Speranța

Farul se afla pe o stâncă înaltă, ieșită departe în larg. Oamenii veneau aici numai arareori, ca să verifice utilajul automat. La vreo două sute de metri de far se ridica din apa liniștită o insuliță. Cu mulți ani în urmă pe insulița asta a fost așezată, pe un postament, o navă cosmică. Nava a revenit pe Terra după un raid lung. Astfel de nave nu-și mai aveau rostul a fi trimise în cosmos.
Venisem aici cu inginerul care răspundea de toate farurile de pe litoralul Mării Negre. Când ne-am urcat pe platforma de sus a farului, inginerul mi-a dat binoclul și mi-a spus:
− Vine o furtună. E foarte bine: înainte de a se strica vremea, ea prinde întotdeauna viață.
Soarele roșiatic scotea reflexe opalescente pe coamele cenușii ale valurilor. Stânca spinteca talazurile, care o ocoleau și se cățărau mugind pe bolovanii lunecoși și ruginiți. Apoi, trăgându-și cu zgomot răsuflarea, se scurgeau în prâiașe înspumate, dând drum altor valuri. Așa atacau legiunile romane: după ce izbea, șirul din față se retrăgea prin golurile pe care le făcea șirul următor, care apoi se strângea la loc și pornea la asalt cu o nouă forță.
Prin binoclu vedeam bine nava. Era un cercetaș de frontieră foarte vechi, de două locuri, de tipul „Vigilent look”. În partea de sus ieșeau în evidență două spărturi cu grijă astupate. De-a lungul carcasei se întindea o adâncitură serioasă.
Colierul acceleratorului gravitațional era despicat în două și turtit. Deasupra cabinei se roteau încet senzorii în formă conică ai unui sistem de detecție de mult învechit.
− Observi, spuse inginerul, ea simte furtuna.
Undeva țipă speriat un pescăruș. Marea îi răspunse cu plescăitul înfundat al valurilor. Pâcla cenușie ce stăruia deasupra mării învăluia treptat orizontul.
Vântul ridica înspre nori coamele albite ale valurilor iar norii, suprasaturați, se lăsau deasupra apei. Din atingerea cerului cu marea trebuia să izbucnească furtuna.
− Ei bine, urmă inginerul, asta înțeleg: panourile solare asigură suficientă energie pentru un regim de avarie, creierul pozitronic și dispozitivele anexă fiind pe deplin funcționale. Dar toate celelalte… Câteodată pare că uită de pământ, de
mare, de furtuni și începe să se intereseze numai de cer. Radiotelescopul iese în afară, antenele locatoarelor se rotesc zi și noapte… Sau altceva: câte odată apare ceva, ca o tijă, și se apucă să examineze oamenii. Iarna aici bat vânturi reci și
nava se acoperă cu un strat de gheață, dar e suficient să vină oameni la far, pentru ca gheața să dispară numaidecât… De altfel nici algele nu se prind de ea…
Marea asalta insulița. Valurile se succedau într-una, unele mai înalte și mai puternice decât altele. Cât vedeai cu ochii numai valuri cenușii. Pe navă se aprinseră luminile de furtună.
− Vezi, vezi?! spuse triumfător inginerul. Acum o să-și aprindă reflectorul.
Uneori am impresia că o să zboare. Uite-așa, o să zboare… Am fost o dată aici noaptea și încă și până astăzi… înțelegi? Luna se ridica deasupra mării, iar nava… se întindea înspre ea. Țeava, tija asta de observație, antenele și alte
chestii de-acolo, din spatele cabinei, toate erau îndreptate către Lună. Era ceva mistic, zău!…
I-am explicat inginerului că nu era nimic mistic.

Navele staționate definitiv rămân cu aparatajul electronic conectat la sistemul de alimentare. Lucrul acesta e necesar pentru ca nava să-și poarte singură de grijă: să ia măsuri împotriva coroziunii, a jivrajului, să nu lase să se strângă
praful și noroiul, să semnalizeze un pericol neprevăzut. Uneori creierul electronic manifestă inițiative cu totul inutile. Face observații asuprea Lunii și a stelelor, înregistrează radiația cosmică, furtunile magnetice… Dar să zboare în
cosmos nava nu poate: n-are echipaj, n-are combustibil, îi lipsesc agregatele principale ale acceleratorului gravitațional.
Inginerul clătină din cap a îndoială și întrebă:
− Și țeava? De ce o îndreaptă spre far?
N-am apucat să răspund.
Deasupra cabinei navei ieși afară un reflector. Raza albăstruie străpunse cu ușurință pâcla ce stăruia deasupra mării în așteptarea furtunii și, lunecând pe țărm, se înfipse în temelia farului, după care se ridică spre platformă.
Din pricina luminii puternice am închis fără să vreau ochii. În aceiași clipă reflectorul se stinse.
− Uite! Exclamă inginerul cu o voce schimbată, luându-și repede binoclul.
Uite! Asta nu s-a mai întâmplat niciodată…
Pe navă se aprinseră toate luminile de pe bordaj, luminând bolovanii negri, șlefuiți de valuri, ai insuliței și carcasa verzuie a astronavei. În peretele navei apăru o crăpătură: se desfăceau canaturile trapei principale…
− Asta… nu s-a mai întâmplat! repetă surescitat inginerul.
Nu-și mai luă binoclul de la ochi și vorbea foarte tare, aproape că striga.
Vântul, mai puternic acum, vuia în grinzile de fier ale farului. Auzeam numai frânturi de fraze: „ În patruzeci de ani… predecesorii mei… nu știa nimeni…”
Valurile măturau insulița. Dar bătrâna navă, care a văzut marile uragane din Lumea Stelelor, nu mai lua în seamă furtuna ce se apropia. Cu o încetineală gravă, chiar măreață, făcea tot ceea ce trebuie înaintea unui zbor.
Dintr-o trapă coborî o scăriță. Sistemul complex de antene luă poziție de zbor.
În partea centrală a corpului navei ieșiră în afară niște aripi scurte, trase înapoi.
În spatele duzelor motorului de lansare apărură cârmele cu gaze. Erau îndoite, dar se plasară ireproșabil, așa cum era nevoie pentru scurtul lansaj pe apă.
Emițătorul periscopic al videosistemului (țeava de care vorbea inginerul) se întoarse spre larg. Lumina semnalului de start clipi de trei ori și deasupra cabinei se ridică un fanion purpuriu.
Era tradiționalul semnal: „Gata de zbor!”
Valurile se prăvăleau pe insuliță. În jurul navei apa clocotea. Deodată mi s-a părut că marea stă nemișcată, iar nava s-a avântat înainte. Aveam impresia că am auzit duduitul motorului de lansare. Asta a durat câteva secunde, nu mai
mult. Dar atunci am înțeles de ce a fost aleasă pentru staționarea definitivă această insuliță mică și neînsemnată.
Brusc luminile de pe astronavă s-au stins.

Am rămas multă vreme în așteptare. Vântul legăna din ce în ce mai tare platforma farului.
− E timpul să plecăm! Strigă inginerul, aplecându-se spre mine ți ștergându-și fața udă.
Jos, deasupra apei, țâșni un fulger vinețiu. Bubuiturile prelungi ale tunetului se contopiră cu mugetul mării.
Furtuna începuse.
În timp ce coboram scara în spirală, inginerul îmi spuse:
− Te căuta pe dumneata. Întotdeauna cerceta oamenii, dar abia azi te-a văzut pe dumneata și a deschis trapa.
− De ce tocmai pe mine? am întrebat. Doar eram amândoi.
− Da, dar dumneata porți uniforma Flotei Stelare, răspunse inginerul și adăugă cu convingere în glas: Ei, da, porți uniforma de astronaut.
Ideea era foarte naivă, de altminteri admisibilă la un nespecialist. Mașinile electronice de pe vechile nave de recunoaștere nu știau să deosebească hainele oamenilor, la ce le-ar fi folosit… Mașina a aflat probabil că se apropie o furtună foarte puternică și a luat hotărârea cea mai simplă în asemenea condiții: să decoleze pentru a evita posibile stricăciuni. Desigur, nava nu putea să zboare, dar totuși a rulat toate procedurile necesare într-o atare situație.
Ascultându-mi explicația, inginerul spuse cu îndoială în glas:
− Se poate să fie și așa… Nu zic ba… Dar nava stă de patruzeci de ani pe insulița asta. De patruzeci de ani! Oare în acest răstimp nu au mai fost furtuni violente? Și totuși doar acum, când ai apărut dumneata, s-a întâmplat ce ai văzut.
Oare nu s-a schimbat ceva în procesorul pozitronic?
Nu i-am răspuns. Mă gândeam la altceva.
Astronava era pe veci țintuită de stâncă. Pe deasupra ei zburau alte nave, răsăreau și apuneau stele îndepărtate. Și dacă în bătrâna navă mai stăruia ceva asemănător cu rațiunea, la ce putea oare să se gândească veșnic neobositul creier
pozitronic?
Vreme de patruzeci de ani a fost lăsat în voia lui. Numai în voia lui. Și a amintirilor…
Și este adevărat:
Speranța moare ultima!

În original К взлету готов!? de Генрих Альтов 1961.
Traducere Google, adaptare Mihail Toma.

Credit Art: Alex Ruiz – Of the Grid