Am spus de multe ori că mă voi opri. Dar nu a fost să fie așa. Obiceiurile mor greu. Mă uit la Rebeca și nu pot închide un ochi. M-aș uita întreaga zi, fără oprire. Desface capsele într-un fel anume. Pe rând, manierat, privindu-se în oglindă cu răsfăț. Zâmbește nonșalant, iar eu salivez ca un lup. Un picior pe taburete, ca o mini-coasă cu mâner scurt, cu care mi-aș lua bucuros gâtul dacă aș ști că va fi numai a mea, măcar pentru câteva zile. Apoi scoate bazinul în față, ușor, stânga, dreapta, cu mișcări atât de fine și bine studiate încât am senzația că mi s-a oprit ceva în gât. Îmi controlez respirația. Șoldurile sunt atât de netede și cu unghiurile în interior, încât am impresia că acolo este o altă lume, un alt univers, diferit și incitant. Dar nu poate fi universul meu, în niciun caz în viața asta de rahat…
M-am născut în Scornicești, într-un hambar amărât. Tata a fost cel mai iscusit mecanic din județ. Sărac, dar harnic. Nu a avut parte de mare lucru în viața sa. De puțină recunoștință și câțiva bănuți pe care i-a agonisit. Bănuții i-a cheltuit cu mine. Să ajung aici, să o cunosc pe Rebeca, cea mai bogată fată din București. A muncit mult și a suferit la fel de mult. A iubit o femeie, un animal, că mamă nu-i pot spune. O drăguță din mahala, cu ochi negri și tunsă scurt. Nu pot băga mâna-n foc că era om sau androgin pentru că, odată cu Uniunea Euro-Asiatică și deschiderea granițelor, Thailanda a devenit un fel de model sexual al Europei. Lady-boy, androgin, e plin târgul de ei. Nu mai poate un om cumsecade, normal, să se bucure de-o viață cum făceau cei dinaintea noastră. Atât de bine a evoluat grefarea epidermică, odată cu descoperirea nanoboților încât oricine se poate juca de-a Dumnezeu. Slavă Domnului că încă sunt viu și-mi simt mădularul, că astfel aș fi crezut că pot fi o copie ieftină, un android de casă, fără viitor.
La chiloți, întotdeauna mi se oprește lumea în coșul pieptului, ca într-o sită, o defilare a reziduurilor ce trec prin corpul meu. Sunt o ustensilă, ustensila Rebecăi. Și dacă ea hotărăște să mă târăsc precum un melc până la sfârșitul vieții, așa voi face. Scoate lenjeria intimă ca o fată cuminte, dar eu știu ce-i poate pielea. Am văzut-o vara în campingul virtual din parc. Băi frate ce scoate din ea. Piciorușele mici și subțiri, se încolăcesc precum brațele unei sepii, și lasă fără suflare orice bărbat, pe o rază de o mie de metri.
*
Au venit zile și mai grele. Rebeca doarme dezbrăcată pe canapea. Cu sânii supuși forței gravitaționale. Brațele legate și cu gura întredeschisă. Doar șosetele și o cămășuță transparentă desfăcută. Miroase a transpirație și spermă. Nu mai are același farmec ca-n diminețile când o urmăream când se schimba în sala de sport. „ Trezește-te în morții mă-tii și pune masa!” Și a ridicat pleoape grele de plumb, a clipit dezorientată și s-a ridicat greoi. Când m-a văzut întins pe fotoliu, s-a uitat în pământ. S-a dus repede la bucătărie și am auzit cum pune apă pe plita cu inducție.
*
Nu mă uitam la fața lui. În niciun caz. Ce mă atrăgea în mod deosebit erau mustățile lungi încolăcite ca ale unui dandy. Nu era un tip ieșit din comun de chipeș. Avea părul și ochii negri, buzele armonios arcuite, bărbie ascuțită, umeri proeminenți, bine făcut. Vorbea repede și de multe ori făcea dezacorduri între subiect și predicat, dar trecea repede de la un subiect la altul și nu aveai vreme să interacționezi. Ținea palma Rebecăi ca pe o formă de prăjituri, pe care o arunca în aer și o întorcea pe toate părțile de parcă ar fi fost încinsă. Și-a pierdut repede farmecul. Și nu a umblat cu acest dandy, Liviu parcă îl chema, decât o săptămână. Și în tot acel timp, mă privea dulce ca o fetișcană de la țară, pe care o vedeam cu tata, pe marginea drumului, la poartă pe băncuța de lemn joasă la nivelul șoldului, când mergeam după piese.
*
„Te rog, nu, Andrei, la dracu, nu!” Și i-am tras una. Am întors-o pe cealaltă și i-am tatuat pe spate cu litere mari: „ La femme fatale” .
Tata avea prostul obicei de-a bea mult. De altfel când era beat m-a plămădit, ca Dumnezeu, din pământ și apă. Apă grea și fosile de scoici, pe care le-a băgat în incubatorul lui Inpregnant, mare, ca un ou gigantic, din care au ieșit și ceilalți androizi de casă, acum fără vlagă, întinși în spate, inerți, ca niște deșeuri metalice lipsite de interes.
*
Rebeca era o femeie pe cinste, cu vase și țesuturi moi, un creionat migălos, cu artificii de înaltă clasă, un fluviu cu îndoiri și întoarceri, cu maluri abrupte și arbori rupți de greutate, cu inserții capilare și miros de fân proaspăt cosit. Un metru șaptezeci și cinci de centimetri, o talie pe care o puteam cuprinde cu palmele întinse, dacă o strângeam îndeajuns. Cu o respirație insesizabilă și ten măsliniu. Toate astea mă strângeau ca într-o presă hidraulică de mare tonaj, gata să stoarcă sentimentele mele de android de casă. Nimeni nu credea asta. Ziceau că nu suntem setați pentru așa ceva, o mașinărie, nimic mai mult.
*
Culoarul e strâmt, îmi pot simți brațele care bat în gol.
Fața îmi ticăie ca un ceas.
Rebeca este aceeași fată de care rămân îndrăgostit, deși știu că ea nu este pentru mine. Tatăl meu mi-a zis când am plecat de acasă. „ Trecutul va rămâne acolo, ca un apendice, să nu uiți, Mihaișaptezecișișase. ” Și s-a pornit vântul din senin. A măturat câteva frunze din fața porții, le-a împrăștiat pe drum și am iuțit pasul.
Cu toate că ritmul a scăzut, aud păsările cum caută apă. Aud picăturile cum se lovesc de capota mașinii, aud șlehmul…Rebeca fumează și mă privește cu mil…
iuțesc pasul și casa tatei, rămasă-n urmă, vine după mine, ca o apucată…
vânu a pro..din senn.
Bătăile ceasului se-ntrec și limbile ssss…sllll…ttttk.s..s..
Credit art: Deskridge, Liara
