Castelul părea o bombonieră uriaşă cu capac închis; un ovoid alb pe pânza neagră presărată cu sclipiri de aur, argint şi azur a spaţiului. Broderia de crevase, crestături şi teşituri ce străbătea suprafaţa putea sugera un model artificial prin dispunerea aparent aleatorie a unor zone simetrice, dar nu excludea în totalitate acţiunea constructivă a unor fenomene naturale, precum un fulg de zăpadă în a cărui urzeală perfectă e introdus un anumit algoritm haotic.

Existau prea multe întrebări. De unde vine? A fost tot timpul acolo? De când a fost acolo? Felul în care se prezenta exteriorul se datora unor forţe ulterioare creaţiei corpului sau coincidea creaţiei sale? Simetriile şi zonele haotice erau de provenienţă diferită, sau cele din urmă aveau şi ele înţelesul lor? Era o operă de artă, un mesaj, sau ceva mai banal? Din ce era făcut?

Razele trimise pentru explorarea de la distanţă fură absorbite precum lumina de către un corp opac, iar puţina informaţia care se reîntorsese reprezenta mai degrabă un gol informaţional. Un efect natural al misteriosului material sau o tehnologie anti spionaj extraterestră?

Dacă era, într-adevăr, vorba de o inteligenţă străină, aceasta se dorea nederanjantă. Orice metodă invazivă putea fi percepută drept o agresiune şi întâmpinată cu un contraatac.

Totuşi, natura umană nu permite trecerea sub tăcere a atâtor posibilităţi aflate atât de aproape.

În final, s-a hotărât trimiterea unor drone inteligente, roboţi care să se apropie încet, care să ştie când să se retragă şi când să aibă îndrăzneala de-a înainta.

Roboţeii, lipsiţi de orice instrumente de măsurare care puteau fi confundate cu o armă, dotaţi astfel numai cu metode de înregistrare vizuală şi auditivă, coborâră în curbe blânde dinspre nava-staţie-de-cercetăre către obiectivul investigaţiei. Spre surprinderea oamenilor de ştiinţă, ecuatorul ovoidului era o bandă netedă, lipsită de orice imperfecţiuni, inclusiv cele datorate izbiturii unor micro-meteoriţi. La intervale de zeci de kilometrii depărtare unele de altele, se găseau dreptunghiuri întunecate care se dovediră a fi deschizături către interior. Asta bulversă şi mai mult oamenii care priveau prin ochii roboţeilor zburători. Aceştia din urmă fură trecuţi pe modul pasiv, continuând să raporteze tot ce văd, dar aşteptând instrucţiuni precise despre cum ar trebui să procedeze mai departe.

Cât despre oamenii de ştiinţă; aceştia se adunară cu toţii la masa de discuţii din mijlocul încăperii pe a cărei tavan era reprezentată cu nostalgie imaginea predominant albastră a Pământului. Obiectul blocase metodele cele mai subtile de cercetare, dar îşi lăsase uşile larg deschise pentru orice vizitator. Asta părea un paradox.

Să fie vorba de o capcană ? Una dintre ipotezele aruncate la masă fu aceea că obiectul nu vrea să fie studiat, cât mai degrabă vrea să studieze, ca un laborator cu momeală pentru şoareci la intrare. Dacă asta urma să fie făcut în scopuri maliţioase sau pur ştiinţifice era o problemă la care nu se putea găsi încă răspuns, deşi majoritatea considerau că prima posibilitate se bazează mai degrabă pe frica ancestrală a omului faţă de triburile duşmane, decât pe raţiune.

O ipoteză susţinută cu ceva mai multă timiditate, sugera că obiectul era pur şi simplu defect. Altfel, spus, sistemul de blocare a interferenţelor artificiale funcţiona fără vreun rost anume, precum un bec rămas aprins într-o casă părăsită. Uşile au rămas deschise fiindcă n-a mai rămas cine să le închidă. Apoi se readuceau în discuţie proprietăţile nemaipomenite ale materialului din care era făcut exteriorul obiectului. Ipotezele cele din urmă erau plauzibile, dar prea optimiste pentru a te baza prea mult pe ele; tot timpul e mai bine să iei în considerare gradul cel mai ridicat de risc, desigur însă nu atât de mare încât să oprească din faşă orice tentativă de acţiune.

Un lucru era sigur: nimeni nu se îndoia de originile extraterestre şi artificiale ale construcţiei. Pătrunderea în interiorul unei astfel de structuri necesita astfel aprobare specială din partea Alianţei.

— Să presupunem că ar fi vorba de intrări pentru nave mai mici; dacă porţile au fost lăsate deschise pentru revenirea acestora ? Or să ne găsească la ei acasă şi s-ar putea să se supere. Nu vă sperie gândul ăsta ? rosti unul dintre membrii mai temători ai echipajului.

— Vrei să mai aşteptăm. Cât ? Zile ? Luni ? Ani ?

— Măcar să nu intrăm grăbiţi cu capul înainte. Oricum, dacă pe voi nu vă sperie gândul ăsta, o să-mi asum riscul.

— Să presupun că nu vei semna cererea de aprobare, întrebă un superior, dar nici nu ne vei sabota în vreun fel raportându-ţi temerile Alianţei?

— Dacă aş face aşa ceva, nu v-aş mai putea privi în ochi.

— Porţi? Uşi? luă un al treilea cuvântul. Despre ce vorbiţi? Aţi văzut aşa ceva? Sunt doar nişte guri larg deschise.

— Poate că uşile sunt pe interior. Ceea ce înseamnă că ne-am stârnit speranţele degeabă. Vom pătrunde în port, dar ne vom opri înainte de-a păşi pe ţărmul insulei.

— Chiar şi aşa; un port extraterestru s-ar putea dovedi ceva interesant.

— Mă gândeam la altceva, reluă cuvântul cel de-al treilea. Că nu au nevoie de porţi, gratii, lacăte, chei şi alte elemente materiale. Câmpuri de forţă. Asta ar fi de ajuns; peştişorii noştri nu vor avea nici o şansă. Vor fi zdrobiţi precum nişte conserve.

— Ei bine, asta e o ipoteză care poate fi testată foarte uşor, deci e un motiv în plus să încercăm pătrunderea.

— De acord.

Toţi auziră chicotelile venite dintr-un colţ al mesei.

— Te amuză gândul eşecului, colegu’?

— Nu, doar mă gândeam; dacă pe acolo aruncă ei gunoiul? Nici vorbă de porturi sau câmpuri de forţă, doar resturi menajere.

Cererea fu trimisă Alianţei după ce primi semnătura majorităţii, iar la scurt timp după venirea răspunsului, dronele trecură din nou pe modul activ.

Ciclopii mititei porniră jeturile de presiune de sub aripioarele lor scurte şi albastre, iar acestea îi împinseră prin gurile rectangulare. Nu fură întâmpinaţi de către nici un câmp de forţă zdrobitor, ci doar de linişte şi întuneric. Reflectoarele trimiteau cercuri de lumină pe zidurile goale, dar acestea nu descopereau vederii nici o inscripţie sau simbol care să stârnească interesul xeno-lingviştilor.

Apoi sosi revelaţia că sub grota lui Platon se află o lume întreagă. Iniţial, cercetătorilor li se păru că au pătruns în labirintul unei urechi gigantice, dar în faţă îi aşteptă o uşă imensă lăsată întredeschisă: nu o poartă pentru intrarea unor nave mici, ci o uşă ovală, simplă, dar frumos lucrată. Acelea era … ? Chiar erau … ? Oamenii de ştiinţă rămaseră cu răsuflarea tăiată.

Se adunară din nou în camera de consiliu, neîndrăznind să spună nimic. Unul dintre ei reuşi să rostească ceva într-un târziu, după clipe îndelungate în care se uitase la scaune, apoi la masă, şi iar înapoi.

— Uitaţi-vă la noi, cum stăm liniştiţi la o masă ! Dacă am privi prin ochii peştişorilor, ce am vedea? Cam acelaşi lucru.

— Linişte, da, rosti un altul, parcă cuprins de febră. Linişte. Nu se auzea decât linişte acolo, aşa-i?

Ceilalţi confirmară. Pătrunseseră în castelul unor uriaşi şi se rugau cu toţii să nu fi trezit pe cineva morocănos din somn.

Demenyev privea de pe platformă către trupul dezmembrat al uriaşului. Cele două nivele erau despărţite printr-un plafon plat şi transparent în care stăteau înfipte reflectoare sferice cu lumină albăstrie. Era alături de proiectantul şef. Deasupra, stelele îi priveau palide printr-un pătrat de sticlă.

— Acesta va fi trupul meu? întrebă Demenyev. Bărbatul de alături părea să poarte ochelari de soare în ciuda faptul că lumina sferelor nu era câtuşi de puţin stridentă; acei ochelari îi prezentau informaţii în timp real despre toate aspectele construcţiei uriaşului transmise de către nanoboţii din interior. Erau similari cu vizoarele militare pe care soldatul le cunoştea atât de bine.

— Acesta e doar pentru teste. Cu siguranţă o mulţime de indivizi ar protesta dacă ar auzi cu câtă uşurinţă irosim resursele acestui sistem stelar. Cu zgârcenia însă n-am fi ajuns niciodată nicăieri.

Construcţia roboţilor giganţi fusese mutată în spaţiu pentru a economisi suprafaţă locuibilă, dar şi pentru a o duce cât mai departe de privirile şi gurile cârcotaşilor. Într-o epocă anterioară, o astfel de întreprindere ar fi fost salutată de aproape toată lumea, dar odată cu mărirea densităţii populaţiei din acel sistem stelar, guvernele începuseră să se vadă drept ceva mai mult decât o simplă anexă a imensului program spaţial de explorare şi colonizare.

Bărbatul cu ochelari negri începu apoi să-i explice în limbaj atât popular, cât şi tehnic, diferite metode de producţie folosite pentru a trezi uriaşul la viaţă. Demenyev asculta doar atât cât era nevoie pentru a şti ce să întrebe mai departe.

La etajul de sub platformă era fabricat doar trunchiul gigantului, dar tot acolo aveau să fie aduse restul părţilor pentru asamblarea întregului. Un braţ, cel stâng, fusese deja adus pentru a testa cordonarea cu musculatura artificială. Aceasta era o reţea elastică de material extensibil capabil să reziste la tensiuni de întindere colosale. Pieptul descărnat al uriaşului decapitat ce lăsa muşchii expuşi vederii, braţul complet îmbracat în teaca sa albă, precum şi mâna ce tocmai urma să fie lipită acestuia, făceau ca întreaga imagine să ducă cu gândul la un monstru tehnologic al lui Frankenstein.

Palma cu cele cinci degete se lipi ca prin minune de încheietură; alipirea fusese defapt făcută de nenumăraţi nano-roboţi invizibili. Degetele desenară apoi un model complicat prin aer, de parcă ar fi cântat la o claviatură imaterială. Un bobârnac era de ajuns pentru a transforma o persoană într-o masă de sânge şi carne, dar în același timp erau capabile de o delicateţe pentru câştigarea căreia unui om i-ar fi necesitat antrenament îndelungat.

O macara aduse apoi un cub roz de material rezistent impactului şi-l plasă deasupra pumnului încleştat al robotului. Proiectantul îl rugă pe Demenyev să privească mai întâi musculatura pieptului: acesta văzu o zvâcnire aproape lichidă care se propagă prin braţ, dar când privirea îi ajunsese la cubul roz, era deja prea târziu; pumnul îl străpunsese, apoi degetele se descleştară şi apucară restul de material, facându-l frimituri, numai bune de aruncat la nişte porumbei monstruoşi. Demenyev rămase pătruns de un sentiment al unei forţe colosale; ştia că substanţa atât de uşor fărâmiţată era folosită pentru izolarea unora din cele mai bune nave de transport.

— Pentru ce această forţă? întrebă el.

— Nu ştii niciodată când e nevoie să ieşi dintr-o încurcătură.

Demenyev se întrebă dacă proiectantul voia doar să-l sperie sau vorbea serios.

— Glumeam ! Cercetătorii şi-ar putea dori să mutaţi mobila sau alte treburi domestice. Doar să nu vă apucaţi la bătaie, atâta tot.

Demenyev luă în glumă postura unui boxer, iar proiectantul râse împreună cu el.

— Testul acela de jos a fost doar pentru demonstraţie. Desigur, va mai fi repetat şi după ce vom termina asamblarea întregului robot; coordonarea dintre ambele braţe e şi ea foarte importantă, apoi vom testa articulațiile picioarelor şi aşa mai departe. Ca lider al grupului, eşti singurul din echipa ta care are parte de onoare de a participa la aceste demonstraţii.

— Vă mulţumesc. Capul este gata?

— O, dar a fost terminat primul. Vezi tu, capul nu e prea important la robotul ăsta, haha. E mai mult pentru decor. Vino! Se află la etajul cel mai de jos.

Uriaşii aveau rachete montate pe spinare, în loc de rucsacuri; era prima lor excursie şi totodată singura lor misiune oficială. Demenyev era primul, deschizând drumul pentru echipa lui. Cele două rachete îşi declanşară jeturile, iar tălpile robotului se dezlipiră de rampa de lansare. Staţia de cercetare rămase în spate, cu pontonul suspendat în vidul cosmic ca o limbă scoasă afară.

Viteza de zbor scăzu treptat pe măsură ce banda netedă a ovoidului se apropie tot mai mult. Frânarea se făcea cu ajutorul impulsurilor de inerţie activate de centura ce lega robotul de rucsacul-rachetă-dublă. Văzut de sus, acesta părea un planor cu două motoare sau poate o mantie rigidă. Palmele robotului presară centura pe mijoc, iar surplusul de greutate se descătuşă intrând pe orbita castelului unde urma să plutească până ce avea să fie pescuit de o navă-transportor.

Uriaşul alb fu aruncat la ţintă, adică înăuntrul intrării largi şi dreptunghiulare a castelului – în cazul în care traiectoria ar fi fost greşită, jeturile de presiune din ghete l-ar fi trimis unde trebuie. Cu braţele întinse înainte şi genunchii aduşi la piept, robotul se făcu ghem, rostogolindu-se pe o porţiune a podelei pentru a atenua şocul aterizării.

Demenyev îşi ridică în picioare noul corp ce cântărea câteva sute de tone. Lanterna din creştet lumină pereţii tunelului lăsat deschis spre întunecimea cosmosului. Aşa cum fusese informat, nu era nimic interesant de văzut prin jur. Trupul imens făcu un pas, apoi al doilea, iar după constatările pilotului, echilibrul era perfect; aici fiind vorba mai degrabă de sincronizarea om-maşinărie, căci unităţile de poziţionare funcţionau oricum impecabil.

Următoarea etapă a călătoriei era un mers lejer, ca o plimbare pe o alee aflată în stare perfectă de curăţenie.

,,Labirintul urechii”,drăcie! Curbele şi golurile scobite în interiorul structurii urcau şi coborau în mici povârnişuri şi văi. Era etapa cea mai dificilă a călătoriei. Demenyev aruncă ancora şi aceasta se agăţă de o coamă, apoi îşi încordă muşchii elastici, puternici precum lanţurile unei macarale dintr-un port. În timp ce se ridică în sus, se rugă doar ca ancora să nu se desprindă. Ajuns acolo, se prinse cu palmele de vârful povârnişului, după care se târî pe un fel de platou. Privind în jos, îşi dădu seama că ar fi putut ajunge acolo doar printr-o săritură dacă nu s-ar fi temut să dea cu capul de tavanul boltit. Efortul depus fusese mai degrabă mental; în realitate, omul din interiorul maşinăriei rămăsese aproape nemişcat.

Coborârea fu mai uşoară, ca datul pe derdeluş sau pe tobogan. Încercă să pună talpa în podea la aterizare, dar calculă mişcarea greşit, iar aceasta îl aruncă prin uşa deschisă, în loc să-l oprească la timp. Fusese prima lui greşeală.

— Bine că nu te-ai lovit cu capul de uşă, amice, căci ai fi scos-o din ţâţâni şi îţi aduc aminte că nu ne aflăm la noi acasă! sună o voce din căşti.

Bărbatul înjură printre dinţi, dar pe staţie se auziră amplificate doar nişte mormăieli. Urmară râsete, apoi un cercetătăr mai prietenos îi spuse.

— Te-ai descurcat bine, Demi! Oamenii tăi vor şti acum mai bine cum să se ferească de astfel de păţanii.

— De asta sunt aici. Ca ceilalţi să înveţe din propriile mele greşeli.

Ana îl urmă pe rampa de lansare. Robotul ei nu avea trăsături feminine distincte, dar avea interiorul glugii vopsit în roz, la fel ca şi benzile cu numărul 02 de pe antebraţe şi gambe. Avusese punctajul cel mai mare din clasa ei, doar că Demi avusese avantajul acumulării unor experienţe anterioare în cadrul unor misiuni de teren cât de cât similare; deşi ea considera asta un fel de minciună — nu existase niciodată ceva asemănător.

Traseul urmat de ea fu identic cu cel al bărbatului, doar că la aterizarea în tunel, făcu o rotire în plus înainte de-a se opri. După ce se ridică în picioare, se scutură ostentativ de praful de pe umeri, deşi desigur, aici nu exista praf, nici măcar praf de stele. Ajunsă în labirintul urechii, aceasta îşi roti ancora ca pe un lasou înainte de a o arunca. Se agăţă din prima. Spre amuzamentul ei, era nevoită să ridice aceeași greutate ca şi bărbatul, cu toate că ea cântărea cu aproape treizeci de kile în minus în gravitaţie terestră. Spre bucurie ei însă, aici avea aceeași forţă cu a lui.

Se folosi de mâini pentru a-şi frâna coborârea, dar în ciuda acestei manevre, aterizarea ei fu lipsită de eleganţă, lovindu-se cu fundul de podea. Se mulţumi însă cu faptul că reuşise să se ţină departe de uşă; orice daune provocate acesteia puteau fi considerate mai târziu drept un act de barbarie din partea speciei umane.

O întâmpină o voce familiară, amplificată prin difuzorul din casca de pilot.

— Bine ai venit în castelul meu!

Uriaşul lui Demenyev ţinea o mână întinsă înainte în semn de curtoazie.

— O, dar cât de galant! îi răspunse femeia. Şti să ţii uşa deschisă pentru o doamnă.

Cei doi se priviră câteva clipe unul pe altul. Capetele giganţilor erau măşti fixe modelate după chipurile lor adevărate. Fusese tulburat prima dată când dăduse peste acea mască mortuară la subsolul uzinei orbitale, cu propria-i mutră privindu-l înapoi. ,,Chiar că mi-aţi făcut statuie!” O figură moartă, aşezată pe un piedestal din dreptunghiuri de lumină aurie, încadrată de o glugă întunecată ca a unei cobre – ,,or să mă îngroape şi mă voi trezi altceva, un cyber faraon”. Proiectantul îl bătuse pe umăr, zicându-i că e pentru a nu uita cine a fost. ,,Când o să vă priviţi unul pe altul, nu o să vă vedeţi în forma voastra umană, ci ca aceşti coloşi artificiali; de aceea e important să nu vă uitaţi pe voi înşivă”.

Ceilalţi patru sosiră rând pe rând. Unii dintre ei nu reuşiră să prindă ancora din prima, iar ultimul fu nevoit să caute alt loc de aruncare pentru că oamenii de ştiinţă depistaseră o mică fisură la baza coamei.

— La dracu! zise Bowden. Toate vârfurile astea sunt prea late, mai bine escaladez.

— Cum consideri!

Din nefericire, tentativa de urcare rezultă printr-o alunecare, întrucât nu exista o aderenţă foarte bună între palmele uriaşilor şi materialul din care era construit labirintul urechii.

— Vrei să trimitem un om din interior pentru tine?

— Lăsaţi-o baltă, mai bine sar!

— Nici vorbă; e prea riscant.

Bowd îşi luă avânt, dar dădu cu capul de tavan. Alarmele răsunară înăuntru în timp ce robotul se rostogoli pe partea cealaltă.

— Repede echipă ! sună vocea lui Dem în căştile celorlalţi. Ieşind afară, roboţii urcară câteva pante mai line până ajunseră la gigantul lui Bowden, apoi îl cărară pe umeri înăuntru.

— Poţi sta în picioare, băiete?

— Puneţi-mă la masă, puneţi-mă la masă! strigă bărbatul în glumă.

Îl lasară în schimb pe podea, de unde se ridică singur.

— Un pat nu există pe aici?

— A păţit ceva?

— Nu, veni răspunsul de pe staţie, alarmele s-au declanşat doar pentru că se pierduse punctul de echilibru. Trupul lui funcţionează perfect.

— Ce facem mai departe ? întrebă Ana.

— Deocamdată, nu aveţi mai nimic de făcut. Aşezaţi-vă frumos la masă şi încercaţi să vă cunoaşteţi mai bine.

Cei șase giganţi îşi ocupară locurile, cu genunchii îndoiţi şi coatele pe masă.

— Ei bine, dar scaunele astea chiar sunt făcute pe măsura noastră, remarcă Bowd.

— Nu scaunele sunt pe măsura voastră, nătărăule, voi sunteţi pe măsura scaunelor, se auzi din căşti.

Uriaşii vizitară nenumărate săli goale, deschiseră nenumărate uşi lăsate întredeschise, priviră nenumăraţi pereţi goi. Mai greu era cu dulapurile, sertarele, lăzile şi alte cutii ieşite din pereţi, podele sau tavanuri, ca nişte buzunare ale acestora.

— În regulă, Bowden, ai permisiunea să deschizi lada asta.

— Desigur, toate cutiuţele mici şi drăguţe le deschid alţii, dar eu trebuie să mă omor cu matahala asta în care cine ştie ce se ascunde, poate chiar câinele familiei.

— Nu eşti tu ală care se plângea că nu ai voie să atingi nimic ? îl luă la rost Demenyev. Experţii noştri au vrut să manevreze ce era mai firav, pentru că ei sunt mai grijulii cu astfel de lucruri decât noi.

— Iar Bowd distruge orice pe care pune mâna, aşa-i?

— N-am spus asta.

— Hei, verzuiule, îl numi alt coleg pentru benzile de pe mâini şi picioare, ai grijă să nu strici ceva !

— Vezi că eu nu sunt verzui sau verdele sau numărul 6. Mă cheamă Bowden Alec şi dacă nu vrei să-mi spui pe nume, te îngrop eu însumi în lada asta de zestre. Ladă de zestre ? Ba nu, i-am găsit adevărata întrebuinţare, e un coşciug pentru deşteptul ăsta.

— Ia-o mai uşor amice! îl mustră Demi, unii dintre experţii ăştia pot fi foarte sensibili şi imediat depun o plângere împotriva ta.

— Nu era cu răutate, şefu. Ia să vedem acum ce comori ne aşteaptă aici.

Ceilalţi cinci roboţi se strânseră în spatele lui în formaţie de semi-lună. Bowd forţă muşchii uriaşului până reuşi să formeze o mică despărţitură între capac şi restul lăzii, apoi introduse vârfurile degetelor şi împinse în sus. Capacul sări aproape cât să se desprindă din numeroasele sale balamale, ca nişte picioare de miriapod. Ceilalţi se dădură mai în spate la auzul trosnetului, dar reveniră imediat înapoi pentru a nu da dovadă de laşitate.

— Rezultatul aştept. E goală. Se pare că bogătaşii ăştia şi-au luat cu ei toate bunurile de preţ când au părăsit castelul ăsta sau ce ar trebui să fie. N-au vrut să ne lase nimic.

— Gata, ţi-ai făcut treabă! se răsti chimistul la numărul 6, dându-l la o parte pentru a studia compoziţia chimică a interiorului lăzii; cu ceva noroc, ar fi găsit o mostră de aer captivă înăuntru.

— Omule, chestia asta poate s-o facă oricine, i-o întoarse celălalt. Trebuia doar să-mi pună nişte instrumente ca ale tale la încheietură că de restul analizei se ocupă oricum computerul.

— Nu e atât de simplu.

După chimist şi biochimistă, fu rândul numărului 2 să studieze interiorul cutiei.

— Uf, oftă Ana în căşti! Puteau să ia cu ei tot ce voiau, dar măcar să fi lăsat în urmă ceva scris, măcar o notiţă de rămas bun.

În calitate de xenolingvist al misiunii, Ana studiase orice colţişor al oricărui perete, orice muchie, faţă sau dos de masă ori scaun şi fundul fiecărei cutii, dar totul era gol de orice semnificaţie. Asta nu însemna însă că acel loc era lipsit de fascinaţie: spațiile goale din zidurile cu arcade duble creau mult mister şi lăsau multe semne de întrebare. Ce s-ar fi putut afla cândva acolo ? Tablouri ? Extratereștrii iubeau arta ? Ca şi fiinţe inteligente, cu siguranţă că da, deşi ce înţelegeau ei prin artă putea fi complet diferit de standardele umane.

— Poate punem problema greşit, îi zise Demenyev când îl abordă cu aceasta presupunere. Poate nu locatarii au luat cu ei totul când au plecat. Poate că locul ăsta a fost prădat de o altă civilizaţie. Nişte hoţi de tablouri şi multe altele.

— Foarte posibil, îi zise Ana înapoi. Asta explică şi de ce au lăsat uşile deschise. Când pleci de acasă, ai grijă să încui totul, chiar dacă şti că nu te mai întorci. Pur şi simplu ca să păstrezi amintirile acolo. Hoţii în schimb n-au grija asta.

— Desigur, asta e doar bănuiala mea.

— E înfricoşător să te gândeşti la aşa ceva. Bande extraterestre de jefuitori pângărind civilizaţile străine. Ar putea să dea atacul unei colonii umane. Bine că avem armata să ne protejeze.

— Ştiu ce gândeşti. E normal pentru un militar ca mine să gândească în termenii ăştia.

Ana surâse în sinea ei. Avea prejudiciile ei legate de armată, dar nu avea nimic personal cu vreun individ anume din acea organizaţie până nu-l cunoştea mai bine; pur şi simplu, i se păruse o teorie credibilă.

— Deci, eşti singurul dintre noi care a mai pilot un robot uriaş înainte. Cum sunt modelele militare faţă de noile noastre tipuri experimentale ?

— Mai butucănoase. Nişte exoschelete supradimensionate şi nătânge. Nu e o mare onoare să pilotezi un robot militar, să ştii. Sunt doar de formă. Arme de intimidare psihologică, utile doar în coloniile mai sărace, slab dezvoltate. În luptă, nu e nici o situaţie în care o companie de teren dotată cu exoschelete segmentate sau câteva avioane militare să nu se dovedească mai eficiente. Roboţii sunt impresionanţi, e adevărat, dar sunt doar de paradă ca să ţinem băştinaşii revoltaţi la locul lor, pentru a nu fi nevoiţi să folosim mai târziu ceva cu adevărat distrugător.

— Dar totuşi, probabil că te simţeai ca un zeu acolo sus în cabină, privind de jos satele şi oraşele popoarelor mai puţin dezvoltate.

— Mai bine să lăsăm discuţia asta pentru altă dată.

Uriaşul bărbatului îi întoarse spatele, iar ea se prefăcu că studiază în amănunt un zid gol.

În faţa lor se deschise un alt tunel rotund.

— Drăcie, rosti unul dintre ei pentru toţi ceilalţi, sper că nu e un alt labirint al urechii.

Din depărtare se vedeau linii subţiri ca nişte gratii albăstrui, care pe măsură ce se apropiau începu să se asemene cu o pădure de copaci drepţi şi fără frunze, apoi o întindere de coloane azurii cu baze şi vârfuri semi piramidale. Între ele, podeaua părea să se unduiască într-un model lichid îngheţat, ca o mâzgă violetă oprită în timpul procesului de coagulare. Unul dintre roboţi lăsă să se rostogolească o mică bilă metalică de probă, care, atingând podeaua, dădu la iveală ca aceasta era făcut din acelaşi material solid ca şi restul structurii.

— În sfârşit, avem dovada că locatarii aveau conştiinţa simţului estetic, rosti Ana.

— Întradevăr, rosti biochimista, e atât de superb. Speram să fie vorba de o grădină adevărată, dar măcar avem parte de ceva frumuseţe.

— Ok, echipă! se adresă fostul militar colegilor săi, ne împrăştiem printre coloane şi scriem fiecare un raport personal cu observațiile noastre obiective şi subiective, inclusiv impresile estetice. Aveţi grijă să nu le atingeţi; nu ştim cât sunt de fragile.

Singurul fenomen remarcabil notat fu acela de apreciere al distanţelor. Experţilor le era greu să aproximeze corect depărtările dintre ei, şi nu era clar dacă iluzia optică era cauzată în special de forma coloanelor, acestea nefiind atât de egale între ele pe cât păreau la prima impresie, sau de podeaua ce părea să curgă distorsionat printre ele. Mai era apoi şi dispunerea acestora în triunghiuri întrepătrunse. Arhitectul ceru o hartă cu tiparele de linii şi crevase tăiate în acoperişul castelului pentru a descoperi vreo oglindire de un fel sau altul.

Lingvista se ocupă cu studierea coloanelor în sine, pentru a descoperi vreo hieroglifă, simbol sau cel puţin vreun motiv decorativ, dar acestea erau goale. Reflectorul din creştet dezbrăcă liniile albastre de întunericul ce le învăluia înălţimile. Acolo, deasupra, se dezvăluiau pete de un portocaliu şters.

— Băieţi, strigă Ana, vreţi să-mi daţi din lumina voastră ?

Fasciculele albe se uniră într-un cerc fantomatic, dezvăluind o boltă artificială de un portocaliu-somon spălăcit cu dâre albe trasate neglijent cu o pensulă cu peri lipsă.

— O amintire de acasă, remarcă Ana. Adică planeta lor de baştină, vreau să zic.

Aceasta nici măcar nu se îndoia că era vorba de o pictură uriaşa reprezentând un cer extraterestru. Îi amintea de altele pe care le mai văzuse: planete relativ blânde, proprice vieţii, nici întunecate şi îngheţate, dar nici orbitoare de la radiaţii. Doar norii aveau forme ciudate, de parcă erau fâşii rupte dintr-o pânză smulsă de furtună.

Biochimista se apropie de umărul uriaşului Anei, din dreapta, apoi începu să vorbească.

— Dacă acolo sus e cerul, înseamnă că ăsta e pământul… Nu; puţin probabil ca o substanţă atât de instabilă pe cât pare mâzga asta să servească unor fiinţe evident terestre. Mai degrabă, asta e marea, vâscoasă de la nesfârşitele colonii de organisme ce o umpleau.

— Crezi că marea asta avea valuri?

— Ar fi o explicaţie posibilă pentru ceea ce pare a fi spumă albă, dar mă îndoiesc că puteau fi prea mari. Vântul ar fi trebuit să ridice o greutate considerabilă. Desigur, dacă nu cumva erau produse de activităţi seismice. Se deschide o arie largă de presupuneri aici.

— Ne găsim înăuntrul unei picturi marinăreşti, concluzionă lingvista.

Piramide inversate strâpungeau văzduhul.

— Ce înţeles ar avea aceşti stâlpi înăuntrul acestei reprezentaţii artistice, domnule arhitect ?

— Funcţional, susţin greutate tavanului, dar nu cred că la asta te referi. Artistic, nu cred să reprezinte formaţiuni naturale. Suprarealism. Imaginaţia creatorului. Par a fi coloanele dintr-un templu, nu-i aşa ? Poate autorul a vrut să spună ceva despre templul cerului şi al mării.

Cei şase părăsiră Sala Iluziilor, aşa cum o denumiră, de comun acord, cu impresii puternice dar distincte. În ciuda acestui fapt, Ana se simţea cumva golită de conţinut, poate fiindcă se îndepărta din nou de frumuseţe pentru a străbate nenumărate alte camere goale, sau fiindcă căutările ei rămâneau searbede. O civilizaţie care nu vrea să lase în urmă nici un document, nici măcar unul cât de vag. Poate descoperiseră că nu mai aveau nevoie de cuvinte, reflectă femeia, poate comunicau telepatic astfel că simbolurile scrise, desenate sau sculptate erau lipsite de noimă pentru ei, doar nişte mâzgăleli peste puritatea formelor simple. Sau poate acea mare vâscoasă ascundea ea însăşi un limbaj de nedesluşit.

 

– Va urma –

Credit art: Alex Ruiz