La prima noastră aterizare pe SFO, la San Francisco, fiul nostru ne aștepta cu SUV-ul său Mercedes. Ne-am îmbrățișat emoționați, după o absență de ani de zile, timp în care devenise deja cetățean USA și se născuse în SF Bay Area nepotul nostru, în vârstă de opt luni, în 2009. Am primit de la funcționarul japonez de pe aeroport o generoasă viză pentru șase luni, la care nu ne așteptasem, că noi am cerut, modest, trei luni.

După o incredibilă vâjâială pe freeway-ul întortocheat al airportului, ne-am îndreptat spre casa lor, cu două nivele și piscina de rigoare din San Jose, cel mai mare oraș din San Francisco Bay Area. După vreo două zile somnul nostru s-a reglat și am intrat în programul de viață american, foarte deosebit de al nostru, dar interesant… Deobicei, locul de plimbare şi joacă este enorma parcare de lângă noi. Cât două terenuri de fotbal e spaţiul din jurul clădirii Cadence, una din acele fabrici care nu lucrează în week end. Era duminica, doamnele găteau, fiul meu era la calculator, ca în fiecare zi, așa că am ieşit, singur cu micul Robert, ceilalţi rămânând acasă, la treabă.

Peste imensele spaţii ale Silicon Valley se revarsă soarele tropical. Nu-mi dau pe brațe cu soluție, așa că mă înroșesc în douăzeci de minute. Dar mie îmi place soarele. În căruciorul confortabil, cel mai înţelept lucru pe care-l poate face Roby la ora asta e să doarmă. Aşa că, eu voi explora puţin nişte împrejurimi pe care nu le prea cunosc, căutând și umbrele dense ale unor copaci bătrâni, pe care înţelepciunea localnicilor i-a lăsat să crească. Uneori am impresia că noile construcţii industriale au fost dispuse în funcţie de insule de pădure, rămase la locul lor. Prea sunt noi casele, mai veche este vegetaţia. La bază trunchiurile sunt groase iar copacii se ridică sus de tot, ca să prindă și ei soarele.

Caut alte locuri de parcare. Asta pentru că sunt multe zone fără trotuare, unde circulă doar automobilele, high way-urile având eventual bike-lan-uri, piste pentru biciclişti. Aşa e pe aici, pe lângă gigantul Lockheed Martin, pe care-l privesc respectuos; mai încolo e, nu-mi vine să cred, chiar NASA, cu o cupolă imensă, apoi imperiul Cisco, cu nu ştiu câte clădiri. Sunt în capitala tehnologiei omenirii…

Caut liniştea bulevardului Plumeria şi parcul cu havuz al altei firme pustii, Gartner. Robert doarme, eu găsesc o bancă lângă o apă curgătoare şi dintr-odată îmi dau seama că… sunt singur în America! Ştiu că în această zonă criminalitatea are un procent mai redus decât în Oakland, Fremont sau Union City. Există însă un risc: sunt uneori răpiţi copii. Scrutez cu suspiciune ferestrele, în spatele cărora sunt doar încăperi goale. Mi se pare că văd numai ochi. Metoda acestor furturi a venit mai mult ca sigur din Mexic. Recompensele pretinse pentru copiii răpiţi în Silicon sunt mai mari. Un copil din Valley costă! Mai ales dacă e alb şi frumos… Așa cum e neasemuitul Robert.

Nu departe opreşte o maşină. Acum vor coborî din ea vreo patru gealaţi şi-mi vor lua copilul. Îmi pregătesc instinctiv sprayul cu piper, reproşându-mi că nu mi-am luat pistoletul cu bile. Din maşină nu coboară nimeni. Sau a şi coborât, în timp ce eu scotoceam în geantă. Uneori mai apare câte cineva din conducere, intră în birou, poate pentru a da telefoane în Japonia, în Hong Kong, la firmele aparținătoare. Uneori opresc și mașini din care nu coboară nimeni. Nici nu știi dacă au venit singure, căci au hublouri fumurii. Nu m-aș mira, în această lume cu totul deosebită să existe și persoane invizibile.

Mă iau şi plec de lângă răcorosul havuz, în viteză, traversez şoseaua pe unde nu trebuie şi… lângă mine opresc două imense motociclete de-ale poliţiei. N-au decât să mă amendeze, oricum n-am niciun  dolar la mine!

Oh, nu, au oprit să-mi vadă nepoţelul, care s-a şi trezit cu ocazia asta. „Happy!” râd poliţiştii, râde şi Robert, mi se spune ceva simpatic, eu îi salut cu „Hi!” Americanii, costumaţi superb, ca nişte cosmonauţi, pricep care e problema. Apoi îmi zic ceva în genul: „Do not walk alone. It’s dangerous…” Nu umblaţi singur. E periculos. Ne fac semne amicale şi decolează în trombă.

Eu mă întorc spre ei și le răspund, salutându-i cu mâna la breton, cum fac militarii americani. Pornesc spre casă și… Robert nu e în cărucior. A căzut? Nu, lipsește cu desăvârșire. „It`s dangerous” s-a adeverit?

Deodată lângă mine opresc două maşini. Din ele îmi coboară fiul, nora şi soţia mea. Au plecat să mă caute, echipaj complet, în mai multe direcţii şi s-au întâlnit la Subway-ul de lângă noi iar acum m-au ajuns. Le-am derulat povestea cu motocicliștii, sentimentul de vinovăție mă făcea isteric. Îngrijorate, femeile au sunat simultan la 911.

Fiul meu, păstrându-și calmul, m-a chestionat în legătură cu echipajul de poliție și am plecat amândoi imediat la secția cea mai apropiată. Nu aveau acolo niciun echipaj pe motociclete, așa că le-am descărcat o poză a copilului, ne-au spus că se vor ocupa, dar momentan nu ne rămânea decât să plecăm acasă, să așteptam telefoanele răpitorilor și suma pretinsă.

Urmară două zile infernale, drumuri la secția de poliție, după care eu și soția a trebuit să ne întoarcem la Timișoara, căci ne expira termenul de ședere. Eram pe SFO când ne-a sunat telefonul fiului meu. Era nora mea, care spunea că Robert „a venit acasă” și că totu-i în regulă. Cum „a venit” un copil de numai opt luni „pe jos”, nu-mi închipui.

Din țară vorbeam cu ei în fiecare seară de pe skipe, dar nu ni l-au arătat pe copil. Ne relatau despre proiectele lor de viitor, despre cum vor lucra la firmă cu schimbul, adică unul să stea acasă cu copilul, prestând servicul de la domiciliu. Bine că firma accepta această legătură online.

Peste două luni puteam să zburăm din nou, conform vizei. Până atunci am tot vorbit pe calculator cu ai noștri și nu ne relatau nimic despre aventurile lui Robert. „O să-l vedeți când veniți”, ni se spunea mereu și am ajuns din nou în San Francisco South. Era anul 2010, ianuarie. Ne-am recuperat repede bagajele care curgeau pe bandă, am primit, din nou, prin bunăvoința unui funcționar asiatic, ștampila cu șase luni de ședere.
La ieșire ne așteptau două persoane: fiul meu și un copil de vreo zece ani. „El e Robert. A fost în Spațiu. Nu, nu e nicio confuzie, doar trăsăturile feței i-au rămas aceleași și în multe seamănă chiar cu noi.” Spațiu? Care spațiu? Și băiatul năltuț și uluitor de frumos, așa cum era și în cărucior, m-a prins de mână, spunându-mi: „I can only speak to you in English…” El, care nu vorbea încă la opt luni. Trebuia să-mi caut cuvintele englezești.
Mi-am dorit dintotdeauna să-mi țin de mânuță nepoțelul și să umblăm așa. Îl priveam întrebători pe fiul nostru.

„Nu știm nimic, e bine să nu mai discutăm acest subiect. Avem un copil mare. La școala lui online, care este Academia din LA, a primit anul trecut  locul întâi din statul California pentru cunoștințele lui de matematică… Iar la Hollywood a fost declarat fotomodel.”

„Bine, dar…”

„Niciun bine, niciun dar. Tu oricum nu crezi în așa ceva. Când eram copil îmi spuneai că omul nu e în stare să ajungă în lună, că totul a fost regizat pe platourile de filmare, trucat și așa mai departe, pentru a-i pune la respect pe ruși. Tu tocmai te întorseseși din delegația cu care ai fost la Moscova… ”

„Și dacă acești extratereștri, care-mi sugerezi că tocmai există, vor să afle ceva de la voi, de la tine? De la locul vostru de muncă.”

„Ha-ha, spionaj tehnologic. Știu ce vrei să insinuezi. Voi ați rămas tot niște est-europeni. Poți fi sigur că deja știu totul despre noi, prin metode neconvenționale. Nu suntem în niciun pericol.”

Și chiar că n-am mai discutat nimic despre „subiectul ăsta” de atunci.
Robert, „Boby”, cum spun americanii, pusese stăpânire pe toate calculatoarele, nu puține la număr, din casa fiului meu. Avea deja atelierul lui unde făcea soft și hard, lucruri absolut neînțelese pentru mine și unele chiar de părinții lui. Dar piesa de rezistență era telescopul familiei și cel mic era în stare să stea să privească până târziu, în noapte. Arăta insistent într-o anumită direcție. Știam că NASA a anuntat recent că a descoperit, la aproximativ 40 de ani lumină de Terra, în jurul unei stele-pitice nu mai puțin de șapte planete de tip terestru, dintre care trei planete sunt în zona care ar permite existența apei lichide la suprafață și deci viață, una dintre ele fiind chiar bănuită (pe criteriu de masă aparentă) că ar avea apă lichidă pe suprafață.
Dar ce se întâmplă cu înaintarea în vârstă, mă tot întrebam. Dacă Boby a fost dus acolo, ca experiment, i s-a „implementat” ritmul creșterii, altminteri decât cel de pe terra. Dar în 2019 medicii au stabilit că băiețașul nostru avea tot zece ani și că „aparținătorii” nu dovedeau semne de îmbătrânire. Eu și soția în schimb aveam deja vârstele de pe terra, „îmbătrânisem românește”, cum aveam să spun uneori cu năduf. „De ce nu vin extratereștrii ăștia și la noi, să ne ducă în excursii în alt timp și spațiu?”

„Bravos, îmi dădea cu tifla soția. Vrei să ai cu zece ani mai mulți sau să te oprești la vârsta asta în vremurile nasoale din țara noastră? Și de ce crezi că la noi ar fi pentru ei tot la fel de interesant ca în Statele Unite?” Da, ce-ar găsi „aceia” pe la noi? Totuși vizita noastră și contactul cu ai noștri ne-a contaminat într-un fel memoria. Ne-am cam zăpăcit, spun asta într-un cuvânt mai neaoș.
Timp de zece ani, cât aveam viza de State, am tot făcut naveta la ai noștri. Cel puțin așa îmi amintesc.
Am fost la un festival de jazz la San Jose, împreună cu Boby și părinții lui, soția mea rămăsese să gătească mîncare austriacă. Am fost în amfiteatrul din Concord, unde l-am ascultat pe decedatul (azi) Dave Brubeck. Am fost la un spectacol cu Metallica și la un festival de jazz la Santa Cruz. Am pliantele de la acele manifestări. Dar sunt și multe dovezi că nu am fost, pînă în 2019 în State. Cu toate că-mi amintesc de imensul incendiu Thomas Fire din 2017, când focul se apropiase de casa noastră și se punea problema evacuării. Stăteam înăuntru și când trebuia să ieșim în oraș purtam măști speciale contra fumului. Îmi amintesc și de cel din Paradise și de vizita lui Trump în zonele calamitate. Dar la care televizor am văzut astea? La cel panoramic, al copiilor noștri sau la ăsta de pe strada Bucovinei?
Am controlat, bineînțeles, pașapoartele, pe care nu mai existau ștampile din 2010. E clar că nu am mai fost peste ocean de atunci. Între timp se pare că lucrurile au revenit la normal, a regresat timpul și nepotul meu abia acum are zece ani. Înseamnă că jocul de-a vârsta s-a consumat doar cu mine. Faptul că eram singur cu căruciorul, atunci, pe largi spații pustii, a atras inteligenții din afara spațiului terestru? Am fost contaminat. În mod cert, îmi ziceam, se fac experimente pe creierul uman, pe fantezia unor indivizi.
Și totuși, ceva a fost la mijloc. Copilul a fost răpit, a dispărut pentru două zile. Bagajul de cunoștințe cu care s-a întors este fantastic de bogat. Soția mă contrazice, spunând că și acasă, în prezenta a doi părinți
IT-ști, cu atâta aparatură în preajmă, Robert și-a dezvoltat calități ca niciun alt copil. Dar evenimentele la care am asistat? „Eram acolo”. „Erai ca și acolo, trăind intens alături de ai noștri, ca-n realitate.”
„Și totuși, zic, nimic nu e întâmplător. Faptul că fiul nostru e singurul nativ român care lucrează la un program spațial acolo unde sunt angajați doar nativi americani poate să atragă atenția. Atenția cui? Asta aș vrea s-o știu și eu. Tocmai noi să fim ținuți sub observație? Că suntem est-europeni? Și de ce se interesează ființele de pe acele planete de tehnica zborului în cosmos a oamenilor? De hardul și softul la care lucrează un fost cetățean român.”

„Ei, mă întreabă zâmbind doamna mea, mai spui că e posibil ca americanii să nu fi fost pe lună? Și îl ascultai cu atenție pe tatăl tău, care a luptat alături de germani în Rusia și ne povestea că von Braun pregătea o rachetă cu care e posibil să fi ajuns în lună.”

„Dar am spus eu vreodată această prostie, cu aselenizarea americanilor regizată în studio la Hollywoood? Sorry, nu-mi amintesc. Nu vreau să-mi amintesc. Să nu dea dumnezeu să-i spui lui Robert așa ceva despre mine. M-aș face de râs pe termen lung. Adică atâta de lung cât mi-a mai rămas să trăiesc. După aceea nu mă mai interesează.”

LUCIAN BURERIU