Recviem

Întinse anevoios mâna spre noptieră și pipăi. Agăță gândacul negru, pătrățos, care tremura cu cracii în sus. Întredeschise ochii. Apăsă pe un buton lateral. Burta gândacului se lumină pentru câteva secunde: 12:23.  Mâna căzu grea pe marginea patului. Draperiile de un bleumarin închis făceau față cu brio luminii arzătoare ale verii.

Era într-o paralizie călduță ca în burta unei balene legănându-l în apele albastre ale oceanului.  Gândacul dădea iar din picioare. Încleștă mâna pe gânganie. Ar fi vrut s-o strivească, să iasă din ea toată seva aceea negricioasă de litere și cuvinte fără rost dacă stomacul nu i-ar fi dat un șut zdravăn. Sări în picioare. Nici nu realiză când ajunse la baie deasupra veceului. Încă buimac, cu un gest reflex, deschise robinetul își clăti de câteva ori gura apoi făcu o gargară, scuipă. Se adăpă lacom, cu pumnul căuș. Altă dată gustul de clor l-ar fi dezgustat însă acum apa aceea rece avea efectul purificator al Iordanului. Încă un ultim efort până la marea trezire. Umplu ambele palme și le aruncă peste fața buhăită de somn și alcool, își alunecă mâinile ude peste părul negru, lucios. Încă aplecat deasupra chiuvetei trase prosopul, își tamponă fața, în sfârșit se privi în oglindă. Clipi de câteva ori, nedumerit. Își frecă ochii cu pumnii, ca un copil proaspăt trezit dintr-un somn adânc. Cine era persoana din oglindă? Aducea cu el însă era altcineva. Cineva cunoscut. Elvis Presley? Se strădui să-și amintească dacă luase vreo pastilă sau ciupercuță. Era curat. Doar shoturi. Îi reveni în minte evenimentul la care participase.

Cu o zi înainte, la recomandarea lui Victor, fusese la un seminar: Cum ne iubim pe noi înşine? Se aştepta să iasă de acolo cu o mulțime de confirmări ale gândirii sale sănătoase. Radiant, măgulit şi plin de sine. Însă, idiotul, și-a susţinut seminarul cu argumente de cu totul altă natură. Cică nu ai cum să te iubești pe tine fără să-i accepți și să-i iubești pe ceilalți. Asta contravenea total principiilor lui. Nu ar mai fi fost el, Doru cel ferchezuit, gelat, parfumat și la patru ace dacă nu s-ar fi iubit întâi pe el și apoi, tot pe el. Ori, nenea acela, nu știu ce mare maestru, profesor conferențiar, îl buimăcise cu shaorma lui ideologică. De la Platon, Hristos, Buda până la Stephen Hawking, toți și toate vorbeau despre același lucru: suntem permanent interconectați, observatorul influențează realitatea, iar sinele nu poate exista fără să accepte și să iubească celelalte entități. Dacă ar fi fost doar teorie ar fi fost o treabă, însă omu’ se trezise să facă și o demonstrație practică. Aruncă privirea asupra căpățânelor savante din sală și degetul lui împunse hotărât aerul spre el și-l chemă în față:

—Cum vă numiți?

—Doru.

—Pe cine iubiți dumneavoastră, pe lumea asta, cel mai și cel mai mult?

Privirea profesorului avea ceva sfredelitor, de parcă, din toată sala, ghicise că el este cel mai potrivit exemplar. Doru se îndreptă, stânjenit, spre sală. Ochii curioși ai spectatorilor trădau așteptarea unui anumit răspuns. Înghiți în sec. Gândi că dacă nu ar răspunde sincer nu ar mai el. În semn de solidaritate față de frumusețea ființei lui la care muncise de atâția ani răspunse:

—Pe mine!

În sală porni un foșnet discret ca peste un lan de grâu. Pe alocuri mai auzeai câte un  ăăăăă. Profesorul ridică mâna.

—E foarte bine. Înainte de toate, cel mai important este să te iubești pe tine însuți, altfel cum ai putea să-i iubești pe ceilalți. Acesta este primul motor pe care-l avem încă de când moașa ne-a plesnit peste poponețe. Deschidem gura, cerem atenție, deschidem ochii vrem și mai multă atenție. Privim înăuntrul nostru și construim un templu în care să locuim cu drag. Însă templul acesta cu doar un singur locuitor ar fi trist. Cu siguranță mai locuiește cu tine cineva.

Doru, vădit iritat de atâta vorbărie sleioasă turnată cu scopul de a smulge de la el o confesiune, trânti sec:

—Nu!

Peste sală, forfota luă amploare iar vântul lovea acum în mici vârtejuri amețind căpățânile grele ale spectatorilor.

—Hei! Hei! Nu vă grăbiți să aruncați cu piatra. Mai aveți puțină răbdare.

Profesorul își lăsă mâna grea peste umărul lui Doru. Ești de acord să te îmbrățișez? Nu apucă să-i răspundă că se și trezi prins între brațele profesorului. Doru, cu mâinile întinse pe lângă corp, aștepta, rece, să se termine mai repede toată această butaforie. Profesorul făcu un pas înapoi cu expresia unei ușoare dezamăgiri pe față.

—Doru, nu așa. Deschizi și tu brațele, ne lipim unul de celălalt și încercăm să ne trăim inimile, căldura trupurilor noastre, te lași moale, relaxat și atent.

Și mai hotărât să scape de circ zise un  „ok” fleșcăit. Își deschise brațele și își lipi pieptul de pieptul profesorului. La început era doar o încleștare mecanică, apoi se strădui să simtă ceva și aproape că își auzi bătăile inimii. Întâi ale lui apoi ale maestrului. Un tremurat fin îi străbătu ființa din cap până-n picioare. Și profesorul tremura. Nu era nimic pervers. Niciunuia nu i se sculase nimic. Era o îmbrățișare sinceră învăluită într-o căldură amețitoare. De la mama lui nu primise niciodată așa ceva.

—Ei? Cum a fost?

—Ăăăăă. Nu știu. Ăăăăă. Ciudat? Doar o îmbrățișare? Ceva din orgoliul lui îl oprise să dea apă la moară. Un macho ca el nu se cade să recunoască. Și mai hotărât, reconfirmă: Da. Doar o îmbrățișare. Nimic mai mult.

—Crezi în Iisus? îl întreabă profesorul.

—Nu!

Sala deja bâzâia bezmetică. Unii se și ridicaseră-n picioare. Profesorul le făcu semn să ia loc.

—Dar în Buda?

—Nu. Sunt ateu, se grăbi Doru să-l lămurească, înainte să-i înșire toate personalitățile religioase. Deja regreta că nu a trântit o minciună lacrimogenă, imediat după îmbrățișare, o epifanie care să gâdile inimile îmbâcsite ale spectatorilor. Era deja prea târziu. Publicul o luase razna. Maestrul dădea din mâini haotic, încercând să liniștească apele când, deodată, făcu un semn cu degetul ridicat în aer, de parcă un bec i s-ar fi aprins deasupra cheliei. Se îndreptă spre birou. Sala amuțise. Aplecat în spatele biroului, se auzi cum un fermoar lung deschide de jur împrejur o geantă de voiaj. Profesorul apăru cu o sferă mare de sticlă ce aducea foarte bine cu un acvariu. Gura sferei era garnisită cu un cauciuc negru, lat, care apoi continua cu o prelată, conică, lungă de un negru mat. Îl rugă pe Doru să ia loc.

—E cineva din sală care nu a auzit niciodată de experimentul „Pisica lui Schrodinger”? Nu ridicase nimeni mâna. Probabil cei care nu știau le era prea rușine să recunoască.

—Foarte bine. Chiar dacă ați auzit, sunt convins că puțini dintre voi au și înțeles. Însă, astăzi, avem ocazia să probăm pe viu. Vă garantez că o să funcționeze, am experiență. Domnul acesta are nevoie de noi. Îi putem arăta cum dragostea și numai dragostea noastră îl poate salva. Acest loveminator va sta între noi și el. Dorule, ai încredere în noi?

Ar fi spus  „nu” însă deja ajunsese prea departe și cam avea chef să-și bată joc de ei.

—Bun. Uitați cum funcționează. Eu o să-i pun domnului pe cap loveminator-ul. În interior, pe fundul bolului, există un săculeț mic umplut cu otrava excesivei iubiri de sine. Când vă dau eu startul aveți zece secunde fie să-l omorâți fie să-l țineți viu. Doar de voi ține. Eu de aici încolo nu mai am nicio putere. Dăm drumul? Sala, luată prin surprindere, nu tocmai sigură dacă se afla la un seminar de filozofie sau unul de iluzionism, nu schiță nimic. Profesorul interpretă liniștea drept un răspuns afirmativ. Strecură capul lui Doru în bol, îi întinse prelata peste umeri, îi fixă cauciucul pe gât cu un clenci. Scoase din buzunarul de la piept un cronometru și-i dădu drumul.

—Start.

Spectatorii priveau terifiați creatura din fața lor. Să o omoare sau nu? Unii deja îl omorâseră în sinea lor. Tot ei se căiau și se chinuiau să-l învie. Pe fețe altora vedeai o împăcare senină, de parcă s-ar fi chinuit cu puterea minții să țină în imponderabilitate un balon de săpun.

Doru trecea prin stări și stări. Suprafața interioară a sferei era acoperită cu o peliculă fină argintie cu nuanțe multicolore care îi reflecta chipul. Dacă te străduiai puțin puteai vedea dincolo, însă, Doru nu se putea privi decât pe el. Își rotea curios ochii în stânga, dreapta, sus, jos.  Ce căcat, își spunea.  Atâta idioțenie adunată la un loc n-am întâlnit în viața mea.Ha! Cred că pot fi numit Mysterio de România. Apoi, din vârful capului, ceva plesni înfundat ca o cireașă strivită sub sanda. Un fum rozaliu cu miros de gumă Turbo invadă bula. Luat prin surprindere, trase bine în plămâni. Dădu de câteva ori din mâini.

Din afară se vedea o fantomă pusă pe bântuit. O amețeală plăcută îl înmuie și renunță la gândul de a-și mai ține respirația. Undeva, din adâncul ființei lui, o panică primordială îl determină să caute din priviri, dincolo de reflexia lui. Unde erau ceilalți, spectatorii? Ce făceau ei în tot acest timp. Cu efortul muribundului trecu de propria-i imagine și văzu adunătura aceea tăcută, de oameni. Privirile lor îl învăluiau. Își aminti de tremurul pe care-l trăi atunci când profesorul îl îmbrățișă. Exact în punctul în care era gata să leșine, bula, cu tot cu prelată, se ridică deasupra lui ca o sepie uriașă. Publicul, în picioare, ovaționa și aplauda frenetic. Era buimac. Profesorul îi strânse mâna. Îi mai spuse ceva însă nu auzise nimic. Doar se așeză la locul lui în sală încercând să lămurească ce i s-a întâmplat. Când se dezmetici nu mai rămăsese decât el. Își aminti de sticluța cu apă din rucsac, bău o gură și apoi se gudură ca după un vis urât. Avea neplăcuta impresie că fusese țepuit; un șarlatan cu aere de savant își bătuse joc de el.

Ieșise de la seminar hotărât să-și șteargă din creier toată ciudățenia acelei experiențe, așa că picioarele lui l-au îndreptat cu loialitate spre primul bar. În definitiv, el era dovada vie că poate să trăiască fără să-i iubească pe ceilalți. Spera că alcoolul va reuși să-i scoată din cap viermele roz, proaspăt implantat.

Își înmuie capul înfierbântat sub robinet. Gândea amuzat că i-ar fi plăcut să fie un Elvis însă o ducea bine și așa Don Juan. Trase iar prospopul își frecă bine capul și fața de parcă ar fi vrut să șteargă cu o radieră imaginea starului rock and roll, convins că va rămâne doar el. Era distrat de ce putea să-i debiteze mintea, mai ales că nu consumase nimic.  Am trecut la alt nivel.  Fain și mai ieftin. Abia nu mai alerg după dilări. 

Când își ridică privirea, Elvis dispăruse și-n locul lui belea ochii un șătrar cu 3-4 dinți în gură și pălărie cu boruri mari pe cap. Îi imita toate gesturile. Luă și mai hotărât veceul în brațe. Reușise să mai stoarcă doar câteva firicele verzui de lichid.  Relaxează-te. Doar ți se pare. O fi de la prea multă iarbă. Își încărcă plămânii cu o gură zdravănă de aer și înfruntă iar oglinda. În locul feţei lui, din cinci în cinci secunde, se perindau alte feţe, unele total străine, altele cunoscute. Ceva mai liniștit, Doru, hotărî să asiste la toată această grozăvie, cu luciditatea doctorului care își studiază propria-i boală. Toate persoanele care se perindau în oglindă erau perfect coordonate cu mişcările lui. Mai avea puțin și îi exploda creierul.

Cu privirea încă fixată înainte, strecură mâna sub robinetul care încă mai curgea și își udă fața energic. Gagica blondă din oglindă îl imită întocmai. Avea și ea faţa udă, aşa cum o lăsase în acel moment. Lăsă prosopul prosopul în stativ iar tipul negru dinaintea făcu la fel. Hmmm. Interesant dar începe să nu mai fie amuzant. Îşi dădu o palmă zdravănă peste falcă tocmai momentul în care apăruse maică-sa. La dracu! explodă cu voce tare. Tocmai o plesnise pe mă-sa. Îl buşise plânsul iar Iliescu plângea odată cu el. Tu de ce pula mea plângi? Toate cuvintele erau preluate, ca la ștafetă, la fiecare cinci secunde de alte persoane care, paradoxal, păstrau vocea lui. În isteria momentului îl bușișe râsul. Câți români au ocazia să-l vadă pe Iliescu plângând. Apoi o dădu pe înjurături. Devenise caraghios când mutricica unui băiețel de vreo 4 ani înjura ca un birjar. Izbucni în râs. Parcă era în videoclipul lui Michael Jackson: It’s black! It’s white! Doar că aici nu mai era vorba de o procesare video ci era pe bune.  În pas crescendo, luciditatea doctorului fusese înlocuită de isteria nebunului.

După vreo oră de frustrări, înjurături, gesturi inutile, ciupituri, smuls de păr, plâns-râs, râs-plâns hotărî să testeze și celelalte oglinzi din casă. Îşi făcu nu ştiu câte zeci de selfie-uri. Niciuna dintre fotografii nu-l mai arăta pe el, gagiul mişto pe care-l iubea cu nesaţ. La naiba! M-am prăjit. Îşi pornise şi webcam-ul de pe laptop.

După mai bine de jumătate de zi porni Skype-ul într-o misiune reală. În dreptul lui Victor o bulinuță mică verde confirma faptul că este online. Era prietenul lui cel mai bun. Trebuia să vorbească cu cineva. Cu el putea discuta orice, genul care nu pune multe întrebări, te ia aşa cum eşti şi singurul, de fapt, din viaţa lui, care nu i-a întors spatele niciodată.

hei ce faci poți vorbi 

bună Doru. azi lucrez de acasă. pot să fac ce vreau și trânti un smilie face care rânjește.

bun. că eu am o mică problemă pe care nu știu cum s-o gestionez. Nu voia să-l panicheze, mai ales că el niciodată nu s-a plâns de nimic nimănui. Își făcu curaj și îi povesti situația.

nu știu ce să zic. pare SF. dar hai să pornim camerele, scrisese Victor după câteva secunde bune de pauză, în care parcă își alegea cu atenție cuvintele.

Câteva secunde îi venise inima la loc, ba chiar chițăise de fericire când își revăzu chipul mișcându-se și vorbind aidoma lui. Parcă înviase din morți. Pfiu. Ce bine! Am revenit! Sunt în sfârșit eu.

ce faci, tastă Victor. pornești odată camera aia?

În momentul acela de zăpăceală, chiar crezuse că apăsase pe butonul care imită micuța cameră video. Parcă-l lovise cineva cu barosul în cap. S-a uitat mai atent. Victor se mișcase mai repede. Într-adevăr, în bara de sus scria clar: Victor Matei.

What a fuck! Mă văd, în sfârșit pe mine dar nu sunt eu! Tot frumos sunt! Cam încercănat. Dar, nu se poate, scrie clar numele lui Matei.

Închise şi redeschise Skype-ul de cel puţin zece ori sperând să aibă de-a face doar cu o defecţiune a aplicației. Restartase și laptopul de două ori. De fiecare dată apăreau clar două ferestre, una cu Victor care de fapt îl arăta pe Doru şi una cu el care era, de fapt mereu alt om. Avea impresia că cel mai bun prieten îi furase identitatea. Violat și trădat.  Nervii cedau.

Obosit și deznădăjduit, hotărî să lase camerele să-și facă damblaua.

—Tu mă vezi pe mine? îl întrebă, în microfon, pe Victor.

—Da, măi. Cum aș putea altfel. Văd că ești tot în pijamale, ai o față buhăită și cearcăne cât cepele, dar tot tu ești.

—Nu se poate, Victore, așa ceva. Eu nu mai sunt eu. Nu mă văd pe mine în cameră. Uite, acum sunt Madona. Nici bine nu terminase propoziția că deja apăruse altă persoană. Ai văzut?

—Dorule, eu te văd tot pe tine. Ce naiba îndrugi?

—Nu debitez nimic. E adevărul. Între timp am mai fost Pepe, Ana Blandiana, tocmai ce s-a terminat Trump. La dracu’ Becali? Guță? Nu mai pot! Victore, o iau razna. Ce-am?  Ce farsă mai e și asta? Cu ce-am greșit?

—Dorule, calmează-te! Eu te văd pe tine exact așa cum ești. Nici nu văd cum aș putea să fac asta. Pe bune?

—Sigur? Nu cred. Îți bați joc de mine! Toți vă bateți joc de mine. Te-ai înțeles cu profesorul ăla nebun.

—Tu te auzi ce spui? De câte ori am făcut eu mișto de tine? Răbdarea lui Victor sfârâia ca untul pe plită.

Doru făcu câteva printscreen-uri pe care i le trimise lui Victor. În pozele de pe laptop erau imortalizate imagini cu persoanele mereu altele pe care le vedea doar Doru însă la Victor ajungeau poze cu imaginea lui, adevărată. Discuţiile între cei doi se încheiaseră cu sfaturi disperate din partea lui Victor.

—Am un psiholog bun pentru tine, dacă vrei…

—Nu vreau nimic. Sunt ok. Numai profesorul ăla e de vină!

—Care profesor?

—Victore! Te-n pula mea! Îți bați joc de mine?

—Să mor eu dacă înțeleg…

—Mi-ai trimis un email…

—Nu ți-am trimis nimic, Dorule! Ce naiba ai? Auzi? Nu ajungem nicăieri, nu înţeleg nimic. Pare grav. Mai bine du-te la un psihiatru. Plus că mai am și eu treabă. Sau bagă cornu-n pernă poate îți revii.

Doru închise brusc conversaţia. Toate până la psihiatri. Își verifică email-urile și nu găsise nimic. Verificase și spam-urile. Trânti exasperat clapeta laptopului şi se întinse în pat. Gândacul începu să vibreze energic pe noptieră apoi să cânte Take me to church. Aruncă o privire. Era Victor. Îi dădu reject, apăsă lung pe butonul de pornit-oprit. Gândacul își dădu duhul nu înainte de a mai scuipa câteva cerculețe colorate. Îşi dorea din tot sufletul să adoarmă pentru ca mai apoi să fie acelaşi Doru. Era convins că nu va putea supraviețui calvarului de a se vedea femeie, bărbat, copil sau orice altă plăsmuire absurdă. După vreo două ore de zvârcolit între faldurile cearșafului o paralizie călduță urca încet din vârful picioarelor. Patul se legăna ușor. Doru zâmbea. …și zâmbea. … și zâmbea.

Credit image: Alex Ruiz