“Nimic inexplicabil nu se întâmplă în lume, ci absolut întotdeauna este vorba despre tipul de privire pe care fiecare o aruncă asupra acesteia.”
EC: Doina Ruști, sunteți binecunoscută publicului românesc precum și a celui internațional ca un autor care utilizează epicul fantastic în operele sale. Ne-ați putea spune care sunt resorturile acestui demers narativ ?
DR: Ficțiunea are întotdeauna rădăcini în realitatea istorică. Nimic inexplicabil nu se întâmplă în lume, ci absolut întotdeauna este vorba despre viziunea particulară, despre tipul de privire pe care o aruncă fiecare spre lume. De pildă, pădurea este pentru unii locul tenebrelor și-al rătăcirii, iar pentru alții un spațiu al fericirii.
EC: Pentru că ați adus în discuție motivul literar al pădurii, am să vă întreb care dintre aceste două viziuni funcționează în cazul Pădurii Cotroceni, care joacă un rol central în cel mai recent dintre romanele dvs., Homeric ?
DR: Se spune că la Cotroceni, ar fi existat un copac albastru. Intrai în pădure, care era ca un labirint, iar în desișurile ei, în fundăturile făcute din umbre și din foșneli, în lumina firavă, apărea pe neașteptate silueta cețoasă a unui copac. Ai fi putut să juri că nu era mai înainte acolo. Dar se știe, pădurea este hipnotică. În privința aceasta există destule mărturii serioase. În cronicile valahe se consemnează, de pildă, aventura lui Șerban Cantacuzino, care, prigonit de dușmani, căutat cu potera, s-a ascuns în pădurile Cotrocenilor. Deși au trecut pe lângă locul în care se ascunsese, urmăritorii n-au putut să-l găsească pentru că era acolo un copac albastru care emana o ceață subțire, făcând ca totul să se estompeze în jur. Despre copacul ăsta s-a vorbit mult, iar sporovăielile și fricile lumii au ajuns până la mine, ca un fum de țigară.
EC: Și cine stăpânește această pădure în romanul dvs. ?
DR: Aș putea răspunde pe scurt: o stafie înaltă! Restul sunt secrete ascunse în interiorul dorințelor ei, în acea arhitectură complicată în care se naște suferința de a nu avea, de a nu atinge, de a nu putea să iei în stăpânire.
EC: Presupun că această entitate este cea de pe coperta volumului pe care l-ați lansat recent. Așa este?
DR: Pe copertă se află un personaj din mintea Aurorei Speranța Cernitu, artista care a făcut pictura. Este experiența ei în urma întâlnirii cu unul dintre personajele mele.
EC: Dar de ce ne-ați oferit doar jumătate din imaginea acestui personaj care stăpânește pădurea?
DR: Pentru că a trebuit să-l împărțim. Jumătate a rămas în atelierul ei.
EC: Suntem în plină proză fantastică! Și, în buna tradiție a genului, romanul este însoțit de o hartă color, semnată de Bogdan Calciu. Fiecare exemplar al cărții conține această hartă?
DR: Bineînțeles. Harta face parte din roman, este un instrument narativ. Prin ea am definit o zonă reală (de la Cișmigiu la Cotroceni) dar și acele puncte de interes în roman: casa chiramelelor, drumul stafiei sau locul tainic în care se află o floare vrăjită.
EC: Doina Ruști, vă mulțumim pentru toate aceste precizări și, mai ales, vă mulțumim pentru noua poveste fabuloasă pe care ați oferit-o din nou publicului.
DR: Vă mulțumesc și eu pentru curiozitățile voastre. Cu toată dragostea.
A consemnat, pentru revista Helion Online, Eugen Cadaru.
Doina Ruști
Prozatoare contemporană, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale, a fost recompensată cu cele mai însemnate premii literare românești, printre care și Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Tradusă în numeroase limbi, inclusiv în chineză, invitată la evenimente internaționale de prestigiu, a scris zece romane, dintre care amintim: Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Manuscrisul fanariot (2015) și Mîța Vinerii (2017). Homeric adoptă registrul fantastic și o structură de avangardă, fiind, într-un anumit fel, o sinteză a prozei sale. Pagină web: http://doinarusti.ro.
