Newville

„Tell me, tell me that your sweet love hasn’t died
Give me, give me one more chance
To keep you satisfied, satisfied

Little things I should have said and done
I just never took the time

You were always on my mind,
You are always on my mind.”

(Elvis Presley – Always On My Mind)

Mijloc de septembrie. Al naibii frig!

Mi-am strâns mai aproape de corp cureaua genții de serviciu, sperând să îmi păstreze căldura pe spate și am mărit pasul. Petrecerea zilei de naștere a lui Lucian durase până puțin după miezul nopții. De la localul de pe strada Preyer aveam câteva sute de metri până la locul de muncă, unde îmi lăsasem mașina. Puțină mișcare pe jos nu strică, prea multă lume preferă traiul comod, pendulat între scaunul din mașină și scaunul de la birou. Sau plimbarea „în aer liber” cu trotinete electrice, o altă formă de nemișcare relativă, în fond.

Bătea un vânt dinspre apus așa că m-am poziționat pe partea stângă a străzii, să fiu ferit de fulgii viforiți ce începuseră să bată sub luminile străzii. Puțini trecători, aproape deloc, la ora asta.

Când am ajuns în dreptul pieței Iozefin viscolea așa tare încât nu se vedea clar peste drum. M-am uitat insistent în lateral stânga-dreapta după farurile vreunei mașini. Cum cele electrice nu le auzi decât după zgomotul anvelopelor, trebuie să te bazezi mai mult pe simțul vizual ca să conservi specia.

Plecasem doar cu vesta, pe înserate, au fost peste 20 grade pe la orele 19. Să traversez bulevardul, să mă țin după liniile trecerii de pietoni și să alerg cu privirea și în lungul străzii, după eventuale faruri, când vizibilitatea coborâse la doi-trei metri, era o încercare…

Ori ne adaptăm, ori pierim. Schimbările climatice vin din ce în ce mai des, imprevizibil.

Când am ajuns, în sfârșit, după colț m-am lipit cu spatele de peretele călduț al clădirilor vechi. Grosimea lor păstra o climă plăcută înăuntru câteva zile, chiar după schimbările bruște de temperatură. Nu am mai citit actualizările de vreme, pe mobil, de vreo 4 ore. M-am scotocit în geanta de lucru după „smart”, l-am scos cu degetele aproape înghețate. Pe ecran un cerculeț se rotea: „Căutare rețea.” Să fi căzut antena de la vântul acesta violent? Să se fi rupt cablurile? Nu mai am decât o sută de metri. Mi-am scuturat sandalele și am pornit cu pas mărit.

După câțiva metri am văzut pe trotuar un grup de oameni, apropiindu-se, iar în spatele lor vifornița se liniștea. Mergeau cu pași liniștiți, fermi, purtând în mâini fiecare câte un baston sau alt obiect. Cu câțiva pași în fața lor vântul se potolea, inexplicabil, de parcă aerul era separat de o forță invizibilă care îi proteja pe aceștia.

Cel din față avea păr lung și barbă albă, purta o pelerină de pânză de sac , cu o glugă ce îi acoperea ceafa și creștetul, cu un toiag terminat în partea de sus cu un cârlig. Era urmat de un om slab, cu o togă de culoare roșie- purpurie, apoi de alții, costumați și ei ca de carnaval. Unul avea o mască peste tot capul, până la umeri, cu cap de pasăre, altul avea un cap de câine, altul cap de crocodil. Un om cu cap de taur venea după ei, erau și preoți cu togi de culori pure de alb sau negru. Alții purtau accesorii de cavaleri războinici, zale, coifuri, scuturi, arcuri. Erau și femei printre ei.

M-am lipit de zid, așteptând să treacă ciudatul cortegiu. Mă enervasem la început, bănuiam că încercau să mă atragă în beția lor nomadă, aveam impresia că erau niște cheflii porniți la colindat pe străzi. Mă așteptam ca unul să îmi întindă o sticlă, binevoitor și imperativ. Dar nu au făcut-o. Își continuau mersul egal, rostind câte ceva, fiecare, ori de câte ori întâlneau pe drum pe cineva. Când au ajuns în dreptul meu și-au îndreptau fața spre mine și au bolborosit niște vorbe de neînțeles, în alte limbi.

Treaba asta m-a calmat, întâi, apoi am simțit un fel de paralizie, nu mă puteam mișca, ceea ce m-a speriat , mi-a produs un val de adrenalină. Inima îmi bătea nebunește dar nici un alt mușchi nu puteam mișca, pentru a protesta sau a pleca. Era o senzație stranie, neîntâlnită până acum. Zbuciumul și groaza mea a răbufnit în exterior după ce procesiunea s-a îndepărtat și nu i-am mai auzit; atunci am putut fugi, neuitându-mă înapoi, fără să îmi simt picioarele sau efortul. Doar bătăile inimii le auzeam și simțeam, cu forță. Ajuns la primul colț m-am oprit și mi-am întors privirea după ciudați. Dispăruseră.

Peisajul era luminat mai mult de albul așternut peste tot. Pe stradă era o zloată de zăpadă și lapoviță ce începea încet să se topească. Chiar se lumina de ziuă, o lumină roșiatică se ivea pe orizontul din capătul bulevardului, reflectându-se în șinele de tramvai și în structura metalică a domului de sticlă.

Străzile începeau să se anime de lume, pornea fiecare spre treburile sale. Cam nedumerit de timpul pierdut pe drum, simțeam că ceva nu se lega. Au dispărut câteva ore din memoria mea. Clădirile parcă nu erau la fel, le știam arătând mai vechi, cu tencuiala căzută, căci primăria noastră vroia să conserve aerul imperial de altădată fără a se implica în renovarea lor. Banii au fost dirijați pentru construirea cupolei care să acopere cartierul Cetate, pentru restul se așteaptă „vremuri mai bune”. Pentru utilizare în caz de calamități s-au renovat beciurile clădirilor din centru, care ar trebui să adăpostească populația nerezidentă în zonă. Dintre cei 250.000 locuitori ai orașului majoritatea nu au avut noroc să își achiziționeze un apartament în centru, al căror preț devenise prohibitiv după construirea cupolei. Dar se făcuse loc și restului populației, în subsoluri. Nouă și șobolanilor.

Nu am găsit nici firma unde lucram, nici mașina după colțul unde o lăsasem. Cine să fi mutat mașinile, peste noapte și de ce? Unde ? Fără să lase nici o înștiințare?

Am luat drumul înapoi, numărând în gând geamurile, asociindu-le cu firmele pe care le știam pe stradă. Nu se potriveau nicicum, erau altele și parcă aveau un alt aer, evident mai bine întreținute. Altceva nu se potrivea; după o furtună cauzată de o inversiune termică, fațadele clădirilor nu ar fi trebuit să arate mai bine, ci dimpotrivă. La ultima furtună de care îmi aminteam, străzile au fost pline de țigle sparte, tomberoane răsturnate, gunoaie împrăștiate și tablă smulsă din acoperișuri.

Apoi am observat și alte nereguli în peisaj. Coșurile de gunoi arătau altcumva și erau puse mult mai des. Locurile de parcare erau mai multe, pe ambele părți ale străzii, nu doar pe o parte. Nici copacii ornamentali nu mai erau la locul știut. Palmierii lipseau. Și semafoarele! Și semnele de circulație! Și camerele de supraveghere! Cum putea funcționa o societate fără atâtea coerciții necesare?

În locul locului meu de muncă era un atelier de umplere a sifoanelor. Cu COdoi.

Am ajuns în zona unde funcționase „Pâinea casei”, o brutărie celebră. În locul fabricii de pâine câteva buticuri, unul de haine „la a doua tinerețe” și o farmacie, unde totul strălucea, prin contrast.

Din magazinul închiriat Primăriei, unde până ieri cei asistați își primeau ajutorul social, nu mai era nimic, doar niște ateliere cu intrarea din stradă. Dincolo de ele erau câteva magazine. Prin geamurile mari ale unuia dintre ele, de electrice, se vedea un om în halat, între două vârste, cu aer de politehnist, care își aștepta clienții. Și un câine de talie medie, tolănit somnoros pe un preș de lână, într-un colț. Am intrat să mă încălzesc și să îl descos pe individul cu ochelari.

-Bună dimineața!

-Bună! – îmi răspunse.

-Ce oră aveți? l-am întrebat, după ce am privit mobilul meu care afișa acum „actualizare automată oră. Lipsă rețea”. Nici asta nu mai funcționa. Tipul se uită mai lung spre mobilul meu. L-am pus în geantă. Mă privește curios sau mi se pare mie?

-Opt și patru, spuse, privindu-și ceasul de mână.

Eu renunțasem să mai schimb bateriile la ceasurile de mână, lăsate într-un sertar, acasă. Le scoteam doar când mergeam la filarmonică, la teatru sau la altă ocazie de a purta costum. Mă obișnuisem cu smartul. Nu îmi plăceau nici ceasurile „inteligente”; aveau un ecran prea mic pentru a acesa suficiente informații dintr-o privire sau pentru a selecta ușor ceva din el.

-Puteți să îmi spuneți ce dată e azi? Aveam o întâlnire de afaceri programată și nu vreau să o pierd.

-13 septembrie!

-2021? întreb eu uitându-mă la marfa lui din vitrine, simulând neatenție .

-…Da, răspunse puțin întârziat. Mă privi fix.

-Aveți prețuri bune, îi zic, ca să îi abat atenția. Putem negocia la o cumpărătură mai mare?

-Sigur, se bucură omul. Îmi tot atrage atenția centrala că nu prea îmi fac planul de vânzări și mă presează că vor să dea spațiul la altcineva.

-De ce centrală aparțineți?

-De ICRA-import-export.

Mi s-au derulat prin minte amintiri din anii copilăriei, cu pungi urâte pe care era impregnat cu o culoare roșie sao maro un fel de blazon, deasupra căruia trona o cocardă cu însemnul I.C.R.A..

-Asta e o firmă de pe timpul lui Ceaușescu, nu?

–Da, de pe timpul lui, până la creearea Uniunii EuroAsiatice.

-Și când s-a creat Uniunea? Îl mai întreb eu, concentrându-mi privirea la un prelungitor de curent, produs românesc.

-În anul 2000.

Am început să pricep că firma unde lucrasem până ieri nu mai exista. Făceam parte din altă lume, pe care o visasem? Oare banii pe care îi am la mine îi pot valorifica la niște colecționari ? Am șanse să îmi regăsesc familia? Din ce voi trăi? Unde? Ar trebui să îi întreb mai multe pe Gheorghe Săsărman sau pe Alvin Tofler, care previzionaseră schimbările astea.

Trebuia să accept realitatea cea nouă. Între „istoriile viitoare” imaginate de ei și lumea aceasta erau mai multe similitudini? Erau mesageri din acest Univers? Primiseră informații de la Ei?

-Există vreun oficiu pentru primirea sinistraților din universuri paralele?

-De ce nu spuneți așa… Scoase o cartelă dintr-un sertar. Cum vă numiți?

Îmi scrise numele pe cartelă și pe un caiet registru gros, scoase din același sertar de lemn al biroului. Pe „vremea mea” nu mai existau birouri de lemn. Îmi întinse cartela, scurt:

-Mergeți la Primărie, parter, camera 12!

Pe o parte a cartelei era trecut numele meu scris de mână , un număr tipărit cu 6 cifre, un titlu NEWVILLE- NOUL ORAȘ și o grafică de fond cu catedrala, o fântână arteziană pe albia râului secat, și o cupolă peste toate acestea. Pe partea cealaltă blazonul primăriei și capul surâzător, optimist, al primarului. Se pivotă împingându-se cu picioarele pe scaunul său, mișcă un obiect de pe raftul din spate și un perete fals cu un raft prins de el se deschise, arătând un culoar cu trepte coborând spre subsolul de unde venea un iz de aer mai umed, călduț. Câinele, care ne urmărise până acum conversația, cuminte, pe covorașul său, se ridică, se întinse, căscă plictisit cu fălcile larg deschise.

–Vă conduce Mad, zise, arătând cu bărbia spre câine.

Mai trebuie să dați la Primărie o analiză ADN rapidă pentru a se stabili din ce Univers veniți, apoi vă veți actualiza la datele istorice ale acestuia. Veți face testul de aptitudini în următoarele trei zile după care vi se repartiza o locuință în Noile Vile, cartierul din subsolul orașului, un psihiatru, un medic și un loc de muncă. Veți fi înștiințat despre familie și cunoscuții veniți din Universul Einstein din care proveniți, pentru că veți fi repartizați împreună în locuințele comunitare. Aveți întrebări?

-Probabil voi avea sute, dar aștept să fiu informat de cele esențiale de către oficiali.

Politehnistul mă salută scurt, îmi adresă un zâmbet încurajator , apoi începu să spreieze dintr-un tub alb cu cruce roșie spre locul unde stătusem și atinsesem vitrinele, chiar înainte de a mă coborî în subsol.

Câinele îmi aruncă o privire scurtă și păși molcom pe scările ce coborau într-un tunel înclinat, clădit cu cărămizi, luminat de leduri care se aprindeau pe măsură ce te apropiai de ele. Culoarul cobora vreo douăzeci de pași apoi urma un drum care țintea spre subsolul bisericii din Piața Mocioni, sau ce nume o purta în această variantă de Timișoară.

Din când în când apăreau guri de ventilație ce se străduiau să usuce aerul pe care îl știam întotdeauna umed al subsolurilor orașului. Stratul freatic era foarte apropiat de nivelul solului, iar râul Bega fusese dirijat și el printr-un canal de subsol, pentru a micșora evaporarea. Am tras concluzia că rezultatul obținut de instalații, calitatea aerului ventilat, era chiar foarte bună.

Când am apreciat că am ajuns sub biserică, am văzut culoarul că se bifurcă în două direcții, în ceea ce se vedea a fi un coridor circular mai larg. În centrul cercului uși blindate ascundeau o zonă cu acces restrictiv. Finisajele și materialele arătau că tehnologiile utilizate păreau mai avansate decât cea din timpul sau zona pe care o părăsisem. Pe fiecare ușă se afla un anunț „Laboratorul 42 de trans-fazare subcuantică. Păstrați liniștea!”. Din spatele ușilor răzbea un murmur de rugăciuni spuse de mai mulți oameni, cu voci reținute.

Deasupra fiecărui tunel ce pornea din galerie străjuia un simbol sau o literă reprezentând un punct cardinal, după cum mi-am dat seama, eu ieșind din tunelul marcat cu S și mergând pe lângă V.

–Pe aici, spuse Mad, câinele, luîndu-mă prin surprindere, blocându-mă câteva clipe. Mi-am amintit de Frank, un personaj din Man In Black, așa că mi-am revenit repede. Am mărit pasul să îl prind din urmă, intrase pe culoarul dinspre nord.

-De când ai învățat să vorbești? l-am întrebat, începând prima mea conversație cu un câine.

–Din naștere, mârâi fără să-și întoarcă capul.

-Inginerie genetică?

–Evoluție controlată, mârâi cu același accent straniu, ca un copil care încearcă să imite vocea unui adult, accesând atât note înalte cât și foarte joase.

Panta culoarului arăta că trecem pe sub albia râului, urcând ușor, apoi, spre Primărie.

În capătul său tunelul a dat spre holul de la parterul instituției, în mijlocul căruia o hologramă era proiectată din tavan cu reprezentarea zâmbitoare, în mărime naturală, a „regelui”, cu o chitară în mâini, cu logoul deasupra: „Primarul, omul cu cea mai mare âncredere a noastră.”