Vey (I)

Bătăile inimii bebeluşului se auzeau amplificate în creierul ei. Căştile estompau orice alte zgomote, inclusiv cele ale propriului ei ritm cardiac; doar indicaţile echipajului nu puteau fi anulate prin intermediul dispozitivului de filtrare audio. Simţi îmbrăţişarea moale a materialului alb cu memoria formei şi se întrebă ce senzaţie trebuia să resimtă copilul nenăscut scufundat în lichid amniotic. Îşi puse în gând să comande aceasta opţiune odată ce ajungea acasă, chiar dacă preţul era destul de piperat.

Îşi împinse umerii mai adânc în scaunul maleabil şi îşi întoarse privirea cu ochi verzi în plafonul arcuit. Navetele mai ieftine aveau hexagoane luminoase înfipte acolo, dar modelul acesta era lipsit de aşa ceva; lumina emana uniform din însăşi materialul moale ce îi îmbrăca interiorul.

Era serenitate. Prin straturile de plastic transparent ultra-dur ale ferestrelor se vedea un număr relativ mic de stele, dovadă că se afla departe de centrul galaxiei. Fusese acolo cândva şi nu-i plăcuse; şocul cultural al atâtor civilizaţii strânse laolaltă fusese prea puternic. Printre pasageri vedea câţiva membrii ai unor rase umane nemaintâlnite de ea până atunci, denumite colectiv stranzi, dar te înţelegeai tot timpul mai uşor cu turiştii decât cu nativii.

Apoi alarma străpunse bariera de blocare a sunetelor.

Bănuia că inima ei bătea mai tare, dar nu o auzea, în schimb, cea a copilului se menţinea la o frecvenţă constantă. Trebuie să rămâi calmă orice ar fi, măcar pentru el. Şopti o comandă căştilor aurii iar acestea începură să introducă vibranţii relaxante către creierul ei. Alarma nu încetă. Pata roşie ce licărea dincolo de ochii ei verzi era poate o pură impresie mentală, amintire a unor becuri dintr-un tunelul suboceanic ce ameninţase să fie inundat, sau poate o sugestie transmisă din cabina pilotului.

Apoi bariera sonoră căzu complet, anulată de computerul de bord, iar atunci se instală panică. Un scrâşnet se auzi în timp ce o uşă sigilată era străpunsă de ceva provenit din spaţiul cosmic, iar ritmul micuţului se intensifică odată cu cel al mamei. Dezactivă printr-o altă şoaptă dispozitivul de amplificare intra-organică şi închise ochii, ştiind că n-avea unde să fugă. Învelişul exterior al navetei se vindeca de la sine după ce era străpuns, precum o arteră înţepată de o seringă, dar odată ce ce se trecea de cel interior, atunci nu mai era nimic de făcut.

Auzea ţipete în jur, dar era hotărâtă să rămână în întuneric, pentru ca ultimele clipe din viaţa ei şi a copilului nenăscut să nu fie trăite în pură teroare. Apoi durerea spintecă burta, iar plafonul reapăru, urmat de o roşeaţă ce-i acoperi câmpul vizual, bărbia îi căzu spre piept şi pentru o clipă i se păru că vede ceva ca un deget negru, strâmb şi lung înfipt în stomacul ei, iar pe podea zăcea un braţ pe a cărui mânecă stătea scris în albastru sclipitor denumirea de PanGalaxy. Apoi totul se stinse.

Se trezi într-o cameră semi-întunecată austeră, cu podeaua de ciment lipsită de covor sau gresie. Primul lucru pe care-l ştiu erau poftele stomacului, iar asta însemna că nu doar ei îi era foame. Pe tăblia patului se găsea o tăviţă cu mâncare deshidratată şi o sticluţă prin a cărei dop găurit pătrundea un pai de plastic. Lipsea o porţie din mâncare şi vreo două guri fuseseră băute din apă. Se mai trezise înainte deşi nu-şi amintea nimic despre asta. Dar unde sunt ? Ochii i se obişnuiră cu penumbra suficient încât să vadă ceva ce ce părea a fi un aparat cu perfuzii în colţul din dreapta. Deasupra capului ei atârna un dreptunghi cu beculeţe colorate; nu era luminatorul, acela se găsea în mijlocul tavanului, ci un aparat cu radiaţii aşa cum mai văzuse prin alte spitale.

Era posibil să se fi aflat în comă, doar că acum se trezise după un simplu somn adânc. Luă câte o gură din mai multe feluri de mâncare şi desfăcu dopul sticluţei fără a se mai obosi să bea prin pai. Îşi dădu seama că mâncase mai multe mese într-una. Îşi atinse burta umflată, parcă prea umflată, şi îşi ceru scuze. Cred că am exagerat, dar îţi era foarte foame. Degetul cel negru şi lung reapăru în acelaşi loc, iar femeia ţipă şi dădu cu spatele de tăblia patului, dar aceasta doar se mulă uşor după forma ei. Înţelese atunci de ce o scoseseră de pe perfuzii; făcuse la fel de rău când se trezise din coşmaruri.

Se sculă şi lărgi halatul de la guler până ce acesta căzu pe lângă trupul ei. Degetul nu mai era acolo, dacă fusese vreodată, căci poate nu reprezentase decât o frântură de coşmar. Durerea fusese însă reală, deoarece corpul ei o memorase mult prea bine. Stomacul ei nu părea să aibă vreo cicatrice, dar era greu să-şi dea seama; în schimb observă cât era de mare. Sarcina trebuie să fi fost destul de avansată, îşi dădu ea seama, deci stătuse ceva timp conectată la aparate. Probabil am stat aşa câteva luni, iar de curând m-am trezit şi am adormit la loc. Mai există însă şi posibilitatea tulburătoare ca mărimea stomacului să se datoreze mai degrabă efectului înţepăturii, dar acesta era un gând atât de funebru încât încercă să şi-l alunge pe cât posibil până avea să vină un doctor care să-i explice cum stăteau lucrurile cu adevărat.

Nu găsea butonul de la luminator, iar comenzile ei vocale nu aveau nici un efect. Toaleta îngustă era placată cu un fel de piatră lucioasă, de-ajuns de strălucitoare încât să facă vizibilă chiuveta şi wc-ul, dar nu mai mult. Îşi umezi chipul cu apa ce curgea într-un jet subţire şi ieşi afară.

Se apropie de fereastra cea mare şi o atinse cu degetul, moment în care gradul ei de opacitate scăzu până la transparenţă, iar lumină brun-aurie o copleşi. Nu erau genul de radiaţii cu care ea să fie obişnuită. Atinse fereastra iar şi iar, bătând în ea tot mai puternic, dar opacitatea nu revenea.

Îşi aminti că avusese cu ea ochelari speciali pentru asemenea situaţii, dar oricât căuta cu ochii înlăcrimaţi, nu găsea nimic din obiectele ei personale. Văzu apoi un braţ separat de trup pe cimentul colorat ca un măr galben intrat în putrefacţie şi vomită tot conţinutul amărui al stomacului şi parcă mai mult. Ştia că nu se mai afla nimic acolo, dar asta nu o liniştea.

Unde sunteţi ? Nu aşa trataţi o femeie gravidă, nenorociţilor ! O linie de lumină artificială spintecă zidul dinspre pat, apoi se contură într-un dreptunghi, iar asistentul scăpă tava cu mâncare. Bărbatul luă halatul de pe jos şi îşi asumă rolul de cuier fără a privi în direcţia ei. Femeia trecu obiectul vestimentar peste cap, iar acesta se mulă din nou pe trupul ei. Era ruşinată, dar mai mult de atât, revoltată. Oricum, eu am văzut lucruri mai rele decât o femeie goală ce vomită tot ce are în ea.

— Greţurile sarcinii, bănuiesc, zise asistentul cu un zâmbet ce ar fi trebuit să pară afabil, dar ei i se părea doar tâmp.

Nu, imbecilule, lumina voastră şi… dar nu putea să menţioneze vedenile. Încă nu-şi putea da seama dacă erau experienţe traumatice sau halucinaţi ce rescriau în mintea ei nişte întâmplări imprecise din trecut.

— Lumina, spuse ea, neîndrăznind să-l privească în ochi. Unde-mi sunt ochelarii ?

— Îmi pare rău, spuse el, dar protocolul prevede să înlăturăm orice obiect cu care pacientul şi-ar putea face rău.

Da’ ce, mă crezi nebună ? Sau poate chiar aşa oi fi

— Ce rău aş putea să-mi fac cu nişte ochelari ?

— Pacienţii pot fi foarte creativi în privinţa asta. Ştiţi; nebunia exilului cosmic.

— Acesta e un spital de nebuni ?

— A, nu, nici vorbă. Adică tratăm şi pacienţi cu boli psihice, dar vă asigur că etajul acesta nu e rezervat lor.

— Am fost în comă ? Mult timp ?

— Se fac deja şase luni.

— De ce n-aţi venit imediat ? Camera nu e monitorizată cu senzori de mişcare ?

— V-aţi trezit şi aţi revenit în comă de câteva ori în tot acest timp, dar n-aţi mai fost niciodată atât de lucidă ca până acum. Ne aşteptam ca în primele ore să nu puteţi spune nimic coerent. Pe lângă asta, mai e şi faptul că aici avem foarte mulţi pacienţi, întrucât sunt aduşi de la depărtări foarte mari. E singurul spital adecvat în acest loc pustiu din spaţiu. Am putea spune că aici există doar spitalul, iar restul infrastructurii e construit în jurul său.

— Aţi vorbit cu soţul meu ?

— Încă nu am primit permisiune de-a contacta persoane din exterior…

— Înţeleg.

Asistentul îi înmână o mică telecomandă ce încăpea în podul palmei.

— Aceasta e pentru reglarea ferestrei. De aici îi puteţi stabili gradul de opacitate. Luminatorul rămâne stins pe timpul zilei pentru a face economie. Să nu credeţi că suntem la fel de zgârciţi şi în tratarea pacienţilor, doar că regiunea asta e destul de săracă în resurse.

— Mulţumesc ! Mi-a mai rămas destulă mâncare. Voi aştepta doctorul.

Asistentul făcu un gest politicos de împreunare a mâinilor, luă tava de jos şi plecă, iar după el intră un roboţel de curăţat podelele ce înghiţi voma împreună cu mâncarea răsturnată. Scârbos! Femeia rămase pe colţul patului, reglând lumina de afară doar până la un apus tipic pământean. Nu au voie să contacteze persoane din afară… Asta e rău. Cel mai probabil voi naşte singură aici.

Observă un display electronic în stânga ferestrei. Se aproprie şi văzu imaginea clădirii: un bloc paralelipipedic din beton, aşa cum s-au văzut cu mii de ani în urmă şi poate o să se mai vadă încă mii de ani în viitor în colonile sărace, cu numeroase ferestre pătrate dispuse într-o monotonie perfectă. Ce-i salva aspectul era versantul muntos în care fusese construit. Muntele nu se afla în spatele spitalului, ci spitalul era parte integrată din munte. În rest totul era pustiu; doar pietre lipsite de vegetaţie şi un drum pentru vehicule ce se oprea la intrarea unui tunel subteran. Pe cer se vedeau doi sori.

Anxietatea o oprea să-şi dorească să admire peisajul. Poate că organul acela fusese doar o vedenie construită ulterior, dar durerea fusese cât se poate de reală, deci ceva îi pătrunsese prin stomac chiar dacă cicatricea se vindecase. Nu ştia care era procedura pentru mamele cu bebeluşi infectaţi în acel domeniu al spaţiului. Ar putea s-o oblige să facă avort dacă fetusul era descoperit bolnav, sau să-i ia pruncul la naştere şi să-l ţină în carantină pentru toată viaţa lui, ca acei copii diformi afectaţi de microbi extratereştri, obligaţi să-şi trăiască viaţa în captivitate. A doua opţiune părea cea mai îngrozitoare. Ar fi fost mai bine dacă ar fi pierdut sarcina pe loc, gândi ea, dar printr-un miracol, sau poate blestem, asta nu se întâmplase.

Doctorul sosi mai repede decât se aştepta; un bărbat tuciuriu cu păr creţ, care o duse într-o cameră vopsită într-un azuriu pământean. Luminatorul funcţiona aici.

— Doamna Vey Rux; încântat de cunoştiinţă ! Vă informez că rezultatele actuale sunt fel de curate ca şi primele. Nu păreţi să aveţi nimic, nici dumneavoastră, nici viitorul moştenitor. Ar trebui să vă bucuraţi !

Era uimită.

— Actualele rezultate ?

— Am făcut numeroase teste cât aţi fost în comă, aşa cum e necesar în astfel de cazuri, atât cât priveşte sănătatea dumneavoastră, dar şi dezvoltarea fetusului. Toate semnele sunt bune, ba din contră, sarcina s-a dezvoltat mult mai repede decât era normal fără a exista tumori sau formaţiuni străine. Defapt, tocmai aici se găseşte toată ciudăţenia: fetusul a crescut în şase luni câţi alţii în aproape nouă, însă rămânând perfect sănătos. E adevărat că sarcinile naturale sunt o raritate, dar având în vedere cazurile observate, acesta e o ciudăţenie.

Astfel de cazuri. Ştia deja la ce se referă, ştiuse din prima clipă, dar pe alta parte încerca să-şi spună că aşa ceva nu putea fi decât o aberaţie născută din poveştile de groază spuse de turişti. Simţea că dacă nu întreabă, urma să rămână toată viaţa cu o trauma ascunsă în partea de umbră a minţii ei. Mai bine cu o traumă precisă pe care o pot înfrunta, decât cu o bănuială ce mă va bântui toată viaţa.

— A fost cumva un caz de…

— Îmi pare rău ! Nu putem discuta asta decât după naştere. Şocul ar putea pune sarcina în pericol.

— Dacă era să-l pierd, îl pierdeam atunci. E rezistent. A fost o infestare… extraterestră ?

Doctorul nu răspunse, dar era genul de tăcere care spune tot.

— În orice caz; am trimis un anunţ hiperluminic către Rendar Rux. Copilul se va naşte probabil înainte de sosirea lui. Trebuie să înţelegeţi că nu vă putem lăsa să călătoriţi nesupravegheată, chiar dacă sunteţi sănătoasă. Aşa e regula, nu am scris-o eu. Până ce veţi fi consultată de un spital de pe planeta sau satelitul dumneavoastră, sunteţi considerată un posibil, ah, nu pericol, dar, mă rog…

Bău un pahar cu apă pentru a-i trece bâlbâielile, apoi se adresă din nou pacientei.

— Sunteţi tânără. E primul dumneavoastră copil ?

— Da.

— Nu vă îngrijoraţi prea mult ! Poate că spitalul pare sărăcăcios la prima vedere, dar creşa noastră e ultra-modernă, iar personalul e călduros. Cât despre vizitele în afara spitalului; vă punem la dispoziţie avioane ultra-uşoare cu care puteţi survola gheizerele. Nu se compara cu alte atracţii turistice, dar sunt totuşi o minunăţie, mai ales când razele celor doi sori lovesc din direcţii opuse cristalele de gheaţă ce se formează în zona superioară a coloanei de gaze. Jocul de lumini e absolut spectaculos.

Băieţelul se născu plângăcios, dar sănătos, înainte de termen dar nu subdezvoltat, ceea ce păru iniţial curios pentru personalul medical. Ochii erau verzi ca ai mamei, dar părul crescu şaten ca al tatălui şi nu blond.

Doctorul nu minţise. Creşa era veselă, cu pereţii din forme geometrice în continuă mişcare pentru a stârni imaginaţia celor mici. Lipseau unele tehnologii moderne, dar asta putea fi un lucru bun.

Copilul părea să se simtă bine printre jucării, dar era retras faţă de ceilalţi. Aici Vey nu-l putea învinui, căci aşa fusese şi ea, iar după acel incident, sau poate datorită înstrăinării, redevenise la fel de introvertită ca în anii ei de fetişcană. Hotărâse să nu-i pună un nume până la sosirea tatălui. Era doar puiul ei până atunci.

Un aspect în care puiul se dovedea mai aventuros decât mama erau jucăriile sub formă de creaturi extraterestre; el le iubea ca orice băieţel normal, în timp ce ea le detesta.

Capsula spaţială ce-l aduse pe tată ateriză pe o platformă metalică ce se ridică din pâmânt, sau mai bine zis, din piatră, apoi îl coborî în subteran.

— Unde o fi dispărut tati ? Unde-o fi ? îi zise băieţelului în timp ce priveau amândoi pe fereastră în lumina brun-aurie a zilei. Nedumerirea lui sinceră stârnea amuzamentului ei.

Vey plecă de la fereastră şi merse cu el, încă pe umeri, până la liftul ce urcă din subsol. Rendar Rux, un bărbat înalt cu păr şaten şi ochi căprui, apăru din spatele uşii de aluminiu ce glisă în lateral, purtând un costum verde asortat cu o cămaşă galbenă, cravată şi pantofi portocalii.

— Uite-l pe tati, uite-l pe tati !

Bărbatul cuprinse mama şi copilul într-o singură îmbrăţişare.

— V-am adus ceva, spuse bărbatul după ce o întrebase femeie de câteva ori cum se simţea până ce aceasta deveni vizibil plictisită. Tatăl adusese cu el un geamantan voluminos din care scoase o pungă de jeleuri colorate pentru copil şi alte câteva dulciuri. Spaţiul geamantanului era însă ocupat în mare parte de două costume spaţiale pentru adulţi şi încă unul micuţ. Erau modele de culoarea granitului presărat cu praf de stele argintiu, uşoare, la care se montau separat rezervele de oxigen şi sursele de căldură.

— Vai, ce drăguţ e ăsta ! exclamă tânăra mamă. Câtă gingăşie !

— Sunt modele standard, îi replică soţul, nu au fost făcute manual precum cele pe comandă. A lucrat o mână de robot care poate miniaturiza orice.

— Fă-mi plăcerea şi nu mă contrazice, îl contracară femeia voioasă.

— Fie, robotul care a făcut costumaşul ăsta spaţial a dat dovadă de o extremă gingăşie.

Vey se ocupă singură de costumarea băieţelului, apoi, după ce-şi luară rămas bun de la personalul creşei, urcară toţi trei în liftul cu uşi de aluminiu. În capsulă îi aşteptă o dronă rotundă, ca un ochi învelit într-o coajă roşie de portocală. Ajunşi afară, pe platformă, cei trei părăsiră pentru scurt timp capsula pentru a face o poză de familie cu spatele la spitalul încrustat în versantul de piatră brună. Drona reglă culorile imaginii astfel încât auriul murdar al zilei să nu creeze un efect prea strident. Cei doi sori se reflectau în fiecare din ferestrele pătrate ale clădirii cu aspect învechit.

Capsula îi purtă apoi peste gheizerele-curcubeu până ce se ridică pe verticală în câmpul gravitaţional al iahtului de pe orbită.

Pe aproape toată durata călătoriei, Vey ascultase vibraţii calmante în căştile aurii. Asta n-ar fi fost poate ceva ieşit din comun, doar că lui Rendar se părea că-l ignoră pe el şi pe băiat. Îl linişti însă faptul că se comportase foarte drăgălaş cu copilul atunci când o reîntâlnise. Încearcă să se detaşeze de ce e în jurul ei ca să depăşească trauma călătoriei. O înţeleg. Puţini sunt cei care au trecut prin ce-a trecut ea.

Îşi amintea titlurile ziarelor electronice şi conţinutul articolelor. O navă PanGalaxy atacată de o creatură extraterestră dintr-o specie necunoscută. Şaptesprezece morţi, printre care mai mulţi membri ai echipajului. O pacientă în stare critică a fost transportată spre cel mai apropiat spital inter-planetar. Numele pacientei: Vey Rux.

Ştirea îl înmărmurise. Aşa ceva părea prea fantastic ca să se întâmple oricui, cu atât mai puţin lui şi soţiei sale. Nimeni nu voise să-i spună numele spitalului şi coordonatele sale deşi contactase toate posibilele surse de informaţii. Telegrama venise într-un târziu, împreună cu coordonatele şi cu menţiunea că transportul îi era asigurat. I se spusese că pacienta avea obligatoriu nevoie de un însoţitor, ceea ce-l făcu să se gândească la ce e mai rău, la faptul că Vey era posibil să fi rămas handicapată pe viaţă, incapabilă să mai călătorească vreodată. Apoi încercă să-şi spună că era vorba doar de trauma suferită. La copil nici nu se mai gândise.

Câte poveri îi fuseseră luate de pe suflet când o găsise veselă împreună cu un băieţel sănătos, care avea ochii ei şi părul lui. Dacă acum era distantă, asta o putea înţelege şi îngădui. Observă reţinerea ei când coborâse din capsulă şi păşi pe puntea închisă a iahtului, sub stelele ce se vedeau prin plafonul transparent.

Călătoriră foarte comod, ce le permise să admire sistemul cu cei doi sori, deşi ajunseră eventual la concluzia că nu era defapt nimic de admirat. Voiajul lejer o calmă însă pe Vey, suficient încât să-i îngăduie să se joace cu cel mic, dar la bordul navei de viteză PanGalaxy o cuprinsese cu adevărat letargia. Nu suporta deloc să vadă mânecile stewarzilor, cu inscripţia cursivă în litere albastre. Dormi mare parte din călătorie, trezindu-se brusc şi zbătându-se până când soţul reuşea s-o calmeze din nou, aşezându-i o mână fermă pe umăr.

Unii dintre pasageri priveau nepoliticos şi şuşoteau când ea avea astfel de crize, ceea ce făcu călătoria cu atât mai greu de suportat. Cel mai puţin îi suferea pe stranzi, acei membri ai unor rase umane ce se despărţiseră din rădăcina pământeană sub efectul unor mutaţii spaţiale. Nu avusese o problemă cu ei până atunci, dar acum i se părea că erau cei mai neciopliţi dintre toţi.

— Pământenii încearcă măcar să-şi întoarcă privirile când ne încrucişăm ochii, îi spusese soţului. Ăştia nici măcar nu se feresc.

— Pământeni ? Majoritatea celor de aici n-au păşit pe Terra de generaţii. Noi n-am păşit pe Terra de generaţii.

— Ştii la ce mă refer. Sângele nu se spală, aşa se spune. Suntem adevăraţii urmaşi ai primilor colonişti, ei sunt ceva nou.

— Mă tem că nu-ţi înţeleg raţionamentul. N-ai mai expus astfel de opinii xenofobe până acum.

— Xenofobă ? Poate. Ştii cât de prost m-am simţit în excursia aceea, în aglomeraţia din miez.

— Da. Dar nici atunci nu ai vorbit denigrator despre acei oameni; ai acuzat doar o anumită incompatibilitate culturală. Gândirea ta pare să aibă o cauză mai recentă.

— Poate. Simt că discuţia asta n-o să ducă nicăieri, aşa că mai bine o abandonăm. Mă simt foarte obosită.

Aproape de sfârşitul călătoriei, naveta de forma unei săgeţi îşi ocupă locul în staţia de primire sferică aflată la marginea sistemului de destinaţie. Staţia arăta ca o lună albă pe care erau montate două uriaşe sisteme de propulsie. Aceasta servea drept satelit artificial al planetoidului Evgheni201R, atunci când nu primea sau ducea pasageri la capătul sistemului.

Acasă pentru familia Rux era Evgheni201R: un fus cu gravitaţie artificială, lacuri şi mări (căci era prea mic pentru a putea găzdui oceane) din H2O produs în rezervoare din spaţiu, pajişti populate de plante de origine terestră şi un fals lanţ muntos veşnic înzăpezit ce străbătea ecuatorul. Nu avea dealuri sau anotimpuri. Privit din spaţiu, predomina verdele vegetaţiei şi albastrul lacurilor, exceptând polii cenuşii ce coborau brusc în linie verticală. Extremităţile fusului aveau rol administrativ şi găzduiau diverse firme sau institute, fiind ocupate doar pe interior. Un sistem de metrouri ducea zilnic angajaţii înapoi acasă.

Familia Rux locuia în zona suburbiilor: case colorate cu faţade imitând diferite stiluri pâmântene, de la cel victorian la anii de glorie ai Americii şi apoi mai departe în viitor. Reşedinţa Rux avea un aspect gotic fără a fi exagerat; exteriorul era mov întunecat cu ferestre înalte şi contururi cenuşii, în timp ce interiorul era vişiniu cu mobilier brun ce imita la perfecţie lemnul. Nu se contopea foarte bine cu ambianţa înconjurătoare banală, compusă din spaţii verzi delimitate de benzi magnetice gri ce serveau drept străzi şi case pătrăţoase vopsite în culorii calde, dar astfel de pastiche-uri ciudate puteau fi întâlnite peste tot în teritoriul uman.

Băiatul fu numit Revi în faţa Consiliului de Administrare a Populaţiei; ,,Re” de la Rendar, numele tatălui, şi ,,vi” de la Vey. Grija soţiei nu avea să mai fie distribuită totalmente către soţ ca înainte, iar prezenţa copilului umplea liniştea ce se crea adesea între cei doi soţi atunci nu ştiau ce să-şi spună. Acestea erau însă singurele schimbări faţă de vechea rutină. O astfel de normalitate ce venea în urma unui eveniment ieşit din comun părea oarecum impusă de un sistem psihologic de negare; sau poate era doar adaptare. Rendar avea anumite presimţiri pe care nu şi le putea explica, dar nu voia să-şi deranjeze soţia cu întrebări incomode, şi pe lângă asta, se bucura prea mult de atmosfera familiară întregită aşa cum nu mai fusese până atunci.

Apoi veni coletul cu lucrurile comandate pentru micuţ, iar isteria soţiei păru în acelaşi timp ceva brusc şi aşteptat.

— Cine te-a pus să iei astea ! Cine te-a pus ! strigă arătând cu degetul spre nişte simple aşternuturi. Ar fi vrut să le apuce şi să le facă fâşii, dar nu îndrăznea să atingă ţesătura.

— Dragă, calmează-te ! E ţesătură naturală de cea mai bună calitate. Ceva mai fin de atât e greu de găsit.

— Naturale; adică vrei să spun că provin de la vreo creatură hidoasă. Puteai să intri în primul centru comercial şi găseai ceva mult mai bun din material sintetic. Nu era nevoie să scurgi prostia asta de credit pe ceva ieşit din curul unei scârboşenii. Astea sunt doar mofturi.

— Vrei să le aruncăm după ce am consumat atât de mult credit pentru ele ?

— Da, ca să plăteşti pentru propria-ţi prostie. Mâine, nu, chiar acum, mă duc şi găsesc ceva la fel de bun la un preţ de nimic în comparaţie cu cât ai dat tu. Numai aşa te poate face să răspunzi pentru greşeala asta.

— Trebuie să-ţi amintesc că n-o ducem prost cu banii ? Nu asta avea cum să te supere pe tine. Altceva e la mijloc.

— Mă deranjează snobismul ăsta. Când există sintetice pentru toate gusturile, tu trebuie să iei biologice ?

— Florile sunt biologice, dar nu te deranjează să-ţi umpli vazele cu ele.

— Florile nu se târăsc pe pământ, nu zboară pe cer şi nu au mai multe picioare.

— Florile sunt pământene, corect ?

— Exact, florile sunt ca noi.

— Vrei să arunc şi pijamalele ? Sunt făcute din lână de oaie. Suntem mult mai apropiaţi de oi decât de plante.

— Oi roz cu şase picioare care strălucesc pe întuneric ? Asta numeşti tu oi ?

— E adevărat, sunt mai altfel, dar argumentul meu rămâne în picioare. Oricum, până şi ultimul fir de iarbă de pe fusul ăsta a fost modificat la nivel genetic într-un fel sau altul.

— Nu vreau să mai aud ! Aruncă toate spurcăciunile astea chiar acum !

Într-un final, soţul se conformă şi trimise totul înapoi, lasând-o pe soţie să aleagă sintetice după bunul ei plac. Vey verifica componenţa biologică a oricărui produs înainte de-al cumpăra, iar în cazul în care conţinea orice urmă de ţesut, secreţie sau moleculă biologică animală, acesta era respins imediat.

— Cu tine, fermierii ar duce faliment !

— Nu sunt fermieri. Sunt îmblânzitori de demoni.

— Creatura care a atacat naveta era sălbătică. E cu totul altceva.

Farfuria cu piure din cartofi zbură pe lângă capul bărbatului şi mânji peretele vişiniu.

— Cum poţi vorbi cu atâta degajare despre ce s-a întâmplat atunci ?

Copilul începu să plângă văzând gestul neaşteptat al unei fiinţei care până atunci dăduse dovadă numai de blândeţe în faţa lui.

— Linişteşte-te ! îi porunci Rendar. L-ai făcut pe Revi să plângă !

— Tu l-ai făcut ! Probabil că în felul său încă îşi mai aminteşte.

— Amândoi ştim că asta nu e adevărat.

Singura neplăcere cu care Revi şi mama sa trebuiau să aibă de-a face erau controalele regulate la doctor. Doctoriţa îi zâmbea tot timpul copilaşului şi îl întreba de una şi de alta, dar acesta nu-i răspundea niciodată, nici măcar printr-un zâmbet sau o privire confuză. E timid, cum eram şi eu, se scuză mama.

Erau la al doilea control, iar domnişoara doctor citea rezultatele oferite de primul. Purta un halat alb peste o rochie scurtă neagră şi ţinea un picior peste altul. Fuma ţigări fără miros din care fuseseră eliminate substanţele nocive, lăsând rotocoale de fum alb să danseze spre tavanul întunecat.

— Copilul e fizic sănătos, aşa cum vă puteţi da şi singură seama.

— Da, răspunse Vey, în fiecare zi mă surprinde câtă energie poate să aibă.

— Desigur, aparenţele de sănătate n-ar fi o garanţie prea mare dacă ceva care se găseşte înăuntrul lui ar putea să se trezească subit dintr-un somn adânc.

Zâmbetul de pe faţa doctoriţei dispăru. Vey se întreba cum de acestă femeie devenise deodată atât de crudă. Toată amabilitatea ei părea să nu fi fost decât o simplă formalitate.

— Nu e nevoie să vă întristaţi. M-aţi înţeles greşit. N-am găsit nici un fel de rezidu biologic sau chimic înăuntrul său, deşi l-am cercetat până la nivel molecular.

— Asta e bine !

— Singura anomalie e dată de nivelul crescut al globulelor roşii. N-am mai întâlnit aşa ceva. Se datorează probabil alimentaţiei specifice locurilor unde aţi fost în timpul călătoriei. Vă rog să-mi spuneţi fără supărare dacă aţi consumat preparate pe bază pe carne.

— Cum puteţi spune aşa ceva ? Nici vorbă ! Suntem vegetarieni ca orice persoană civilizată şi am avut grijă să mă informez de compoziţia fiecărui aliment consumat aşa cum ar face orice mamă responsabilă.

— Îmi cer scuze ! A fost o stângăcie personală. Spitalul unde l-aţi născut probabil că intorducea suplimente de fier în mâncare pentru a contracara efectele radiaţilor solare specifice locului. E normal să facă asta, dar ar trebui să aibă mai multă grijă cu dozajul, fiindcă riscă să dea peste cap echilibrul natural al organismului.

Vey părăsi această discuţie cu speranţa că orice rău ar fi putut exista se afla departe.

Coconul negru ar fi depăşit spaţiul de observaţie al lui Evgheni201R dacă tractorul gravitaţional nu l-ar fi tras pe orbita acestuia. Semnalul de urgenţă trimis automat dinăuntru spunea: ,,Ajutor! Pasager la bord în stare inconştientă. Ajutor!”

Existau două căi de acţiune în astfel de cazuri. Prima era aceea de a acorda drepturi de cetăţean temporar pasagerului capsulei, asta incluzând tratamentul medical de rigoare, până când acesta ar fi fost în stare să se întoarcă în districtul de reşedinţă.

A doua era menţinerea pasagerului în stare de somnolenţă indusă pe orbită până când un transportor l-ar fi putut prelua către cel mai apropiat spital inter-planetar. Ultima opţiune risca să aducă o reputaţie proastă lui Evgheni şi cetăţenilor săi, aceea de stat neprimitor, dar nu era ceva ieşit din comun pentru un planetoid de dimensiunile sale. În acest caz, sistemele de bord ale capsulei trebuiau verificate constant pentru a fi asigurată buna lor funcţionare atât timp cât erau sub supraveghere străină.

Se stabili că decizia va fi supusă votului demografic. Familia Rux votase şi ea, fără ca cei doi soţi să se vorbească dinainte. Rendar se număra printre cei care doriseră acceptarea noului venit, dar bănuia că soţia lui vedea lucrurile altfel. Nu ştia cum să aducă subiectul în discuţie fără a se mai pomeni cu o altă farfurie de mâncare aruncată în direcţia sa. Îi vorbi soţiei după ce luaseră cina şi vasele fuseseră deja spălate şi aşezate la locul lor.

— Ştii, îmi aminteşte de tine.

— Cine ?

— Oaspetele. Ai stat şi tu o perioadă în comă.

— Comă naturală. Nu ştim dacă aici e vorba de acelaşi lucru. Poate şi-a pierdut cunoştiinţa, sau poate era într-o stare de sănătate precară, iar robotul de bord a ales să-l inducă în comă artificială pentru a-l menţine în suspensie, sau poate… a înebunit sub efectul exilului cosmic şi capsula s-a văzut nevoit să-l calmeze.

— Mesajul transmis nu menţiona ultima posibilitate.

— Rar se întâmplă să o facă.

— Dacă senzorii de bord au înregistrat un comportament anormal sau vreo boală contagioasă, vizitatorul va rămâne pe orbită indiferent de votul nostru, aşa că n-ai de ce să te îngrijorezi.

— Nişte măsuri de siguranţă de bun simţ, dar nu poţi fi niciodată prea sigur. Înţeleg unde baţi, dar uiţi că eu am fost trimisă într-o zonă izolată fără să mai stea cineva pe gânduri. Am cercetat harta; existau alte opţiuni mult mai primitoare pentru o turistă ca mine.

— Mă gândeam că asta te-ar face să simpatizezi cu pasagerul. Până va sosi transportorul ar putea trece luni de zile. Dacă îl tratăm aici într-o zi, mâine poate pleca.

— Călătoria până acasă ar putea dura oricum luni sau ani, aşa că ce mai contează câteva luni în plus ? Mai există posibilitatea să vrea să rămână aici definitiv. Iar acesta e un risc.

— Străbunicii noştrii au venit din afară cu intenţia de-a rămâne aici definitiv. Ăsta a fost tot un risc ?

— O decizie pe care şi-au asumat-o cu mult dinainte. Nu au sosit aici plutind fără ţintă, rămânând în primul loc ce li s-a părut călduţ. Au câştigat cu greu drepturile de cetăţeni; nu le-au primit pe bază de simpatie.

— Bănuiesc că nici discuţia asta nu va duce nicăieri.

— Exact. Mă duc să verific dacă Revi doarme liniştit. Asta ar trebui să fie singura mea grijă în momentul de faţă.

Cei doi soţi adormiră unul cu spatele la celălalt, aşa cum o făcuseră în fiecare noapte de când se întorseseră acasă.

Parcul unde-l duceau pe Revi să se joace era o replică la scară mai mică a grădinii Palatului din Versailles. Era o copie aproape exactă, exceptând faptul că arborii şi arbuştii aveau frunzele albastre, iar pavajul era roz. Deasemenea, iazul din centru era defapt un ecran-oglindă în care se reflecta cerul înstelat de deasupra chiar şi în timpul zilei, imaginea fiind transmisă prin satelit.

Revi alerga pe pavajul roz fără a căuta să interacţioneze cu ceilalţi copii, fapt care nu-l îngrijora decât pe tatăl său. Făcea ture înainte şi înapoi, înconjurând tot timpul cerul cu stele. Îi plăcea deasemenea să se dea în maşinuţele de jucărie ce pluteau pe banda magnetică.

Din senin, băieţelul căzu, ceea ce se mai întâmplase de multe ori, doar că de data asta nu se mai ridică. Părinţii îl ajunseră din urmă, uitându-se unul la celălalt, nici unul neureuşind să-şi dea seama dacă ar fi trebuit să se îngrijoreze sau nu întrucât guma întărit din care erau făcute aleile era prea moale pentru ca cineva să aibă parte de o lovitură dureroasă la contactul cu acesta, dar cu toate astea copilul plângea. Asta dovedea cel puţin faptul că nu avusese parte de un leşin, doar că în acest caz nu puteau înţelege încăpăţânarea lui de-a rămâne culcat.

— Dragule, ce faci acolo jos ? Râd copiii de tine. Hopa sus ! îi zise mama.

— Puiule, o sperii pe mami !

Rendar îi întinse palma ca să-l sprijine, dar băiatul îşi păstră mâinile întinse de-a lungul corpului. Văzând că aşa nu merge, tatăl încercă să-l ridice de la subraţ. Bărbatul rămase şocat, iar mama ţipă când îşi dădu seama care era motivul. Corpul copilului era complet rigid, deşi mintea lui era conştientă. Chiar dacă ar fi vrut să se urnească singur de la pământ, i-ar fi fost imposibil.

Trupul lui Revi se simţea ca un sac în braţele tatălui, dar ochii lui verzi clipeau normal. O dronă de supraveghere sub formă de pasăre mecanică zbură deasupra lor, iar bărbatul îi ceru imediat ajutorul. Pasărea comută pe canalul ambulanţei şi nu dură mult până când aceasta îşi lăsă umbra asupra parcului: o navă de tip delfinoid cu o cruce mare albă pe partea dreaptă.

Ambulanţa ateriză pe platforma magnetică din vârful unuia din cele două turnuri ale spitalului, aproape de liftul ce-i purtă până la etajul unde fuseseră rezervaţi.

Părinţii fură despărţiţi de copil, apoi îndrumaţi spre o cameră de aşteptare luminată de un albastru difuz, aproape ireal, menit să calmeze nervii deranjaţi şi în acelaşi timp să creeze o atmosferă aseptică, sugerând lipsa oricărui microb sau organism străin. În mijlocul camerei se găsea o măsuţă de sticlă pe care erau aşezate nişte reviste-holograme a căror conţinut nu fu întins pe toată durata aşteptării. În mod ciudat, nici un alt vizitator nu mai păşi în acea încăpere. Un ţiuit le atrase atenţia spre un ecran montat deasupra uşii, unde licărea într-un verde intense numele lui VEY. Aceasta îşi reaminti alarma din naveta PanGalaxy, iar roşul reumplu mintea ei, anulat însă de albastrul ireal al încăperii.

— Mă întreb de ce nu ne cheamă împreună ? îl auzi pe Rendar. Trebuie să fie ceva grav, care necesită acomodarea pe rând a fiecăruia, gândi acesta fără să spună.

— Da, posibil, rosti femeia aproape absent, apoi se ridică şi trecu de cealaltă parte a uşii.

Spre surprinderea ei, o găsi înăuntru tot pe doctoriţa personală a lui Revi, fumându-şi ţigarea fără fum. Cabinetul acesta era complet negru, exceptând ecranele din perete. Rotocoalele de fum se colorau în violet când treceau pe lângă acestea pentru a urca spre tavanul cu luminatoare albe. Doctoriţa îi făcu semn cu degetele în care ţinea ţigarea spre cel mai apropiat ecran. Acesta prezenta imaginea scanata a corpului unui copil de aceleaşi proporţii cu Revi, însă ceea ce părea cu adevărat bizar era reţeaua de fibre subţiri şi noduli trasată în violet peste acesta. Celelalte ecrane prezentau secţiuni separate; sisteme de organe, ţesuturi, celule, schimbându-se la câteva secunde.

— Ne pare sincer rău ! îi spuse doctoriţa. N-am putut să observăm asta la timp.

— Dar, ce, ce e asta ?

Femeia se gândea la un tip ciudat de cancer, unde tumorile individuale comunicau cumva între ele.

— Sunt corpusculi străini infecţioşi. Nu sunt tumori, deşi ar părea aşa la prima vedere. Nu au crescut din corpul copilului, ci s-au dezvoltat dintr-un fel de spori sau aşa ceva. Cel mai probabil e că au stat camuflaţi drept elemente native ale organismului, cum ar fi hemoglobinele, până s-au dezvoltat brusc în forma lor actuală. E şi vina noastră. Ar fi trebuit să vă chemăm mai des, dar toate analizele anterioare s-a dovedit curate aşa că am considerat că nu era cazul să vă provocăm un stres în plus.

Doctoriţa scutură scrumul alb într-o petală adâncită de material transparent pe care jucau lini frânte violet. Gestul avu mai degrabă rolul de-a a puncta răgazul scurt de timp pe care aceasta îl folosi pentru a se gândi cum să formuleze mai departe ce avea de spus.

— Dacă există o veste bună în toate astea, continuă doctoriţa, e că deocamdată copilul se poate mişca din nou. Am reuşit să stopăm efectul formaţiunilor asupra sistemului nervos, dar e cel mai probabil ceva temporar.

— Temporar ?

— Am primit informaţii despre cazuri similare din alte părţi. E vorba de o specie extraterestră care cel mai probabil şi-a modificat genetic sporii pentru a contamina specile străine, sau pur şi simplu are sămânţa puternică.

— Am fost… în-să-mân-ţa-tă!?

Lui Vey îi reveni în faţa ochilor imaginea degetului negru înfipt în propriul stomac şi i se făcu rău. Vomită. Micro-aspiratorul ieşi dintr-o fanta din perete şi distruse prin reacţie chimică resturile de mâncare semi-digerată şi suc gastric.

— Nu e ca atunci când spermatozoidul pătrunde în ovul. Mai degrabă… aţi auzit de acele insecte, cum ar fi unele specii de viespii, care parazitează un organism gazdă ? Posibil că nu, fiindcă ne-am asigurat să nu luăm aşa ceva cu noi în spaţiu, dar ideea e că baiatul dumneavoastră e mai degrabă infestat. Conţinutul lui genetic a fost iniţial pur uman când s-a născut, dar aceste formaţiuni îi modifică acum ADN-ul din interior.

— De ce nu le distrugeţi ?

— Mi-ar plăcea să putem face asta, dar sunt atât de fuzionate cu organismul gazdă încât orice le-ar putea fi nociv, ar face în egală măsură nociv copilului dumneavoastră. Ce vedeţi aici pe ecran e doar de suprafaţă; au pătruns până în celule şi mai departe. Altfel spus, singura cale prin care le-am putea distruge ar fi să ucidem băiatul. Există anumiţi indivizi, cum ar fi cei din armată, care şi-ar dori să facem aşa ceva, dar eu n-aş îngădui una ca asta. Există o expresie pământeană: doar peste cadavrul meu. Atât timp cât va fi sub supravegherea spitalului, băiatul va fi pe mâini bune; mă rog, cel puţin până când… ,dar să sperăm că va mai fi mult până atunci.

— Sub supravegherea spitalului. Adică, non-stop ?

— Desigur; vom introduce nano-dispozitive de observaţie în organism, dar formaţiunile ar putea să le păcălească. Avem spaţii de joacă special amenajate, o grădiniţă, chiar şi o şcoală. Puteţi să-l vizitaţi la orice oră doriţi. Din ce am înţeles, copilul nu e foarte sociabil, ceea ce e bine pentru el, întrucât va fi izolat de ceilalţi datorită gradului său crescut de risc. Nu va fi o copilărie exact normală, dar pentru un copil introvertit, nu va fi nici o închisoare. E compromisul cel mai bun la care am putut să ajungem.

— Înţeleg.

Vey îşi aşeză palmele în poală şi privirea în podea, în locul curat unde cu puţin timp în urmă vomitase. Rămase tăcută, fără a da semne că ar vrea să se ridice şi să plece.

— Cu siguranţă vreţi să mă mai întrebaţi ceva. Vă ascult !

— Aţi…aţi…aţi spus, adică aţi lăsat să se înţeleagă, că (oftă prelung), eventual boala va pune iar stăpânire pe el. Ce se va întâmpla atunci ? Va rămâne paralizat pe viaţă ?

— Nu. Paralizia a fost doar un efect nedorit al dezvoltării formaţiunilor. Din păcate, va deceda.

Mâinile mamei căzură din poale, atârnând pe lâng corp.

— Vor dura ani. Până atunci, o să vă puteţi bucura de el şi veţi ajungeţi să vă cunoaşteţi mai bine. Doar să nu-i daţi speranţe false, dar nici să-i spuneţi adevărul prea direct. Oricum, există scenarii mai îngrozitoare decât moartea sau paralizia pentru el.

— Cum aşa ?

— Creatura care v-a atacat a fost denumită de către armată drept Viespea Hăului, deşi biologii susţin că e un grad prea mare de subiectivitate în această denumire. Viespe datorită parazitismului şi compartamentului agresiv, războinic chiar, şi hăului, fiindcă atacă în spaţiul cosmic. E inteligentă. Loveşte precum nişte piraţi spaţiali. Indivizii călătoresc în crisalide ce ating aproape viteza luminii şi prădează navete solitare. Desigur, când spun crisalidele mă refer defapt la navele lor de luptă, doar că prezintă un aspect ciudat de organic. Din punct de vedere militar, viespile hăului nu par a fi la fel de organizate precum oamenii, dar au un atu important. Pot transforma gazdele în soldaţi loiali. Aceşti soldaţi nu sunt viespii la rândul lor, dar nici umani nu mai sunt. Genetic, sunt mai degrabă oameni, dar organismul lor e astfel modificat încât să prezinte însuşirile de luptă şi instinctul ucigaş al speciei parazite. Altfel spus, sunt un fel de hibrid mutant.

— Fiul meu se va transforma în aşa ceva ! ţipă mama îndurerată.

— Nu, n-o să prezinte trăsături mutante. Va arăta şi se va comporta ca un copil normal până în momentul morţii subite, ce va avea loc cel mai probabil în somn. Doar indivizii răpiţi şi crescuţi în coloniile lor se pot transforma în soldaţi. Conform unei ipoteze, acesta e un sistem de siguranţă introdus de parazit, astfel ca speciile gazdă să nu folosească aceşti hibrizi în propriul lor folos. Fără îngrijirea unei colonii, formaţiunile se vor dezolta fără rost, menţinând gazda în viaţă până se va ajunge în punctul de unde ar trebui să înceapă transformarea, moment în care procesul se va opri pur şi simplu, rezultând decesul.

— Sunt prea multe informaţii. Nici nu-mi pot imagina scenarile pe care mi le povestiţi. Cum aş putea să-i explic soţului meu aşa ceva ?

— O să-i explicăm noi.

Numele lui Rendar licări în verde când soţia lui părăsi cabinetul. Nu avu curajul să-l privească în ochi.

Plecară acasă fără Revi. Nu protestară când le fu luat, deşi bănuiau că era mai degrabă pentru siguranţa celor din jur decât pentru propria lui siguranţă. Pricepeau că această situaţie era aparte şi nu puteau s-o înţeleagă, de aceea trebuia să rămână sub supravegheare constantă a personalului medical.

Se îndreptară spre casă cu un taxi fără pilot, aşa cum o făceau întotdeauna, întrucât mijloacele de transport personale erau în acelaşi timp interzise, cât şi inutile pe Evgheni. Pe drumul de întoarcere cei doi nu îndrăzniră să-şi vorbească nici măcar un cuvânt.

Vey fu prima care încercă să iniţieze o discuţie abia după masa de seară.

— O să ne ducem de dimineaţă să-l vedem înainte de a-şi începe lecţile, apoi după ce vom termina programul de lucru. Vom încerca să petrecem cât mai mult din timpul nostru liber alături de el. Nu eşti de acord ?

Rendar strânse vasele murdare şi le puse în sertarul de curăţare chimică fără a rosti nici un cuvânt.

— Nu voi putea să fiu acolo în dimineaţa asta, spuse Rendar în timp ce îşi trecu peste cap bluza pe care avea de gând s-o poarte în acea zi la servici. Şeful ne-a cerut să ne prezentăm mai devreme pentru o şedinţă specială. Cred că ar putea să prelungească programul de azi târziu spre seară dacă va fi necesar.

— Ce păcat. Revi nu va înţelege asta, dar cred că o să mă creadă dacă îi spun că azi ai dormit mai mult decât de obicei, haha.

— Mulţumesc pentru înţelegere.

Bărbatul părăsi camera fără a-şi mai săruta soţia cum făcea de obicei. Trebuie să fie tare grăbit, îşi spuse femeia.

Înainte de-a pleca, Vey intră în camera personală a copilului de unde luă câteva jucării lăsate de acesta pe podea. Avea să-i lipsească acea dezordine.

Paznicul creşei o îndrumă spre noua camera a copilului, după ce se asigură că jucăriile nu prezentau nici un fel de risc. Un copil să-şi facă singur rău dinadins. Ce scenariu îngrozitor, gândi mama în sinea ei.

Noua cameră lui Revi avea trei pereţi drepţi şi un al patrulea curbat, acesta din urmă având o fereastră largă ce privea spre parcul aflat sub proprietatea spitalului. Era toamnă aşa că frunzele de cealaltă parte a sticlei zburau galbene şi roşiatice în briza programată în acea dimineaţă.

— Revi !

Acesta întoarse capul de la fereastră fără a răspunde nici măcar cu un gângurit sau un gest.

— Uite ce am aici !

Mama îi arătă mai mulţi extratereştri de pluş. Copilul îi luă, îi privi, apoi plecă să se joace cu ei într-un colţ al încăperii.

— Haide acum ! Poţi să te joci mai târziu; acum nu vrei să stăm puţin doar noi ?

Vey renunţă la gândul că ar putea să-i distragă atenţia de la jucării, aşa că luă una dintre ele şi începu să se joace cu Revi, simulând o luptă între două creaturi extraterestre. Nu era sigură că o ascultă, dar cel puţin puteau petrece un sfert de oră distrându-se împreună. Îi explică că au trebuit să schimbe creşa fiindcă e bolnăvior, dar ăsta nu e motiv să-şi facă griji, fiindcă acolo unde se mutase era tot timpul câte un doctor prin preajmă. Se întrebă dacă dăduse dovadă de suficient tact spunând acestea, dar în acelaşi nici măcar nu era sigură că fusese auzită. Revi dădu din cap afirmativ când îl întrebă, dar nu o privi în ochi decât atunci când mama lui îi ceru în mod specific să facă asta.

Ceasul o anunţă că trebuia să se pregătească pentru a pleca la muncă. Era deja îmbrăcată, aşa că se folosi de răgazul de timp câştigat pentru a-şi lua puiul în braţe, privind împreună pe geam către covorul de frunze colorate aşezate printre trunchiurile copacilor puţin mai înalţi decât un om.

La sfârşitul programului îşi sună soţul, dar acesta nu-i răspunse, trimiţându-i în schimb un mesaj conform căruia ziua sa de muncă fusese prelungită şi că ar fi mai bine să nu stea să-l aştepte. Asta o deconcertă puţin, dar încercă să se liniştească ascultând vibraţii calmante în căşti. Se decise să nu mai treacă pe acasă. Primul lucru pe care-l făcu fu să intre într-un magazin de jucării unde ridică de pe raft o croazieră atmosferică din plastic roşu moale şi biodegradabil. Liftul o urcă în staţia de taxiuri.

Revi luă imediat jucăria cea nouă în primire, încercând să-şi dea seama cum să o integreze printre celelalte din colecţia sa. Camera era spaţioasă aşa că avea suficient loc s-o umple cu jucării.

Seară se lăsă de cealaltă parte a geamului curbat, iar chipul copilului păru să se lumineze pentru prima oară privind apusul sângeriu ce intensifica nuanţele frunzelor roşii şi stacojii, schimbându-le în acelaşi timp pe cele galbene în portocalii. Rendar însă nu mai venea şi nici nu răspundea la mesaje. Privind pe fereastră, Vey nu putea să nu fie cuprinsă de durere regândindu-se la acele clipe, printre cele mai fericite din viaţa ei, când îl aşteptase tot la o fereastră pe soţul şi tatăl bebeluşului ei, având în faţa ochilor un peisaj sterp, pietros, pe o planetă săracă unde nu existau decât un spital şi nişte aşezări miniere, şi totuşi, acesta venise la ora anunţată.

Ajunsă acasă, Vey aprinse lumina în sufragerie, privind masa întinsă şi pustie, apoi în dormitor unde nu întâlni decât patul conjugal gol, iar apoi verifică baia unde sperase să găsească becul aprins. La final investigă cabinetul personal al lui Rendar, unde acesta se mai uita câteodată peste documentele de la serviciu în singurătate, dar nici acesta nu era ocupat.

Apelurile sunară în gol. Deveni foarte nervoasă, dar apoi, stând să se gândească la un pahar de băutură, o cuprinse teama. Dacă s-a sinucis ? Ceru ajutorul Patrulei de Supraveghere 201R, care o asigură că vor face tot posibilul să dea de soţul ei. Dădu drumul paharului să se facă cioburi la impactul cu chiuveta şi lăsă luminile aprinse în casa pustie.

(Va urma)

Credit art: Alex Ruiz