Când în București se deschideau Porțile Timpului, oceanul dâmbovițean arunca, pe plajele sale fierbinți, cadavre sticloase, aeroplane ruginite, gramofoane sparte, frigidere turtite, jurnale îngălbenite, cărți bine umflate de-atâta umezeală, statui sfărâmate, ibrice găurite, mașini de spălat făcute ghem, teniși jerpeliți, prezervative făcute ferfeniță, mănuși de box scorojite, afișe electorale decolorate, sloganuri electorale, fluturași electorali, zâmbete electorale, autobuze electorale, butoaie dogite şi-o grămadă de alte lucruri după care bucureștenii alergau de dimineață și până seara plini de curiozitate și înfiorare.
Din când în când, bulversate fiind câmpurile magnetice, din acel întreg amalgam de forme strivite şi răsucite se nășteau felurite ființe politice care clădeau tuturor multă bătaie de cap. Unele erau năroade, altele îngrozitor de inteligente. Cum păreau a fi indestructibile, lumea începuse să le tolereze, să le ocolească sau pur şi simplu să le ignore. Nu se mai mira nimeni atunci când, dimineața, prin pâcla liliachie, vâjâia prin văzduh câte-o bicicletă argintie cu aripi de liliac și cap de crocodil care se răstea la câte-un trecător grăbit:
- Hei, tipule, cât să fie ceasul?! S-o fi sfârșit procesul de votare?
Vitrinele din București erau pline cu acvarii feeric luminate în care pluteau politicieni de toate culorile. Erau ambalați cu gust şi purtau etichete fosforescente pe care puteai citi nişte preţuri exorbitante. Circula un zvon incitant potrivit căruia, transferându-ți matricea energetică într-un astfel de corp ai fi putut afla lucruri nemaipomenite despre politichia secretă de dincolo de Porțile Timpului.
Ba mai mult, se vorbea, ai fi putut deveni nemuritor.
Credit image: Daisanvisart
