Ionuţ Manea debutează la Tracus Arte cu „Confesiunile maestrului păpușar”, un volum de proză, care sper să fie, cât mai repede posibil, propulsorul necesar în lumea de sus a literaturii române actuale.

Cartea este un mixtum compositum de întâmplări și situaţii situate la graniţa dintre real și insolit, dintre real și suprareal, dintre real și fantastic.

Nimic s.f., aparent.

Este o proză cursivă, fără poticneli, cu personaje rupte din peisajul social contemporan, cu dialoguri simple și pătrunzătoare, cu un firesc al narativităţii cum rar întâlnești în proza românească actuală.

„Confesiunile maestrului păpușar” este o carte despre copilării triste, despre singurătate și destin, despre periferia societăţii și lipsa de speranţă, despre iubire profundă și ură, despre credinţă și Dumnezeu, despre carnalitate și decrepitudine, despre manipulare și cinste, despre identităţi aparţinând lumii vii și a celei inerte (aparent moarte).

Este un joc al umbrelor și sferelor pe care marele păpușar îl face firesc. Și convingător. Fiinţele vii sunt surclasate, cel mai des, de „fiinţele” artificiale, de păpușile care au conștiinţa superiorităţii, o conștiinţă morală fără fisuri. Animarea lucrurilor inerte, aparent fără viaţă, este o prezenţă constantă în Drumul păpușarului. Păpușarul este supraveghetorul, aranjorul, atoateștiitorul și atoatefăcătorul. Zice păpușarul „liniștea este, mai degrabă, o pătură, sub care se ascund toate problemele.”

Ramona este personajul feminin dominant în partea de început și finală a cărţii. Un personaj complex, care este o rudă mai îndepărtată a Margaretei lui Bulgakov. Un personaj când ireal, când straniu, întocmit parcă pentru a contraria normele morale ale societăţii. Un personaj ca o sculptură vaporoasă, cu straturi de tăcere și ceaţă, cu dogme sparte, cu existenţe trăite în timpuri suprapuse. Trecutul, prezentul și viitorul funcţionează ca foile unei plăcinte. „În camera noastră, ca într-o cochilie a timpului, liniștiţi, savuram orele după-amiezii ca doi cunoscuţi. În preajma ei nu exista o noţiune bine definită a timpului. Făcea parte dintr-o poveste. Timpul zbura înfășurându-ne în ceaţa sa, ca un păianjen harnic”. Toată cartea este dominată de îmbinarea foarte reușită între vizual și metafizica existenţei. Realitatea este captată cu un obiectiv cinematografic.

Totul este imagine înlănţuită de la Drumul păpușarului, Părul Ramonei la Fostele mele soții la Culorile din linoleum sau Biserica frăției Sânilor și Mierii. Caracterizări sugestive, splendide, ca cea din Regele galben: „Era din altă lume. De o sfioșenie ieșită din comun. Buzele se uneau uniform, creând o boltă sub care aș fi vrut să trăiesc ultimii mei ani. Tenul, de o simplitate rară, mi se impregnase în creier, ca o pânză de păianjen. Nemișcată. Se uită în gol și atât. Ca și cum ar fi fost singură.” Schiţele și povestirile lui Ionuţ Manea din „Confesiunile maestrului păpușar” nu au afișate la vedere pildele cu moralnice învăţături. Cele opuse lor, viciile da. De orice fel ar fi. Pentru că zice maestrul păpușar: „Nu poţi exista fără vicii. Viciul echilibrează!”

Majoritatea povestirilor sunt pline de pasaje în care vibraţia poetică, fără înflorituri, locuiește laolaltă cu pasaje bolovănoase, uneori triviale. Printre ele se strecoară ziceri memorabile, cu greutatea unui aforism sau a unei maxime. Zice păpușarul, în Canarul cu picioare rupte: „Puţini oameni sunt cu adevărat pregătiţi pentru ceea ce-și propun. Într-o secundă pot pierde tot. Puţini recunosc, doar câţiva realizează că e nevoie de o simplă bătaie de aripi în plus ca totul să se schimbe ireversibil. De obicei, oamenii trăiesc într-o lume proprie, iar ceilalţi nu-i trezesc de teamă sau din milă. Există o singură păcătoasă. Nimeni nu vrea să piardă. Perie un om cu periuţa vanităţii și vei obţine totul, îl vei stoarce ca pe o păpușă de cârpă. Știi care este diferenţa dintre un animal și un om? Cel din urmă nu are un stăpân real.” Tunelul Pumei este o schiţă suprarealistă, cu note de absurd. Personalitatea dublă sau dublată, paradoxul iubirii trădate sau uitate. Este o proză în care sfârșitul este ca un transfer al enigmei existenţei în lumi neperceptibile. În povestirea Farmecul Domnului Iepure „Domnul Iepure era diferit, de la pantofii italienești, pe care-i purta, la tatuajul de pe braţul stâng, o sirenă indigo, grosieră…”. Iar Scrisoarea de despărțire a Domnului Iepure este ultima povestire a volumului. Proza se încheie cu o poezie frumoasă, în care „Domnul Iepure m-a învăţat să-mi pierd urmele și să mint. Să-mi complic existenţa.”

Pentru câţiva români, iubitori de poezie, există o satisfacţie în ceea ce îl privește pe Ionuţ Manea, faptul că este și un bun poet, preţuit de multe publicaţii românești de cultură. Volumul semnat de Ionuţ Manea pare a fi o carte formată din tablouri/secvenţe, care se înlănţuie, fără ca să apară denivelări. Autorul este maestrul păpușar, în mâinile căruia „sforile” se trag simplu și exact, iar publicul cititor, care a umplut sala de spectacol, se ridică în picioare, aplaudând. Volumul „Confesiunile maestrului păpușar” îi asigură lui Ionuţ Manea certificatul de prozator autentic.