“Din oră în oră apărea cineva cu câte un animal plin de sânge, cu păsări sau cu câte un coş de ciuperci. Iar mătuşa mea, bucătăreasa, ridica linguroiul şi imediat îi veneau ajutoare, în special fete, dar şi mie‐mi plăcea să mă amestec în treburile bucătăriei. Eram priceput să despic păsări, să scot măruntaiele din vreun căprior, secţionând cu grijă ficatul, în aşa fel încât să nu se spargă fierea pe el. Şi‐mi plăcea să mestec în blide. Ah, şi ce miresme se răspândeau prin toată pădurea! Uneori eram la Gorgan, dar ştiam ce se găteşte în bucătărie, căci aburii se răspândeau peste pădure, prin mlaştini şi prin tot ţinutul, care pe atunci era ţara noastră. Mâncam chiftele tăvălite în sosuri de flori, tocături amestecate cu ierburi, bucăţi de carne perpelite la jar, raci, scoici şi mai ales peşte crud, stropit cu zeamă de busuioc. Mâncam pere coapte, frământate cu mei, carne de raţă fiartă bine, curăţată de oase şi parfumată cu mentă. Această pastă era preferata mea şi câte altele, pe care, dacă închid ochii, le mai văd încă în minte şi‐acum. Şi, ca să nu uit, mătuşica făcea şi o băutură dulce‐acrişoară din fragi şi din coacăze amestecate cu boabe de struguri. Iar pentru că am ajuns în acest punct, să povestesc ce delicatese erau strugurii, pe care trebuia să‐i aducem de departe, de la viile pricăjiţilor, de dincolo de Gorgan ori de peste Dâmboviţa, unde nici nu se punea problema să alergăm. Căci, fiind plin de scundaci, chiar şi noaptea, trebuia să avem mare grijă. O singură dată am fost după struguri cu tata şi n‐am o amintire frumoasă. Am mers mult şi încet, acoperiţi cu numa, şi, cum am spus, deşi era noapte, scundacii mişunau peste tot, şi pe jos, şi în căruţe, viile fiind împânzite de felinare şi de câini care, cu toate că nu puteau să ne muşte, făceau zarvă, chemându‐şi stăpânii, ceea ce până la urmă producea accidente. Fiind la prima mea incursiune prin ţinuturile scundacilor, eram speriat. Am adunat în grabă nişte struguri, aruncându‐i în coş. Tata se strecura printre rânduri ca vântul de vară, în timp ce eu mai căscam gura, oprindu‐mă pe la câte o răscruce. Şi nu ştiu cum, în capătul rândului mi‐a apărut un pricăjit drept în faţă. Nu era chiar aşa scund cum crezusem, dar şi eu pe atunci eram copil încă. Ştiam că nu mă vede, dar cu toate astea m‐am speriat şi, în loc să sar pe celălalt rând de vie, cum îmi spusese tata, din nu ştiu care raţiuni am rămas nemişcat. Iar omul, poate simţind ceva, a venit drept spre mine. A fost o scurtă ciocnire. Atât. Iar la picioarele mele am văzut o grămadă de haine. Nu puteam să mă mişc, iar genunchii îmi tremurau ca dracu’. Atunci a apărut tata.”
Vezi și: