Maria Rosa

– Alo, Signora Maria Rosa?
– Da, chiar ea, am o treabă pentru tine, îmi zice, iar eu zic fuck, ușurel, și-n cornetă: ok.
– Ne vedem luni la trei.
– Ok, zic.
Luni ajunge și merg. Am emoții, sun la ușa Agenției, Maria Rosa, o doamnă înaltă, slăbuță și classy, părul lung până la umeri, capul osos, îmi deschide ușa cu gura și mă face să intru. Înăuntru, aspetta un momento, c’è qualcuno, îmi zice. Iar eu zic bine, chiar dacă e ora trei și-ar fi rândul meu.
Mă așez pe un scaun rece din coridor. Recele electric îmi percutează creierul privind spre ușa biroului ei. Peste câteva clipe o deschide, ușa se târâie și-mi pare că se despică, ca o placă de gheață. Intru. E frig ca dracu aici înăuntru. Ea e în fustă scurtă. Eu îmi frec brațele, mâinile, și cu genunchii la gură mă așez pe un fotoliu. Îmi tremură coloana pe dinăuntru din rădăcinile dinților. Maria Rosa se așează pe un scaun, e un pic palidă, e un pic viola.
– Allora, începe, și-n timp ce vorbește îi privesc vârful pantofului din lateralul biroului, cum și-l scutură, în sus și în jos, îi fixez gamba scuturându-se singură, o picătură i se scurge pe pulpă…
– Andreea? aud, și zic: Da!
– Allora, repetă, și răsfoiește printre hârtii, printre block-notes, caută la prattica del servizio, este vorba despre… Signor Montarsolo, 147 de ani. Merge singur, mănâncă singur, doarme singur, se spală singur…
– Aha, și eu ce tre’ să mă duc ca să fac? o întreb cu brațele încrucișate și capul pe spate.
– Acu’ ajung, îmi zice capul osos al Mariei, iar piciorușul oprit un moment, merge singur pe lângă birou.
Mâinile ei lungi cu unghii ovale, extrag o foiță dintre hârtii. Inspiră șuierat printre dinți și mi-o întinde:
– Are nevoie de companie și curățenie, înțelegi?
– Da, zic, clar, e. Iau foița și mă car.
A doua zi, mă duc la lucru. Ajung. Sun. După vreo oră careva îmi deschide ușa condominiului. Hm. Împing și intru, urc scările. Trei rânduri. Cam tremură scările astea, dar poate-mi sunt doar picioarele. Numarul 9. Ușa e întredeschisă.
Bat ușurel și împing. Ușa scârțâie ascuțit ca un capac de sicriu. Înăuntru e întuneric și frig.
– Signor Montarsolo…? întreb timid, mă uit împrejur, în stânga zăresc o sclipire de ochi, o creatură mătăhăloasă și lungă, dau din recul peste ușă, se închide, mă învârt, o scutur și încerc s-o deschid, în timp ce aud o pereche de șlapi târâindu-se ușurel înspre mine, iar când ușa era pe cale să cadă cu totul din stinghii, lumina se aprinde. Văd tipul ăsta încovoiat, capul lung și osos, ochii ieșiți din orbite, respiră greu of, of, of, i se văd pe la gât venele și tendoanele, pare atlasul corpului uman. Mă uit la el holbată.
– Vieni, îmi zice, și se învârte, se dirijează către o cameră din fundul coridorului.
– Salve, Signor Montarsolo, îi zic.
Las clanța și intru în bucătărie. Miere oriunde și granule de polen. Asta mănâncă el? Ok. Mă duc spre camera lui: întuneric.
– Da’ lumina, bre, nu-ți placi? Și un pic di aer?
– No, non voglio ne luce, ne aria.
Bine, îmi zic, brava Maria Rosa.
Îl privesc. Ochii îi lucesc mici și gri. Branhiile i se umflă și i se dilată pe gât în ritmul în care respiră.
– Ma come sta? îl întreb. El ridică în aer o mână osoasă și lungă plină de vene, cu o hârtiuță între degete, respiră în falset, se aude un scârțâit și o bătaie scurtă de aripi. Cască gura și o închide, mâna o închide și o deschide, mă dau către bec să-l aprind, dar Montarsolo din pat scoate un scrâșnet din gât. Îi observ scleritele negre pe coate, îi apar de sub piele. Aha, zic.
– Ascolta, îmi zice Montarsolo după o clipă, respirând greu prin nasul ca un mont negru.
– Da…? murmur.
– La final… aheaham… să chemi… la numărul ăsta, zice și expiră, apoi lasă brațul în jos. Cu tot cu hârtie. Eu i-o extrag dintre unghii și mă dau mai spre geam, la lumină. E un număr de telefon. Apoi mă învârt spre el, observ c-a murit.
Pe pat e un gândac uriaș. Burta în sus. Picioroangele în aer.
Chem la numărul ăla.
Ajung doi indivizi cu cap de gândac în tută albă și o dubă, încarcă gândacul din pat pe-o targă, îl acoperă cu un cearșaf alb și ies cu el pe ușă.
Cearșaful alb stă ridicat pe picioroangele gândacului.
Duba pleacă.
Eu plec.

Credit art: lindseywart