Aoyagi puse pe măsuța de alături farfuria goală. Privirea îi rătăci printre ascultători, dar nu se agăță de unul anume. Pilotul de lângă mine o contempla năucit. După câteva momente, fata inspiră și zise cu vocea puțin răgușită:

—Am fugit. Singura soluție a fost să apelez la tata și el m-a ajutat. Mi-a făcut rost de acte foarte repede și discret. Într-o dimineață am ieșit pe ușa atelierului și nu m-am oprit până la aeroport. Doamna Megaro era foarte ocupată în perioada aceea, trebuia să transpună în păpuși sufletele celor morți din avion, nu lua neapărat în seamă absența mea în cursul unei dimineți. Nu m-a urmărit nimeni și nimeni n-a știut unde am plecat, cel puțin așa am crezut atunci. Pe când avionul a decolat cu destinația București-Otopeni, mi-am zis că voi începe o altă viață. Dimineața senină îmi imprima un optimism de care nu m-aș fi crezut capabilă cu câteva zile în urmă. Nori albi, globulari vagabondau pe cerul aurit de soare și m-am simțit dintr-o dată bine și în siguranță de parcă aș fi traversat o barieră. M-am uitat prin hublou și mi-am dat seama că avionul se oprise în cer. Norii pluteau pe lângă noi, sau poate cerul se rotea cu toate constelațiile în spate, poate pământul se învârtea sub noi, însă avionul era nemișcat. Nu se mai auzea nici huruitul discret al motoarelor de pe aripi, dar nici conversațiile în surdină ale călătorilor. Cuplul așezat lângă mine adormise. Atunci am încercat să privesc din nou să văd dacă nu cumva ne prăbușim, dar prin hublou nu se vedea decât cerul și sus și jos și în toate direcțiile. Am apăsat pe buton să chem o însoțitoare de zbor. N-a venit nimeni. Mi-am desprins centura de siguranță și am vrut să mă ridic, dar am constatat că picioarele mele nu reușeau să atingă podeaua avionului. Levitam cam la cinci centimentri de mocheta albastră. Asta m-a îngrijorat, dar nu mai mult, căci sentimentul de bucurie nu mă părăsea. Ceea ce am reușit să observ era că toți pasagerii dormeau. Toți erau încremeniți. „Nu se poate!”, mi-am zis. „Ce să se fi întâmplat cu ei? Cum de nu au norocul să trăiască această senzație minunată? Aici sus, între nori, aici e locul privilegiat unde nimic rău nu poate ajunge.” Mi-am privit ceasul. Se oprise. Încet, m-am așezat pe locul meu și m-am apucat cu mâinile de scaun, căci deveneam tot mai ușoară. Pe când încercam să-mi leg centura din nou, s-a petrecut o smucitură, ca și cum am fi traversat un gol de aer și vraja s-a rupt: greutatea mea s-a restabilit și am fost țintuită în scaun, motoarele au reînceput să huruie și grija pentru ce voi afla în viața nouă pe care mă pregăteam s-o încep m-a găsit. S-a dovedit o grijă fără sens, căci am ajuns cu bine la destinație și doamna Ștefania m-a așteptat la aeroport. De atunci trăiesc la Iași unde am deschis un atelier de confecționat păpuși.

—Criminalo, s-a auzit distinct de undeva dinspre mesele aflate în stânga mea. Fusese vocea unei femei. Mai târziu aveam să-mi dau seama că mă înșelasem.

—Vă mulțumesc în numele tuturor pentru remarcabila povestire, domnișoară Aoyagi! Apreciem sinceritatea, preluă controlul Lorin venind alături de ea ca și cum i-ar fi oferit protecție.

—Dar poate că v-am îndrugat minciuni, făcu tânăra brusc ofensată.

—N-ar fi nicio problemă, cu condiția să mintă toată lumea. Numai că nu ne-ați mințit, ați spus adevărul. Asta dacă nu considerăm omisiunea ca fiind minciună. Fiindcă deși ați spus adevărul, nu ați spus tot, nu-i așa, rânji bărbatul cuprinzându-i umărul cu brațul. Dar rămâne pe altă dată! Și acum vă rog pe toți să ne retragem la odihnă, căci  mâine pornim din nou la drum. Mesenii nu păreau foarte dispuși să plece la culcare așa cum îi îndemnase Lorin. Unii se ridicaseră și stăteau de vorbă grupuri-grupuri, alții își turnaseră în pahare rămășițe de vin din sticlele încă nestrânse de pe mese. Nu reușeam s-o văd pe Dora, Zoe dispăruse și ea, probabil ajuta chelnerițele. În sinea mea mă simțeam încurcată de faptul că participam la o excursie nedorită și ciudată care cu siguranță nu era pentru mine. De ce o fi ales Alex așa ceva? Sau n-a ales el, ci nevastă-sa? Ori poate că el nu făcea parte dintr-un astfel de grup, ci efectiv călătorise la nenumita stațiune din motive medicale, după accident…

—Știți că are dreptate?, mă întrebă pilotul făcându-și de lucru cu niște ochelari pe care îi tot lustruia.

—La ce vă referiți?

M-am pomenit că mi-e milă de individ. Într-adevăr, avusese de ce să-i fie teamă de povestea pe care urma s-o audă. Cum să digeri așa ceva?

—Mi s-a întâmplat și mie să trăiesc o astfel de senzație în avion pe când pilotam, cu ceva ani în urmă.

M-am uitat la domnul Anton Șerban. După tot ce ne-a fost dat să auzim, el alesese tocmai acest amănunt ca să se lege de el.

—Lucram pentru o companie arabă și aveam cursă între Sanaa și Jakarta. Survolam ecuatorul de două ori pe săptămână. Bărbatul verifică transparența lentilelor și-și puse ochelarii pe nas. Înainte de masă nu-i avusese. Știe toată lumea, reluă el, că avioanele zboară pe rute prestabilite de la care nu se pot abate. Ceea nu știu toți este cât de precise sunt aceste rute. Nu doar că piloții nu se pot abate de la ele, dar există anumite puncte de pe traseu când trebuie să-și raporteze poziția către turnul de control, așa zisele puncte de raport. În ziua de care vă povestesc, totul decursese normal. Eram căpitanul cursei și mă pregăteam pentru al patrulea punct de raport de pe traseu, în două minute urma să contactez turnul. Atunci m-a inundat brusc o senzație puternică de deja vu. Dintr-o dată am știut dinainte ce avea să se întâmple. Haran, copilotul meu, avea să spună cu o voce sugrumată că avem un șarpe la bord. Eu voi încerca să raportez mai devreme turnului despre problema nou apărută, dar nu voi putea, întrucât capul șarpelui se va afla exact lângă butonul pentru comunicare. Senzația era atât de pronunțată, încât am privit involuntar spre buton: nu era nimic acolo. Am apăsat butonul. Canalul de transmisie era tăcut.  Haran stătea nemișcat. L-am strigat, nimic! M-am ridicat puțin, cât să mă uit la el: avea ochii închiși. În clipa aceea am simțit că mă ia cu amețeală. Avionul zbura pe pilot automat, dar dacă Haran avea o problemă medicală nu mi-ar fi fost ușor să aterizez singur. Imediat, am sunat să vină o stewardesă. Un minut întreg s-a scurs fără să apară nimeni. N-aveam de ales, trebuia să mă ridic eu însumi să văd ce se petrece. De îndată ce am pășit în afara cockpitului mi-am dat seama că lucrurile stăteau prost. Tawali, însoțitoarea de bord de la Yemen Fly, de altfel și preferata mea, stătea în picioare lângă căruciorul cu băuturi. Mica tocă albastră îi alunecase de pe cap și zăcea la picioarele ei. M-am aplecat să i-o ridic și i-am pus o mână pe umăr. Femeia era absolut rigidă, de parcă ar fi fost o statuie, nu, de parcă ar fi intrat în rigor mortis, mă înțelegi? Cutremurat, am pășit dincolo de perdea, spre clasa business. Toți pasagerii erau în aceeași stare de încremenire. Panicat, m-am întors în cabină cât am putut de repede. Sincer să-ți spun, eu nu am resimțit euforia de care a pomenit Aoyagi, dimpotrivă, am fost terorizat. De câteva ori am mai încercat să intru în legătură cu turnul, dar comunicațiile erau întrerupte. Abia atunci am remarcat că avionul efectiv se oprise în aer, ceea ce tehnic vorbind este imposibil. Nu era în picaj, motoarele funcționau, dar aparatul se comporta ca un afurisit de elicopter: se menținea în aer și atât. Apoi s-a produs o smucitură ca și cum am fi avut o scurtă cădere printr-un gol de aer și l-am auzit pe Haran întrebându-mă dacă vreau să raporteze el poziția. Tremuram din toate mădularele și omul și-a dat seama. I-am spus că probabil e de la mâncare. Mi-am aruncat ochii pe aparatura de bord și totul funcționa normal, ba a mai apărut și Tawali cu două cafele. I-am cerut o aspirină, pretextând că mă doare capul, căci nu puteam spune ce văzusem. Singurul lucru care mi-a atras atenția a fost o foarte ușoară abatere de la curs, pe care am și corectat-o de altfel. Bineînțeles că nu am povestit nimic nimănui, pentru că nu aveam de gând să-mi închei cariera prematur, dar am căutat informații de unul singur. Nu am descoperit nimic. A trecut aproape un an de la cele întâmplate, nu mă mai gândeam decât rar la incidentul meu, când m-am pomenit în carlingă tot cu Haran și culmea, tot pe ruta Sanaa – Jakarta. După trei ore de zbor, Haran îmi comunică îngrozit că avem un șarpe la bord! Abia am reușit să comunicăm turnului, întrucât reptila își odihnea capul lângă butonul pentru comunicații. Am aterizat la Colombo fără alte probleme, unde la aeroport ne aștepta un expert care a recuperat șarpele. Ce zici de asta, scumpă doamnă Sofia?

—Ați avut o vedere la distanță? O clarviziune?

—Probabil că așa se numește fenomenul, dar eu am căutat o explicație mai bună. Știam exact ce anume experimentasem, eram convins că simțurile nu mă înșelaseră, deși toți, chiar și dumneavoastră, nu-i așa, ați spune asta, încât am căutat informații despre astfel de lucruri.

—Presupun că v-ați format o părere… am zis încercând să-l determin să treacă direct la concluzii.

—O, da. Compilând date provenind din mai multe surse și de la autori diferiți, am ajuns la concluzia că a fost un fenomen similar unei punți Einstein-Rosen.

—Ce fel de punte?

—O așa zisă „gaură de vierme”. Sigur, puntea Einstein-Rosen este ceva ce se petrece în interiorul stelelor care au ars… Însă este posibil ca ADN-ul uman să creeze niște structuri similare în energia vacuumului din spațiu, ceva ca niște tunele cuantice între arii diferite și îndepărtate ale universului. Prin aceste tunele pot circula informații venind din noosferă sau direct din Biblioteca Akasha și care sunt transmise conștiinței noastre.

—Nu pot decât să vă invidiez, mie nu mi s-a întâmplat niciodată, am zâmbit eu gata să mă îndepărtez de interlocutorul meu.

—Stați o clipă, nu m-ați înțeles, făcu el apucându-mă delicat de cot. Fenomenul nu se petrece oricum, oriunde. Există niște puncte privilegiate și se pare că cele mai multe sunt în atmosfera terestră, la înălțime.

—Aha! am mimat eu o revelație și m-am retras spre Dora pe care o văzusem într-un grup alăturat.

Lumea începuse să părăsească adăpostul fragil al cortului. Un curent de aer rece îmi cuprinse picioarele. Plecasem de acasă îmbrăcată foarte nepotrivit și nu luasem în seamă sfaturile Zoei care mă îndemnase să iau din mall orice mi-ar plăcea. Cămașa de la Dora era din flanel subțire și nu reușea să mă apere de frigul de afară. Mă gândeam intens la felul cum aveam să petrec noaptea. În cușetă mi-era imposibil să intru, în autocar nu era permis. Mai rămânea cortul.

 

Ce s-a întâmplat cu eroii acestui fragment, ce rol au avut pentru alți oameni aceste personaje, veți afla din romanul ORFEU, editura Pavcon,  colectia Science Fiction, nr 130, apărut în 2020.

foto: Adrian Bancu