Veteranul a o mie de războaie psihice

Cândva uman, veteranul a o mie de războaie psihice stă pe gânduri în palatul său. Sălile plâng de pustietate, iar pe holuri aleargă fantome ale unei ere apuse. Zboară solitar prin cosmos, singur în propriul său sistem solar, propulsat de uriașe motoare planetare, ce sug zeama vieții din însăși bătrâna stea. Centru etern al unui vârtej mental, își aruncă prin negură scânteile muritoare și plânge radiant împreună cu singuraticul călător.

Pășește cu greu pe marmura crăpată, cu trupul mutat de scurgerea timpului, cu ochii orbi, inapți să vadă opulența propriului său imperiu. Tuburi transparente îi pătrund în vene și-l hrănesc. Mușchii atrofiați stau la mila articulațiilor metalice,manevrați ca membrele unei păpuși. Creierul imens, ce își târăște tentaculele în urmă, pe podea, este legat la întregul palat, iar prin cordoane reci, ce sapă în trupul moale până la măduva centrală, opt planete și un soare îi ascultă fiecare comandă.

Traversează nori spațiali în culori de caleidoscop, de a căror frumusețe nu se poate bucura. Meteori lipsiți de viață și comete fierbinți, ce taie dâre înflăcărate pe firmamentul universului, fac plecăciuni în fața cortegiului planetar, dar veteranul nu le simte, așa cum de milenii întregi nu a mai simțit atingerea altui om. Pielea i se trage pe oase ca o haină strâmtă și sângerează luni întregi le fiecare zgârietură. Unghiile au căzut de mult, părul mai acoperă doar bărbăția celibatară, iar gura stă permanent întredeschisă, șuierând neîncetat cuvinte pe care nu le aude nimeni.

Trupul decrepit bântuie edificiile abandonate, dar mintea zboară liberă prin cosmos. Planete întregi, săpate până la miez și reconstruite în instalații cerebrale, îi poartă gândurile departe de materia sa putrezită, așa cum piramidele purtau cândva sufletele faraonilor departe de pământ, lansându-le ca pe săgeți către paradisuri de mult uitate. Veteranul caută neîncetat, de la cele mai mici fărâme de praf cosmic, până la uriașii gazoși cu furtunile lor turbate. Iscodește fiecare colț al spațiului și, pe măsură ce caravana planetară îl poartă pe fluviile galaxiei, plânge neîncetat pentru lumea sa apusă.

A luptat în o mie de războaie psihice, mintea sa, compusă doar din cicatrici, ucigând unul câte unul, pe unde îi găsea, demonii întunecați ce au ruinat omenirea în plin avânt. Nu trecuse nici un mileniu de când se propulsaseră în cosmos cu palatele lor solare, împrăștiindu-se fiecare către alt colț al galaxiei – cu ochii lăcrimând la răsăritul unei noi ere interstelare. Dar, în loc de minuni, a venit doar tăcerea. Unul câte unul, precum plecaseră, așa și dispăruseră pionierii în negura spațiului, în locul lor rămânând doar o liniște apăsătoare – iar cine pornise în căutarea semenilor săi întâlnise doar demoni malformați, porniți să consume orice frântură de lumină.

O mie de spirite maligne a adus la tăcere veteranul, retezându-le tentaculele negre cu care se târau printre planete, închizând gurile care șopteau vorbe de neînțeles și sfărâmând bucățică cu bucățică fiecare urmă de gând al lor, ieșind cu un strop de umanitate mai puțin după fiecare război, dar cu setea de răzbunare tot crescând, până ajunse să fie singurul gând în mintea sa lipsită de bariere.

Veacuri se scurg precum secundele, bolovani spațiali se ciocnesc între ei și dau naștere la planete noi, iar el se plimbă neîncetat dintr-un capăt la celălalt al galaxiei, sărind de pe un braț pe altul, căutând neîncetat să își dezlănțuie mânioasa răzbunare. Motoare cât continentele ard în negura universului, precum suflarea dragonilor, iar planetele lor se chinuie sub vulcanii nemiloși. Piramide mentale umplu cerurile cu furtuni de fulgere și zgomotul neîncetat al tornadelor nu este acoperit decât de singurătatea veteranului, ce crește pe zi ce trece, ce se zvârcolește ca o caracatiță pe fundul oceanului, orbită de propria cerneală.

Melancolia sterpă a călătorului e spulberată de o șoaptă îndepărtată. Ochii orbi se înalță către cer și sclipesc de extaz. Motoarele își aprind plămânii și rup în două spațiul cosmic, făcându-și loc printre firele cuantice din care e țesut universul. Fulgerele biciuie piramidele într-o mare de sinapse interplanetare, iar mintea însetată a pustnicului se ia ca un dulău de vânătoare după al o mie unulea demon spațial.

Acesta aude prădătorul vicios care i-a simțit urma și își caută refugiu în spatele unei supernove, mascându-și gândurile printre zgomotele nucleare ale exploziei stelare, dar veteranul a mai făcut deja asta de o mie de ori. Mintea sa taie ca un cuțit prin forfotul de radiații și se înfige nemilos în carnea psihică a demonului. Zbieretul său de durere se propagă la ani lumină depărtare și umple de coșmaruri mințile a milioane de creaturi primitive.

Ca o umbră lipsită de formă, demonul se strecoară printre brațele galaxiei și se ascunde în întunericul unei găuri negre, care suge lumina în burdihanul ei nemărginit. Pustnicul își aruncă gândurile, ca o plasă de pescuit, asupra întregului orizont și iscodește cu ochii psihici fiecare atom din orbita gravitațională. Printre deșeuri cosmice și planete sfârtecate, brațele veteranului apucă monstrul care i-a ucis semenii și îi rupe organele din piept, pătând cu sânge fosforescent pânza universului. Lacrimi de durere contorsionează spațiul acolo unde picură și animalul rănit se smulge din strânsoarea vânătorului. Târându-se lipsit de suflare, spre lumina orbitoare a conglomeratelor de stele, speră să găsească adăpost în oceanul sclipitor.

Pe urmele sale, cu mirosul prăzii umplându-i nările dilatate, mintea violentă a pustnicului îl prinde din urmă în mijlocul unui nor de praf, aproape de centrul galaxiei. Demonul știe în inima sa că nu mai are scăpare. Îmbărbătat de vitalitatea muribundului care nu mai are nimic de pierdut, cu tentaculele zvârcolindu-i-se clocotind de turbare, monstrul se aruncă asupra inamicului său, cu zbieretele sale înțepând materia precum sulițele.

Venele bărbatului zvâcnesc de încordare, mușchii tremură în articulațiile înțepenite, iar dinții tociți scrâșnesc excitați, reverberând suferința lor în odăile palatului pustiu. În plămânii mentali, ultimul om trage adânc radiațiile solare și expiră flăcări de durere când ghearele demonului îi sfârtecă viscerele. Îl apucă cu colții și îi mușcă tentaculele negre, iar monstrul se încolăcește ca un șarpe în jurul său, determinat să îl sugrume. Respirația i se taie. Buzele se usucă. Bărbatul simte cum puterea mușchilor îl părăsește.

Dar el este veteranul a o mie de războaie psihice și poartă în inimă amintirea miliardelor de suflete pierite. Furia sa nu are margini, tentaculele creierului său zvâcnesc în aer și pulsează cu electricitate. Cu ochii închiși, își concentrează gândurile într-un ultim atac ruinos.

Motoarele țâșnesc. Piramidele tună și fulgeră. Ca un leviatan turbat, lipsită de vreo formă naturală, mintea veteranului erupe într-un vârtej înflăcărat. Lame ascuțite taie în carnea monstrului. Colți de vampir îi sug sângele. Numai cu privirea sa plină de ură îi fierbe gândurile, până nu mai rămâne nimic din conștientul demonului, decât o ruină torturată, adusă la tăcere, destinată să plutească în derivă prin spațiu, până se va scurge și ultimul strop de viață din sufletul său negru.

Satisfăcut, cu mânia liniștită pentru moment, veteranul se retrage într-un colț de galaxie să-și vindece rănile. Pe zidul victoriilor sale mai scrijelește o linie strâmbă. Războiul o mie unu a fost câștigat, iar moștenirea omenirii a fost încă o dată răzbunată. Pustnicul se cufundă într-un somn scurt, de odihnă, determinat ca la deșteptare și își reia neîncetata cruciadă împotriva monștrilor ce bântuie galaxia.

*

Cândva uman, veteranul a două sute nouăzeci și nouă de războaie psihice se cutremură de durere în mijlocul unui nor de praf, aproape de centrul galaxiei. Îi curge sânge din urechi, din ochii goi și din pielea sfârtecată. Planetele sale sfărâmate plutesc în derivă prin cosmos, iar soarele, acum eliberat din sclavie, atrage în jurul său o curte de meteori, gata să-i încoroneze drept noul său sistem.

Mintea ce i se retrage tot mai în interior, se bucură pentru ultima oară de lumina stelelor, fixate în spațiu ca perlele pe fundul oceanului. Sperase să fie victorios în războiul trei sute, iar strămoșii săi apuși să se bucure încă o dată de răzbunare, dar sfârși ucis de un demon, la fel ca restul oamenilor înaintea sa.

Plânge pentru o secundă, iar gândurile îi devin și mai subțiri, ca o haină veche ce se destramă cu fiecare mișcare. Palatul său pustiit urmează să ajungă, într-un final, părăsit și de ultima viață umană din galaxie.

Veteranul se pregătește să se alăture semenilor săi, măcelăriți fără milă în avântul lor către stele. Trupul său plini de cicatrici se oprește din convulsie și ultimul gând îl poartă la universul lui drag, care acum rămâne în mâinile demonilor lipsiți de umanitate.

Credit art: Brandt Andrist