Manifestările spectrale pot apărea oriunde – de la sufrageria martorilor, la bordul unei navete spaţiale – în toate mediile accesibile omului: terestru, maritim, aerian, cosmic.

Chiar atunci când se produc într-un loc anume, apariţiile unei fantome diferă de cele ale unui poltergeist. Deşi ipoteza spiritelor neliniştite stă la baza principalei sale teorii explicative, într-o experienţă poltergeist locaţia rămâne esenţială.

În cazul apariţiilor spectrale nu contează atât de mult unde, ci cum. Iar eventualitatea ca o personalitate energetică să găsească drumul „înapoi“ depinde de „momentul trecerii“. Există puţine şanse ca oameni ce s-au stins liniştiţi în patul lor, la vârsta senectuţii, să se transforme în spirite debusolate, nemulţumite sau chiar răzbunătoare.

Statistic, cei mai mulţi dintre cei „întorşi“ păstrează o motivaţie confuză: fie nu sunt conştienţi că au murit, fie nu pot să îşi accepte condiţia imaterială. Rătăcesc printre cei vii, căutând cu disperare atributele pierdute ale umanităţii.

Anumite spirite neliniştite sunt legate de planul terestru printr-o obsesie: ceva început atunci când trăiau şi, din anumite motive, nedus până la capăt. Au deci un scop precis pe care îl urmăresc cu obstinaţie, chiar dincolo de moarte.

În incidentele care implică personalităţi energetice există întotdeauna o motivaţie, chiar dacă martorul ajunge numai ulterior conştient de aceasta. Şi atunci… Sunt apariţiile spectrale întâmplări aleatorii, efecte secundare în procesul trecerii într-o altă dimensiune? Sau factorul care le-a deviat de pe traiectoria devenirii a fost un act personal şi volitiv?

Unii vizitatori spectrali ştiu prea bine ce sunt şi, mai ales, ce vor. Iar dacă nu reuşesc, se înverşunează fără discernământ asupra oricui le stă în cale.

Spiritele răzbunătoare provin din decese survenite în condiţii extreme –  execuţii, o moarte violentă, atroce – şi se manifestă mai ales acolo unde s-au înregistrat tragedii umane: temniţe, lagăre, câmpuri de bătălie, dezastre aviatice, accidente rutiere sau feroviare, naufragii, cutremure, incendii, alunecări de teren, inundaţii, erupţii vulcanice.

La 26 august 1971, în satul spaniol Belmez (lângă Cordoba, Andaluzia), o femeie pregătea cina, când nepotul ei de cinci ani a început să ţipe. Întorcându-se să vadă ce se întâmplă, martora a încremenit: din gresia podelei se ivise o faţă umană. Trăsăturile îi erau crispate, ochii exprimau durere, disperare, suferinţă, gura se căsca într-un urlet mut. Un chip hidos, înfricoşător.

Chiar a doua zi, o echipă de zidari a scos gresia, înlocuind-o cu un strat de ciment. După trei săptămâni, un alt chip a început să se formeze din noua pardoseală – mai bine definit decât primul şi având o expresie agonizantă… Bucătăria a fost închisă, însă „feţele damnaţilor“ se iveau acum din podelele tuturor încăperilor. Cum cazul ajunsese în paginile ziarelor din Cordoba, autorităţile locale au pus să fie excavate fundaţiile casei. Dedesubt, s-a descoperit ceea ce părea a fi un cimitir medieval…

Deşi fenomenul a încetat după câteva luni, familia s-a mutat nu doar din „casa cu chipuri“, cum o numeau reporterii, ci din satul Belmez. Abandonarea locuinţei, traume psihice şi schimbări majore în viaţă, sunt câteva dintre consecinţele unui incident spectral.

Întâlnirea cu o fantomă nu poate fi acceptată cu uşurinţă. Zguduie convingeri, dereglează balanţa raţionalităţii, demolează certitudini. Iar când totuşi se întâmplă, nimic nu mai poate fi ca până atunci. Martorul suferă un dublu şoc: intelectual şi emoţional. O experienţă spectrală devine cu atât mai traumatiantă, cu cât capătă o semnificaţie anume pentru cel implicat. Când personalitatea energetică invazivă a aparţinut unei rude, prieten sau cunoscut, impactului viziunii propriu-zise i se adaugă unda de şoc a sentimentelor pe care aceasta le declanşează: durere, regret, culpabilitate.

Dacă spiritele „confuze“ sunt considerate inofensive, iar cele motivate de un ţel altruist ar fi, în esenţă, benefice, spiritele răzbunătoare au fost catalogate drept ostile şi, încă din cele mai vechi timpuri, s-a încercat neutralizarea sau măcar contracararea acţiunii lor destructive.

Însă toate metodele (de la înmormântarea în pământ sfinţit, slujbe de împăcare a sufletului şi exorcizări, până la ritualuri medianice în care spiritele „deturnate“ de pe coordonatele devenirii sunt trimise înapoi, pe drumul „spre lumină“) acţionează mai ales asupra psihologiei martorilor…

Poate că singura fantomă ce trebuie exorcizată din natura umană este teama de Necunoscut, refuzul de a privi dincolo de convenabilele repere ale normalităţii.

Fiindcă cei plecaţi în veşnicie se întorc câteodată – aşa cum i-am cunoscut, şi în acelaşi timp alţii: făpturi stranii, imprevizibile pe care cealaltă lume şi-a pus inexorabil pecetea.

Morţii rătăcesc printre noi – uneori ca nişte umbre sau contururi de ceaţă, alteori tulburător de reali. Şi dacă, deschizând uşa unei camere ne înfiorăm de o răcoare nefirească, dacă auzim, vedem şi simţim ce nu poate fi, înseamnă că nu am păşit doar într-o altă încăpere, ci într-o dimensiune a existenţei unde noi suntem străinii.