Apatrizii -1-

Cap.1

 Exodul cetățenilor tineri în străinătate diminuase populația orașului Piatra Neamț de la o sută de mii de suflete la zece mii, moment în care mai marii urbei căzuseră de acord să apeleze la Agenția Spațială de Muncă pentru recrutarea unui număr de cel puțini o mie de extratereștri  apatrizi, risipiți prin Cosmos, care să acopere necesarul  de personal necalificat în salubritate, furnizarea apei potabile și electricității. Orașul devenise o adevărată groapă de gunoi, apa curgea o dată la două zile, iar curentul se furniza și mai rar, din cauza avariilor tot mai dese. Cererea fusese admisă destul de greu, fiind nevoie de o intervenție guvernamentală, deoarece oferta spațială pentru personal necalificat era și ea destul de limitată. Exista, în schimb, un excedent de personal calificat în IT, aviație, inginerie spațială și servicii de consultanță, care putea fi accesat oricând.

— Hai să zicem c-am rezolvat-o, conchise primarul Vladimir Gorun, înapoind fax-ul președintelui Consiliului Județean, dar cu ce-i plătim?

— Cu uraniu, Gorune. Nu avem o mină închisă la Grințieș?

—  Avem, nu zic ba, însă n-are cine să-l scoată!

Președintele Consiliului Județean, Alexandru Ispas, îl bătu prietenește pe umăr.

—  Stai linișit, omule, și-l scot singuri, așa cum fac la Crucea, în Suceava, numai să le dăm voie!

—  Peste capul Agenției de Mediu?

—  Nu mai există nicio agenție de mediu, frate, după căderea Americii. Avem deja acordul Guvernului. Problema e dacă acești mercenari ai Spațiului sunt compatibili cu noi și dacă înțeleg să se supună regulilor noastre!

—  Atunci de ce i-ai mai chemat?

— Din lipsă de soluții, știi bine. Nu-ți ascund că am făcut și unele cercetări, apelând la colegii mei din țară. Cei mai mulți susțin că se achită de sarcini peste așteptări!

—  Să dea Dumnezeu! Ai văzut vreunul?

—  Nu, dar nu seamănă cu ce vedem noi  pe internet sau la televizor! Se spune că aceștia sunt mai blânzi decât ceilalți.

— Dar la fel de periculoși, presupun!

— Toți mercenarii ăștia apatrizi sunt extrem de periculoși. Aparțin unor popoare războinice, dispărute demult, din mai toate galaxiile Universului.

— Eu credeam că sunt roboți!

— Nici vorbă. Istoriile cu roboți sunt povești. Venusienii, de pildă, îi considerau simple unelte cu memorie repetitivă și îi foloseau cu precădere în muncile domestice. Au dispărut în timpul primului război intergalactic, după distrugerea centralelor extragravitaționale. Ceilalți, stăpânii, cum s-ar zice, erau ființe sofisticate din punct de vedere biologic și intelectual, cu ADN de o sută de ori mai complicat decât al nostru, ceea ce explică, de fapt, diferențele care ne separă.

— Știi și cum ne putem înțelege lingvistic cu ei?

— Structura lor intelectuală le permite să înțeleagă și să vorbească în orice limbă a Universului.

Spre sfârșitului anului de grație 5035 se semnalase o invazie masivă de șerpi și șobolani în mica așezare de la poalele Petricicăi. Oficialitățile lasaseră cea mai amplă operație de deratizare întreprinsă vreodată, terminată cu un eșec răsunător. Jivinele se adaptaseră surprinzător de repede la „otrăvurile” împrăștiate de armată, luând în stăpânire munții de gunoaie prin eliminarea dușmanilor potențiali, câinii și oamenii străzii. Viperele cu corn făceau ravagii pe unde ajungeau, iar șobolanii prefigurau apariția unor epidemii înspăimântătoare. Cam în același timp sosiseră și primii centaurieni, trimiși de Agenția Spațială de Muncă. Șeful lor, un personaj desprins parcă dintr-un film de desene animate, foarte scund, cu capul mare și picioarele subțiri, acoperit de solzi pe tot corpul, se prezentase la biroul președintelui Consiliului Județean pentru semnarea contractului.

— Pe mine mă cheamă Owo, câine turbat, în limba voastră. Sunt gata să semnez un contract  de mentenanță cu voi pe o sută de ani pământești, nu mai puțin, cu plata anticipată, începând chiar de astăzi.

— Nu-i prea mult o sută de ani? obiectă Ispas, luat prin surprindere.

— O sută e minimul acceptabil, domnule, echivalentul unui an centaurian.

—  Bine, semnez pe cât vrei tu, dar cum facem cu plata? Locul este închis și păzit de armată!

—  Îmi dai coordonatele GPS și un ordin de acces. De rest ne ocupăm noi.

— Aveți utilaje de extracție?

— Nu e nevoie de asemenea utilaje, excelență, noi folosim doar energia radioactivă a sursei.

— Și nu e periculos pentru mediu și oameni?

— Nu. Sistemul nostru de protecție exclude acest risc.

Ispas îi dădu coordonatele și semnă ordinul de acces.

— Sper să vă apucați de treabă cât mai curând!

       Primarul Gorun urmărise intrevederea lui Ispas cu Owo prin videotelefon și se bucurase de reușita întâlnirii. Făcea din ce în ce mai greu față presunii alegătorilor săi, peste două treimi din cetățeni orașului, care-l amenințau cu un referendum de demitere. La drept vorbind, problemele, apărute una după alta, nu prea aveau legătură cu mandatul său, ci, mai degrabă, cu politica falimentară a Guvernului liberal, centrată exclusiv pe tăierea de fonduri și reducerea personalului bugetar. Pe de altă parte, invazia șerpilor și șobolanilor, începuse să-l afecteze și pe dânsul, limitându-i drastic aria de mișcare. Prin unele locuri, semnalate de cetățeni, „lighioanele” intraseră în scările blocurilor, terorizând, pur și simplu, pe ocupanții acestora.

— O nenorocire nu vine niciodată singură! se lamentă viceprimarul, Toader Carabăț. Gunoiul a început să emane mirosuri greu de suportat și cantități periculoase de gaz metan, existând riscul ca de la o țigară, aruncată aiurea, să se producă o explozie de proporții.

—  Ați informat populația?

— Transmitem din sfert în sfert de oră mesaje de avertisment prin Radio Terra și de pe o mașină a primăriei.

— Foarte bine!

— Oamenii spun că simt mirosul pe scări, în apartamene, peste tot. Mă întreb ce se va întâmpla peste două-trei zile când concentrația de metan va atinge valori maxime?

— De mâine începem evacuarea gunoiului, stai liniștit! Sper ca băieții ăștia din Cosmos să știe ce au de făcut!

— Pricăjiții ăia?

— Din câte am auzit au o forță de propulsie extraordinară! Pot transporta un container într-o mână!

—  Nu vor folosi mașinile Salubrității?

— Se pare că nu.

— Aș vrea să trăiesc s-o văd și pe asta!

Colonelul Antonie Iorgovan se holbă la permisul de acces al „ciudatului”, nevenindu-i să creadă. Cunoștea semnătura președintelui Consiliului Județean, aflase și de Ordinul Autorității Nucleare, dar parcă era prea science-fiction. Nu rezistă ispitei de a-l suna pe Ispas.

— Nu-i nicio greșeală, îl repezi acesta, lasă-i să intre!  Noi i-am chemat.

— Bine, domule președinte, să trăiți!

Owo clătină din cap nemulțumit.

— Pierdem timp, domnule colonel!

— Trimit imediat oamenii să vă deschidă!

— Ne descurcăm și singuri, nu vă deranjați! Ne vedem mâine dimineață!

Cei o sută de centaurieni trecuseră deja la îndepărtarea obstacolelor (bariere, porți, lanțuri, lacăte) și se strecuraseră înăuntru. Simțiseră radiația slabă de la intrare și deveniseră tot mai vioi. Aceasta explica și nervozitatea lui Owo.

Ispas, care rămăsese la telefon, îl chestionă pe colonel despre felul în care decurgeau lucrurile.

— Au intrat ca prin brânză, domnule președinte! N-am mai văzut așa ceva. Acum sunt înăuntru, dar nu aud niciun zgomot!  

— Se încarcă cu radiații radioactive, cum mi-au spus, nu se ating de uraniu. Lasă-i de capul lor!

Nu se luminase bine de ziuă când centaurienii se apucaseră de treabă. De la fereastra apartamentului său primarul Gorun asista la un spectacol terifiant. „Ciudații” luau câte o sută de containere o dată și dispăreau cu ele instantaneu în direcția gropii de gunoi. La scurt timp se întorceau și plecau cu alte o sută, dezintegrând, pe măsură ce degajau locul, coloniile de șerpi și șobolani. Foloseau fascicole laser de mare putere, după cum își putu da seama primarul, fiindcă efectul lor era devastator. Adesea „deratizatorii cosmici” își urmăreau victimile până în subsoluri, unde le aplica același tratament. Nu lăsau în urmă cadavre cu risc de răspândirea a epidemiilor, respectând cu strictețe indicațiile președintelui Consiliului Județean.

— Cum reacționează oamenii, Toadere? îl întrebă Gorun pe viceprimar.

— Sunt foarte speriați, desigur. N-au mai văzut așa ceva. Telefonul sună neîntrerupt de la ora opt. Când ajungeți la primărie?

— Te sun din mașină, nu mai durează mult! Dă un comunicat la radio și informează populația că omuleții năzdrăvani sunt angajații noștri, să stea liniștiți! Pot chiar să interacționeze cu ei!

— Asta le-am spus și eu, domnule primar.

— Spune-le la toți!

— Am înțeles. Ce facem însă cu apa?

— Se rezolvă și apa curând, numai să scăpăm de gunoaiele astea! Nu uita să pregătești sala mare de festivități pentru diseară! Îi cazăm la noapte acolo. Cică dorm în picioare!

—  Nu uit, șefu`, îi așteptăm și la cină, dacă vor dori să mănânce ceva cald!

— Mare prostie, bre Toadere! Ăștia nu mănâncă decât uraniu! Dă mâncarea la boschetari și nu mai lua decizii fără să mă consulți!

Închise telefonul și ieși din bloc. Ședea undeva pe strada Privighetori, în centru orașului. Munții de gunoaie dispăruseră pe o rază de câteva sute de metri de jur împrejur și locul devenise așa cum îl știa înainte de invazia șobolanilor.„Nouă ne-ar fi luat luni întregi să facem asta!” se gândi el în timp ce urca în mașină. Pe măsură ce înainta spre primărie descoperea că lucrurile ședeau la fel și în zonele mărginașe. Oamenii circulau degajați pe străzi, copii mergeau din nou la școală, iar magazinele din zonele curățate își deschiseseră porțile.

Owo monitorizase acțiunea din vârful  Petricicăi, unde își depozitaseră aparatura înainte de a intra în oraș, până spre lăsarea serii. Centaurienii, încărcați la maxim, se întrecuseră pe ei înșiși, inspectând, în paralel, rețelele de apă și electricitate compromise de dăunători. Nu se miraseră prea tare de tehnica primitivă folosită de pământeni, întâlnită și prin alte galaxii, având soluții avansate de remediere, implementate cu alte ocazii. Owo hotărâse să se ocupe de aceste lucruri a doua zi, mulțumit că terminase cu deratizarea. Crig, adjunctul său, nu obiectase nimic, mărginindu-se doar să-l informeze despre finalizarea lucrării.

— Am consumat cam 30% din energie, aprecie el. Sugerez să reîncărcăm înainte de a ne apuca de faza a doua!

— Nicio problemă, ne odihnim la noapte în mină! Altceva?

— Trupa crede c-ar fi potrivit să creăm o bază aici.

— Și eu mă gândeam la asta, dar, mai întâi, trebuie să câștigăm încrederea comunității. N-ai văzut cum se uitau la noi?

— Nu agreezi o acțiune în forță?

— Nu,  mercurienii de la răsărit abia așteaptă. Crezi că ei nu jinduiesc după filonul acesta?

— O să fie destul de dificil.

— Construim ceva în subteran, în zona Grințieșului, eventual chiar sub filon! Nu va bănui nimeni.

— M-aș mira!

— Bine, dar rămâne între noi! Să nu inflamăm spiritile!

America, susțineau istoricii, fusese sabotată din interior, devenind în scurt timp o colonie a Imperiului. Pământenii învățaseră din aceasta victorie à la Pirus a plutonienilor să nu mai aibă încredere în intențiile pașnice ale  intergalacticilor. Pentru plutonieni costurile ocupării Americii echivalaseră cu o înfrângere, dovadă că nu mult după „marea victorie”, soldată cu milioane de morți și pierderi de tehnică, își luaseră tălpășița. Marius Vornicu, un critic feroce al administrației locale, urmărise „conflictul lumilor” pe pământ american și se lansase chiar în seara aceea într-un atac furibund împotriva centaurienilor în dialog cu primarul orașului și președintele Consiliului Județean.

— N-ai dreptate, îl contrazise Gorun malițios, centurienii nu-s decât un grup de salahori apatrizi, rămășițele unei civilizații dispărute. N-au țară, tehnică militară, armată, îi poți număra pe degete!

— I-am văzut azi la lucru,domnule primar. Fac cât o armată!

— Da, sunt superdotați, nu neg, dar de aici până la ocuparea orașului sau a țării e cale lungă. Comparația cu America mi se pare neinspirată.

— Tot așa au început și acolo.

— Nu tocmai, sublinie Alexandru Ispas, nu i-au chemat americanii în țara lor, s-au infilatrat ei, pur și simplu. Pe aceștia i-am chemat noi, adică eu și primarul, apelând la Agenția Spațială de Muncă, care ne asigură că sunt O.K!

— În ce bază? Mi-e greu să cred că agenția deține informații despre tot Universul! Din câte știu eu, domnule președinte, peste un milion de centaurieni părăsiseră planeta înaintea dispariției galaxiei, așezându-se în Taurițius, la o zvârlitură de băț!

— Nu toți, prietene. Cei aduși de noi fac parte din categoria nomazilor, n-au nicio legătură cu diaspora centauriană!

— Sângele apă nu se face, domnilor! Istoria ultimilor o sută de ani este plină de exemple. Ideea e că trebuie să ne debarasăm de ei. Niciun argument nu justifică asumarea unui astfel de risc.

— Nu lipsea mult și ne mâncau șobolanii! vociferă primarul, înfuriat. D-ta nu știi ce vorbești!

— Ba vine că nu! ripostă Marius Vornicu. Orașul acesta a fost de când se știe un oraș curat, dta, cu afacerile d-tale murdare, ai stricat totul, i-ai alungat pe oameni! Nu mai poza în victimă că nu te prinde!

— Iar eu te rog să fii civilizat. N-ai nicio dovadă în acest sens, colportezi inepții vehiculate la colțul străzi!

— Ești un bou, bre Gorune! Ai să ne duci la perzanie pe toți! Cer scuze celor care ne urmăresc, dar eu mă retrag! Voi i-ați ales, spălați-vă pe cap cu ei!

Conductele de aducțiune și transport ale apei potabile, vechi de aproape o sută de ani, erau perforate în zeci de locuri. Încercările primăriei de a remedia situația eșuaseră lamentabil. Centaurienii scanaseră toate traseele chiar din prima zi, identificând punctele vulnerabile, peste o mie, iar a doua zi aplicaseră tehnica spațială (folosită de multe ori și în războaie) de intervenție asupra învelișului viu al Pământului, unic în Cosmos prin prezența apei și carbonului în structura sa, procedând, într-o primă fază, la lichefierea termică a acestuia (centaurieni erau cunoscuți pentru capacitatea lor de a elibera cantități mari de energie), apoi la solidificarea lui (transformarea precipitatului într-un înveliș compact din ceramică).

— Cum stăm? întrebă Owo cu ochii în monitor.

Crig, care tocmai intrase, făcu un gest a lehamite din mână.

— Bine, șefu`, ne apropiem de final, dar pierdem energie. Suntem deja la 30%!

— Nu contează. Recuperăm la noapte! Trebuie să recunoașteți că n-ați huzurit niciodată mai bine ca acum!

— Cât o mai ține! Observ că unii nu sunt prea bucuroși de prezența noastră aici!

Owo zâmbi.

— Unul, vrei să zici! Gorun mi-a spus un proverb pământesc: nu arunci cojocul în foc pentru un păduche! Asta încerc să-ți spun și eu!

— Îmi sugerez să-i fac de petrecanie?

— Nu, dragul meu, fă-l dispărut! În caz că suntem acuzați, să știm de unde să-l luăm.

 (Va urma în numărul următor)

Ilustrația: Andrei Olinic