompe funebre, ceva îmi zgândărea mintea pe un plan secund ca un fel de piatră în pantof. Era ca şi cum aş fi avut în buzunar un bilet de loterie despre care ştiam mai mult ca sigur că e câştigător şi, cu toate acestea îmi venea greu să-l citesc, să-i verific numerele. Poate că până la urmă cutia pe care mi-o lăsase Vili nu mai era o povară, ci biletul lui Freddie spre libertate. Înmormântarea bietului meu prieten a fost prilejul cel mai potrivit pentru a afla cine anume întocmea listele cu persoane deportabile. Într-un orăşel mic cum era Alba Iulia, dacă ştiai pe cine să întrebi, puteai afla orice. Aşa se face că pe data de 9 ianuarie după ce la prânz l-am condus pe ultimul drum pe Vili, spre seară am urcat în pod şi am deschis cutia de la el în lumina slabă a unei lămpi cu gaz. Era acolo, în cutie, la fel de minunată cum mi-o aminteam. Nu putea fi a mea, dar mă putea ajuta să-mi salvez fiul. Cu un mic regret am închis capacul. Din fericire, cutia lungă încăpea în una din valizele noastre cumpărate pe vremea când visam să călătorim, aşa că am băgat-o în ea şi am încuiat-o cu lăcăţelul. A doua zi m-am dus acasă la Tupileanu. El era funcţionarul care scria listele. Casa lui Tupileanu mai există şi azi. Trec pe lângă ea de câte ori mă încumet să stau la coada nesfârşită care se formează de-a lungul Căii Moţilor ca să cumpăr pâine de la „Horia”. E un cuptor vechi, cu tradiţie, pe care nu ştiu cum, dar nu l-au desfiinţat şi acolo au întotdeauna pâinea caldă. Dacă apuci să iei, desigur, pentru că de multe ori se termină pâinile înaintea celor înşiraţi pe marginea trotuarului. Atunci, cine are putere, stă şi aşteaptă să se coacă următorul cuptor, cine nu, renunţă. Au pâini mari, calde şi crocante, cu coaja ciocănită ardeleneşte, merită să stai la coadă. Pită. Pită bună! La alimentări sunt franzele vechi de câteva zile. Un moşneguţ de la o coadă mi-a şoptit odată conspirativ, mirându-se singur de propriul curaj, că anume fac aşa, vând pâinea veche ca să reducă şi mai mult consumul. „Mâncăm mult, zise tremurând în vântul tăios. Suntem un popor de mâncăcioşi, trebuie corectată cumva treaba asta!” se hlizi el cu subînţeles. Lisa oftează când îi duc franzelele alea vechi. Încearcă ea să mai glumească sfătuindu-mă să nu arunc cu aceste pâini în cei care eventual ar da în mine cu pietre, fiindcă n-aş fi deloc un bun creştin: le-aş sparge capul! Oftează iar, înveleşte pâinea într-un prosop ud şi-o bagă la cuptor. Nu iese pâine proaspătă, o, nu! Doar coaja e ceva mai moale, o putem mesteca oarecum cu protezele noastre; miezul se sfărâmă ca nisipul. De aceea uneori, cât m-or mai ţine picioarele, stau la coadă la „Horia” şi am prilejul să vad casa lui Tupileanu, unde pe 12 ianuarie 1945 am bătut la poartă cu valiza în mână. Era o casă mare, cu doar doi metri de grădină în faţă. În acel ianuarie pământul era negru şi umed, iar ferestrele casei păreau întunecate de umbra a trei boscheţi prăfuiţi şi neîngrijiţi. Nu exista nicio sonerie la poartă şi m-am văzut pus în situaţia penibilă de a striga „Alo! Alooo!” până când, într-un târziu, a apărut de undeva din spate o femeie cu un batic pe cap, strâns peste bigudiuri, şi papuci de casă în picioare. M-a privit duşmănos şi m-a întrebat ce poftesc. I-am spus că am nişte documente pentru domnul Tupileanu. S-a strâmbat şi a intrat în casă fără să mai spună ceva. Am aşteptat. După două minute a venit târşindu-şi picioarele şi a descuiat poarta. „Intraţi pe uşă drept în faţă.”, îmi zise fără să se uite la mine. M-am bucurat. Ar fi putut să nu mă primească. Uşa de la intrare dădea într-un vestibul îngrozitor de strâmt. Mi-am şters îndatoritor tălpile pe preşul de la intrare, mi-am îndreptat ţinuta şi am ciocănit în uşa din faţă. La stânga mai era o uşă cu geam şi perdeluţă. Mi s-a răspuns şi am păşit înăuntru. Mă simţeam ca un şcolar chemat la director. Domnul Tupileanu stătea pe un fotoliu. Avea la îndemână o măsuţă pe care aburea o cană de ceai, dar şi o sticlă de rom. Fuma liniştit şi intrarea mea nu l-a determinat să-şi coboare picioarele de pe scăunelul tapiţat pe care şi le odihnea. M-am prezentat şi i-am spus că am venit să-i cer o favoare. Ochii lui nu se desprindeau de pe valiza mea. Aşteptam un cuvânt, ceva, orice dar bărbatul nici măcar nu-mi răspunse la salut. M-am întrebat în sinea mea dacă va fi fost surd sau mut. Sau poate amândouă. Nu-mi făcuse nici măcar un semn că m-aş putea aşeza pe celălalt fotoliu sau pe unul din scaunele înşirate lângă un perete cam afumat şi-mi mutam greutatea de pe un picior pe altul stăpânindu-mi tentaţia de a muta şi valiza dintr-o mână în alta. Am aruncat o ocheadă în de jur împrejurul încăperii. Era o cameră destul de mare şi cam goală. Într-un colţ era un divan cu brocartul ros, alături un bufet cu tăblia de marmură. Pe celălalt perete un raft cu nişte cărţi şi un fel de birou cu vrafuri de dosare trântite unul peste altul într-un haos desăvârşit. Covorul din mijloc era tocit şi îmbâcsit de praf de la atâta măturat. Lustra se pierdea în păienjenişurile întunecate ale tavanului. M-am pomenit întrebându-mă dacă un om care trăia în aceste condiţii ar fi putut aprecia minunăţia pe care i-o aduceam. Nu aveam de unde să ştiu. Singurele argumente în favoarea mea erau cărţile, puţine, dar vizibil citite şi răscitite, radioul micuţ de pe policioară şi însăşi sărăcia casei. Cui îi place să citească, îi plac lucrurile frumoase, arta şi deci şi muzica. Uite şi radioul, mă încurajam, la radio nu se mai auzeau decât ştiri, romanţe şi muzică simfonică. De câte ori vedeam un aparat de radio mă întrebam cum vor fi ascultat posesorii lui comunicatul acela din seara de august.

—Frederik Stigler! zise dintr-o dată bărbatul din fotoliu făcându-mă să tresar. Te ştiu, lucrezi la poştă, ai toată contabilitatea pe mână. Cu ce v-aş putea ajuta, domnule? întrebă cu o amabilitate care îmi mirosi a pericol. Până să apuc să răspund, continuă pe un ton în care iritarea creştea simţitor:

—Sper că nu vrei vreo favoare care să mă facă să-mi încalc îndatoririle. Buna mea reputaţie nu-mi îngăduie!

Am tuşit, am râs scurt, l-am asigurat că e vorba de o chestiune din care nimeni nu va avea de suferit, dimpotrivă, domnia sa va avea prilejul să-şi manifeste faţă de mine mărinimia şi bunătatea pentru care aveam să-i rămân dator în veci. Vorbisem pe nerăsuflate. Îmi era silă de mine. Mă guduram ca un câine în faţa unui slujbaş cu patru clase, un copist al primăriei care însemna din registrul de evidenţa populaţiei nişte nume şi le copia pe o listă. Dar nu aveam încotro, trebuia să mă gudur. Ca la comandă, nasul lui Tupileanu începu să se înroşească şi părul sărac pe care-l mai avea în dreptul urechilor să i se zbârlească:

—Aha! Bănuiam ce vrei, neamţule! Vrei să fugi de răspundere! Vrei să te ascunzi de crimele pe care le-aţi comis! Dar cu mine nu-ţi merge, friţule!

L-am asigurat că îl detest pe Fuhrer, şi eram sincer, că eram un simplu cetăţean român de etnie germană care n-a participat în nici un fel la ororile naziste.

—Bunicii mei, părinţii mei şi eu însumi ne-am născut aici, suntem fiii acestei ţări, am zis cu o voce patetică. Este o nedreptate ceea ce se face acum. Deportarea saşilor e o pedeapsă nejustificată… Dacă puteţi repara această eroare a istoriei măcar în câteva cazuri particulare, mai ales că ştiu să-mi exprim recunoştinţa, de ce să n-o faceţi, am pledat eu.

—Afară, mormăi Tupileanu sorbind din ceai. Ieşi afară, nazistule! N-o să las elementele subversive să-mi scape.

Ceea ce făcea cu adevărat ciudat dialogul dintre noi, era faptul că până şi cele mai imperative replici, ca cea de mai sus, erau rostite de interlocutorul meu cu un calm desăvârşit, aproape în şoaptă. Dacă se acumula vreo presiune pe undeva, acest lucru era vizibil numai la rădăcina ce începuse să i se înroşească a nasului şi în cele câteva şuviţe de păr care păreau mai țepene. Simţeam că mă detaşez cumva de scena la care luam parte şi chiar de mine însumi. Mi se părea că văd totul de la nivelul lustrei şi puţin din stânga.

—O să primiţi ce meritaţi, naziştilor, mârâi din nou gazda mea cu nasul în ceaşcă. Poţi să pleci. În clipa aceea mi-am zis că am pierdut totul şi că nu mai este nimic de făcut. Aşa că m-am aşezat pe fotoliul de lângă cel al slujbaşului primăriei şi mi-am pus valiza pe genunchi fără să iau în seamă privirile lui uimite.

—Ascultă, Tupileanule, ţi-am adus aici ceva foarte valoros, ceva ce fără îndoială că nu meriţi, dar este ceva ce sunt dispus să-ţi dau dacă ai grijă ca nimeni dintre ai mei să nu fie deportat. Taci şi ascultă, prostule, am prevenit eu încercarea lui de a bălmăji ceva. Ceea ce am aici pentru tine o să te scoată din mizeria în care trăieşti şi-o să-ţi asigure bătrâneţi fericite. Trebuie doar să ai grijă ca fiul meu să nu ajungă pe lista deportaţilor, abia a împlinit de două luni optâşpe ani. Două afurisite de luni, din cauza acestor şaizeci de zile mă aflu acum aici, altfel… E mare lucru ce-ţi cer? Te priveşte ce şi cum faci, nu vreau să fie luat. Preţ de un minut sau două, între noi a domnit tăcerea, o tăcere absolută, încât am auzit ticăitul unui ceas dintr-o încăpere vecină. Aveam senzaţia că vorbele mele, înţelesul lor, ajungeau cu mare greutate în nuca lucioasă a celui de lângă mine. Cum nu zicea nimic, am deschis valiza şi am scos cutia. Am aşezat valiza la picioarele mele şi am descuiat şi cutia, apoi, cu multă atenţie, am scos-o din culcuşul ei de catifea roşie, cândva fină şi lucioasă, acum tocită şi ternă. O văzusem pentru prima oară în urmă cu aproape treizeci de ani, dar nu o mai atinsesem niciodată. În acel moment, când o înstrăinam de mine, o mângâiam pentru prima oară.

—Priveşte cât de minunată e! i-am zis bărbatului care mă privea concentrat. Cât de elegantă şi rafinată! Priveşte-i „f-urile” largi şi florile cu care e împodobită. Gâtul ei este ca o tulpină de ferigă ce se desface la răcoare. Iar lacul fin cu care e acoperită are culoarea luminii dintr-o zi senină de vară. În toată lumea asta mare abia dacă mai sunt câteva viori ca ea. Este o „Grand Amati”, făurită chiar de mâinile lui Nicolo, bătrânul lutier. Se zice că melodiile pe care le cântă au puterea de a trezi morţii. O vrei, Tupileanule?

—Ce să fac cu ea? Nu ştiu să cânt, se dezvinovăţi el cu inocenţă.

—Dac-o vinzi şi numai la un sfert din valoarea ei, dar ce spun eu! La o zecime din valoare dac-o vinzi, eşti un om fără griji.

Şapte

În dimineaţa asta de iarnă soarele a strălucit într-un fel neaşteptat. Venind de afară, de la găini, am găsit-o pe Lisa ascultând Uvertura la „Liliacul”. Cred că sunt ani de zile de când nu a mai pornit pick-up-ul! Avem plăci cu „Rapsodia Ungară”, „Dansul slavonic” a lui Antonin Dvorak, „Dimineata” lui Grieg din „Peter Gynt” şi încă alte câteva bucăţi frumoase, dar ea alesese uvertura asta. M-am aşezat pe canapea şi am ascultat şi eu. Când acul s-a ridicat, mă pregăteam s-o întreb ce vom găti azi, dar ea a vorbit prima, luându-mă pe nepregătite. Şi-a netezit şorţul cu mâinile ei schimonosite de artrită şi mi-a zis: „Ştii, Friţi, am crezut că dacă voi plânge suficient de mult îmi voi primi copiii înapoi. Dar ei sunt morţi şi nicio durere din lume nu mai poate înduioşa moartea. Moartea, ce-a luat, înghite şi nu mai dă înapoi.” Cu greu am reuşit să schimb vorba şi s-o duc la bucătărie. Am stat cu ea până după prânz, când a adormit puţin. Abia atunci am coborât să aprind focul sub cazan şi am privit soarele care apunea în cealaltă parte a curţii. Mă aflu acum în faţa caietului meu şi scriu. Mă gândesc că ziua de azi a început cu soare şi s-a sfârşit cu soare, însă chiar pe când soarele strălucea mai puternic noi eram în casă şi ne plângeam anii petrecuţi pe întuneric. A trebuit s-o aud de la soţia mea şi a fost necesar să treacă aproape patru decenii ca să pot să înţeleg. Moartea, ce înghite, nu dă înapoi. Pe 24 ianuarie 1945 familia mea a fost înghiţită de moarte…M-am întors acasă cu valiza în mână, dar fără vioară. Credeam că prostănacul de Tupileanu nu va pricepe niciodată adevărata valoare a instrumentului pe care i-l dădusem, că va considera mereu că a primit o scripcă pentru ca să omită un nume de pe lista groaznică pe care o întocmea. Abia pe 24 ianuarie mi-am dat seama că Tupileanu se jucase cu mine. Prostănacul fusesem eu… Era întuneric şi ne-au trezit bătăi în uşă. Nu primiserăm nicio înştiinţare. Cunoscuţii noştri care urma să fie luaţi, aflaseră cu câteva zile înainte. Se credea că Vili din cauza asta îşi luase gâtul, Milica, fata lui Stauber se ascunsese în pivniţă şi toţi ai ei declaraseră că a plecat la Şard, la nişte rude şi a dispărut pe drum, domnul Veţeleanu se oferise să meargă în locul soţiei sale de naţionalitate germană şi aştepta aprobarea. Noi tăceam şi-l ţineam pe Freddie în casă. Am fi vrut să uite lumea de el. Nu eram deloc liniştiţi, nici eu, nici Lisa care oricum nu ştia de povestea cu vioara. M-am ridicat din pat ca împins de arc şi m-am dus la intrare. Mi s-a părut că bătăile repetate adânceau întunericul ca şi cum ar fi mişcat un scripete greu ce mă cobora într-o groapă întunecată. Am aprins lumina pe coridorul rece. Ceasul de pe perete indica ora cinci şi ceva. La uşă era un jandarm care m-a întrebat dacă suntem gata. Se strâmbă dezgustat în faţa nedumeririi mele ca la o piesă prost jucată. Dar asta şi era!

—Stigler Frederik, Stigler Elisabeta, Stigler Alfred şi Stigler Irina. Sunteţi citaţi în vederea deportării. La ora şapte trebuie să urcaţi în camionul care aşteaptă pe strada Banu Mihalache.

—S-a produs o greşeală, am zis simţind că vocea mi se usucă. Soţia mea este româncă. Fiica nici măcar nu are şaisprezece ani împliniţi. Trebuie să văd lista!

Jandarmul şi-a declinat orice responsabilitate. A binevoit să-mi arate ordinul de aducere emis pe numele fiecăruia dintre noi. Am apucat un palton din cuier şi-am ieşit după el în stradă. Acolo am dat peste Tupileanu. Ce căuta şobolanul acela în faţa casei mele? Şi atunci am înţeles imediat prostia imensă pe care o făcusem. Nu era treaba lui să verifice dacă cei de pe listă chiar sunt ridicaţi. El doar trebuia să întocmească lista. Tupileanu se afla acolo, tremurând în jerseul său flenduros, anume ca să se încredinţeze că vom fi luaţi. Ca să fie sigur că nimeni nu-i va mai putea revendica vioara. O clipă am rămas încremenit uitându-mă la copistul primăriei ca la personificarea propriei mele stupidităţi. Stătea sub un bec stradal, cu ţigara în mână şi am avut ciudata detaşare de a observa mirat că o mulţime de insecte zburau deasupra lui, în cercul de lumină, deşi eram în ianuarie.

—Tupilene, cum ne-a fost înţelesul? m-am pomenit zicând cu glas mare, peste strada care ne despărţea. Trase din ţigară cu un gest nervos, apoi o aruncă pe trotuar. Traversă până la mine cu paşi mari. Chipul lui era o mască a furiei.

—Voi striga să audă toţi, mă jur, voi striga cum ai luat vioara şi ce mi-ai promis!

—Nu ţi-am promis nimic! tună şi el.

M-am uitat la buzele lui strânse şi m-am întrebat cum de vorbele găsiseră loc să iasă pe acolo. Dar omul avea dreptate şi asta m-a descumpănit. Luase vioara, dar nu-mi promisese nimic. În spiritul unui absurd cod al onoarei considerasem că acceptase tacit înţelegerea dintre noi.

—Voi spune că mi-ai promis, am zis de îndată renunţând la orice ruşine. Voi urla! Mă jur că nici nu va pleca maşina şi deja vor şti toţi şefii tăi de la primărie! Lasă-mi familia în pace! Spune-i jandarmului că s-a făcut o greşeală!

—Peste o jumătate de oră îţi voi arunca vioara în braţe în camionul ăla în care o să fiţi toţi. S-o duceţi cu voi în Siberia!

—Tot am să spun! Tot se va auzi! În plus, o să am şi vioara ca dovadă. Nu mai poţi da înapoi, Tupileanule!

Am constatat că ceva ca o gheară îmi îneca glasul. Cuvântul „Siberia” mă paralizase. Deci nici vorbă de făbricuţa paşnică de la Câmpia Turzii cum zicea c-ar fi auzit tanti Hanna. Însă nici adversarul meu nu părea să se simtă bine. Înghiţea strâmb ca cineva cu un os de peşte în gât. Am stat încordaţi, unul în faţa celuilalt, respirând cu greutate. Auzeam cei doi jandarmi bătând la o uşă, undeva mai jos pe stradă, probabil la domnul Jurgens. Acum mi se pare foarte ciudat că secvenţe de trecut fără nicio semnificaţie specială au rămas vizibile în memoria ea şi mă tot lovesc de ele încercând să-mi amintesc de lucrurile cu adevărat importante. Sunt înciudat că modul cum a stocat mintea mea amintirile este atât de amăgitor şi pervers.

—Bine, sughiţă dintr-o dată omul din faţa mea. Femeile pot rămâne acasă, plecaţi doar tu cu băiatu’.

—Domnu Tupileanu, lasă-l şi pe băiat, m-am rugat eu slugarnic din nou la perspectiva de a-i salva. Ia-mă numai pe mine!

—Ori amândoi, ori toţi! lătră el şi-mi întoarse spatele.

Am ştiut că nu mai este posibilă nicio negociere. Freddie era condamnat. Un copist cu opt clase angajat la primărie avea puterea de a decide că fiul meu care împlinise optsprezece ani de două luni de zile trebuie să plece în Siberia. Toate astea mi s-au strecurat prin minte în mare viteză ca un firicel de argint viu şi mai aveam încă puterea de a mă dezlipi cumva de scena trăită ca să-mi spun că e foarte curios cum la prima întâlnire cu Tupileanu ne vorbiserăm în şoaptă, pe când acum aproape că urlasem și eu, și el. Mă învinsese şi o ştiam amândoi. Eu m-am întors pe călcâie ca să intru în casă, el a trecut strada înapoi. Am găsit-o pe Lisa împachetând ceştile chinezeşti de ceai moştenite de la bunică-sa.

—Aşa sunt protejate şi le putem ascunde în pivniţă până ne întoarcem, îmi spuse preocupată să bage într-un ciorap o ceaşcă delicată din porţelan subţire şi transparent ca o ureche de prunc.

—Pentru Dumnezeu, femeie, trezeşte-te! m-am răstit eu cum n-o mai făcusem vreodată. Tu cu Irina nu plecaţi. Adună iute cele mai călduroase haine şi pune-le în cele două valize mici. Fred! l-am strigat pe băiatul care nici nu se trezise. Freddie! Vino să mâncăm. Cine mai ştie când... am dat dat eu să zic, dar mi-am înghiţit cuvintele în faţa ochilor măriţi de groază ai nevesti-mii. Şi din acest punct totul devine un vârtej. Îmi amintesc o ceață luminoasă, ca și cum faptele de atunci s-ar fi petrecut într-o lumină orbitoare. Acea parte a memoriei mele e ca o fotografie supraexpusă. Dar îmi amintesc destul de clar de felul cum am depășit atunci spaima și primul șoc. De multe ori mi-am spus că existența fiecărui om începe cu mult înainte de nașterea sa propriu-zisă, cu mult înainte ca părinții să-l fi conceput chiar, așa cum existența fiecăruia în această lume continuă mult după moarte. Sunt însă și momente speciale când oricine poate să se sustragă propriei existențe. E ceva ca o ieșire în afara timpului. Cel puțin în cazul meu, e ca și cum m-aș situa într-un punct privilegiat, la mare înălțime, cu o splendidă vedere asupra trecutului și viitorului. Cam asta trebuie să se fi petrecut în acea dimineață. Am revăzut rapid traseul războiului din ultimii ani, destinul surd al familiei mele, noi, bieți pioni fără însemnătate, și am înțeles că ar fi fost posibil să scăpăm totuși, să ne înoarcem până și din Siberia. L-am văzut pe Freddie cu câțiva ani mai în vârstă, mai matur, slab și lung ca o schijă, dar ațos, un adevărat bărbat, stând pe treptele casei noastre și fumând. Viziunea venea din viitorul îndepărtat și, datorită ei, speranța mi-a revenit și mi-a dat putere. Am îngrămădit cu Lisa strictul necesar în cele două valijoare, l-am încurajat discret pe Freddie ca să nu bocească în fața maică-sii, am băut o cafea străvezie și am mâncat o bucată de pâine, iar la șapte fără un sfert, când jandarmul a bătut iar la ușă, eram gata de plecare.”

–

Ce s-a întâmplat cu eroii acestui fragment, ce rol au avut pentru alți oameni aceste personaje, veți afla din romanul ORFEU, editura Pavcon,  colectia Science Fiction, nr 130, apărut în 2020.

Blank bookcover with clipping path