Întrebarea care se pune este dacă avem nevoie de utopii pentru a evita distopiile. Oare are ficțiunea speculativă capacitatea de a influența sau chiar transforma un domeniu de activitate atât de riguros, rațional și conservator ca dreptul. Vom încerca să descoperim prin analiza de față dacă conceptul legal „drepturile naturii” atinge hotarele posibilului, preschimbând o graniță a ficțiunii speculative într-o deschidere spre cel mai riguros tip de discurs, anume cel legal.

 

1. Granița

Începând cu mitologia grecilor, a romanilor și a celților, trecând prin folclorul medieval și prin tradițiile  culturilor non-europene (tribale, amerindiene, asiatice ș.a.) și ajungând în epocile modernă și contemporană, când anumite speculații științifice s-au adeverit, ficțiunea speculativă a susținut mereu că Natura e vie și are un Spirit.

Dicționarul online Cambridge definește animismul drept „credința că toate lucrurile din natură, cum ar fi plantele, animalele, pietrele și tunetul au spirite și pot influența cursul vieții oamenilor”. În sens larg, se crede că această perspectivă asupra lumii exprimă nevoia unor oameni primitivi și needucați de a-și explica și totodată gestiona mediul înconjurător, care le apare misterios, ba chiar periculos.

Primele exemple ale acestei credințe în cultura europeană se găsesc cel mai probabil în mitologia greacă, romană și celtică. Ființe precum nimfele, driadele, hamadriadele, nereidele, oceanidele, satirii, Gaia (la greci) personifică râurile, arborii, mările, alte elemente naturale, și planeta în sine, sau unor entități („genius loci” în latină) precum Silvanus, Faunus, Flora – la romani – le-au urmat în Evul Mediu alte personaje ce reprezentau divinități ale naturii, de pildă Omul Verde, Puck, piticii, Leshi, nixi, rusalca, vodyanoi ș.a., ce pot fi găsite pe tot cuprinsul Europei, la toate popoarele (anglo-saxone, germanice, slave sau latine) din Scandinavia în Balcani și din Oceanul Atlantic în Munții Ural.

Cu toate acestea, legendele și poveștile despre spirite ale naturii pot fi găsite în toate culturile non-europene. Începând cu credințele tuturor popoarelor tribale (africane, amerindiene, microneziene, Maori), pentru care adorarea zeităților naturii este cea mai importantă manifestare spirituală, continuând cu vechile civilizații aztece, incașe și mayașe, trecând prin toate culturile Orientului Mijlociu și asiatic (mesopotamiană, arabă, chineză, hindusă, niponă etc.) constatăm că există un folclor al divinităților naturii oriunde a înflorit societatea umană.

Astfel, n-ar trebui să ne surprindă că în ultimul secol, dar și în prezent, anumite abordări științifice explorează și aparent confirmă, cel puțin în  parte, ciudata teorie a animismului. O simplă căutare pe internet va dezvălui sute, dacă nu mii, de articole publicate pe această temă, unele dintre ele în cele mai prestigioase buletine sau reviste științifice (National Geographic, BBC, Scientific American, New Scientist ș.a.m.d.) de cercetători din toată lumea care susțin cu tărie că plantele au un simț al percepției, că simt emoțiile altora, că posedă intuiție, că pot reacționa la varii stimuli, că-și pot adapta comportamentul, că pot emite semnale, că pot comunica și se pot chiar coordona cu celelalte plante, acționând ca un grup, că au mecanisme de apărare chimică împotriva unor atacuri anunțate. Toate aceste însușiri, la care se adaugă și altele, i-au determinat pe unii cercetători să concluzioneze că, deși nu au rețele neuronale și creier, plantele sunt capabile să analizeze, să calculeze, să evalueze, să rezolve probleme. Dar oare au conștiință? Răspunsul la această întrebare ar putea schimba totul. O abordare pozitivă a acestei dileme o întâlnim la neurobiologul de plante Stefano Mancuso, în colaborare cu jurnalista Alessandra Viola, în cartea lor Brilliant Green: the Surprising History and Science of Plant Intelligence (Verde strălucitor: surprinzătoarea istorie și știință a inteligenței plantelor), dar firește, cum e adesea cazul cu teoriile controversate, abordarea nu a fost adoptată încă de întreaga comunitate științifică. Cu toate acestea, întâlnim o abordare similară în celebra carte Inteligența materiei a renumitului doctor neurolog și psihiatru român, Dumitru Constantin Dulcan, specializat în filosofia științei, potrivit căruia tot universul este cauzat și acționat de o Inteligență ce poate fi găsită la toate nivelurile sale, în fundalul fiecărui element constitutiv. Această idee (cunoscută și sub denumirea de „panfizicism”) e susținută și de teoria „animismului cuantic” propusă de Nick Herbert (doctor în fizică), potrivit căruia „mintea pătrunde în toate straturile lumii” și „fiecare sistem natural are o viață lăuntrică, un centru de conștiință, de unde își dirijează și observă acțiunile”.

Rămâne ca știința să valideze (sau nu) această teorie în anii următori. Până atunci însă, trebuie recunoscut că, adevărată sau nu, ea și-a găsit locul în conștiința publicului contemporan, având deja efecte concrete. Să luăm două filme celebre pentru a exemplifica.

Vom începe cu un film clasic, Solaris a lui Andrei Tarkovski, apărut în 1972. Bazat pe romanul omonim al scriitorului polonez Stanislav Lem și având deja un remake în 2002, regizat de Steven Soderbergh, cu George Clooney în rol principal, filmul reface mitul Gaia, înfățișând o planetă care se comportă ca o entitate inteligentă: când oamenii fac teste pe ea cu raze X distructive, ea reacționează confruntându-i pe agresori cu cei mai înfiorători demoni ai conștiinței lor.

Al doilea exemplu este block-busterul Avatar (2009) regizat de James Cameron. În ultima parte a filmului ne reîntâlnim cu mitul Gaia, căci planeta, agresată de invadatorii umani, trimite în luptă toate resursele de care dispune (mai precis toate animalele) pentru a contracara invazia. Pe deasupra, populația de băștinași Omaticaya vorbesc cu spiritele animalelor pe care le vânează pentru hrană și se contopesc cu Sufletul Universului, conectându-se cu anumite părți ale corpului la ramurile arborilor. Și pentru ca toate elementele să fie prezente, tot aici avem și perspectiva științifică asupra problemei. Un cercetător uman (cu un nume ce se potrivește personalității sale), dr. Grace Augustine le explică celorlalți membri ai expediției că rădăcinile celor zece sau doisprezece arbori gigant de pe Pandora sunt îngemănate printr-un număr de conexiuni ce depășește numărul sinapselor din creierul unui om. Mai mult, cercetătoarea susține că rezultatul acestui sistem e o rețea informațională globală, ce poate fi accesată de localnici pentru a urca sau descărca date în și din structura sa. Cu alte cuvinte, le arată că modul în care primitivii Omaticaya se raportează la natură este corect din punct de vedere științific.

2. Deschiderea

După cum am afirmat și mai sus, conceptul de animism are consecințe vizibile în viața reală. Mai precis, a schimbat anumite legi și a generat legi noi. Aceasta este, trebuie să recunoaștem, deschiderea pe care animismul a adus-o deja în viața noastră. A văzut și că generații de-a rândul, oamenii au cochetat cu ideea (până acum neconfirmată științific) că mediul înconjurător în ansamblu (vezi teoriile despre Mama Pământ) sau anumite elemente, care-l compun (arbori, râuri etc.), posedă un anumit grad de conștiință.

Această idee, la care se adaugă nevoia stringentă de ordin ecologic – recunoscută de majoritatea oamenilor – de a acționa mai energic pentru a proteja sau salva planeta au dus la elaborarea teoriei holiste a ecologiei profunde, potrivit căreia, dintr-o perspectivă ontologică, oamenii nu sunt mai presus de natură, ci parte integrantă din ea. De-aici derivă o nouă perspectivă asupra Universului, o perspectivă care ne învață că natura are valoare intrinsecă și nu ar trebui să slujească intereselor omului. Și, după zeci de ani de polemici furibunde, teoria a prins rădăcini juridice, odată cu apariția unor legi în varii locuri de pe glob.

Până în prezent, state precum Noua Zeelandă, Elveția sau Ecuador au creat un cadru legal în care se afirmă dreptul la demnitate sau la reprezentare juridică a unor elemente ale naturii. Primul stat care a adoptat o astfel de legislație se află în inima civilizației occidentale: începând cu anul 2000, Constituția elvețiană recunoaște prin articolul 120 că ființele vii (termen ce include animalele, plantele, precum și alte organisme) au dreptul la demnitate. Și totuși, încă nu este limpede ce presupune acest drept, ce obligații trebuie respectate, pentru a nu ieși din litera legii, atâta vreme cât nu există o legislație primară sau secundară, care să detalieze aceste principii.

Prin noua Constituție adoptată în 2008, Ecuador a devenit prima țară din lume unde se precizează clar (în articolul 10) că „Natura are drepturi”, adică „acele drepturi recunoscute de Constituție”. E pentru prima oară în istorie când Naturii i se conferă capacitate juridică, asemenea oamenilor sau companiilor, fapt ce reprezintă o deschidere în civilizația umană: pentru prima oară, o ființă non-umană devine egala oamenilor în fața legii. Pe deasupra, un capitol întreg din Constituția Ecuadorului, Capitolul șapte, intitulat Drepturile naturii, conține reguli ce clarifică principiul menționat mai sus. Prin aceste prevederi se recunoaște dreptul ecosistemelor de a exista și a prospera, se oferă oamenilor dreptul de a depune cereri în numele naturii și obligă guvernul să protejeze natura și să acționeze atunci când drepturile sale sunt încălcate.

Al treilea pas este noua deschidere globală făcută de guvernul Noii Zeelande, care în 2013 și, respectiv, martie 2017, ca urmare a unei dezbateri ce durase de o sută șaptezeci de ani, a acordat capacitate juridică Parcului Național TeUrewera și râului Whanganui, înzestrându-le cu toate drepturile, puterile, obligațiile și responsabilitățile unei persoane juridice, inclusiv cu dreptul de a acționa în instanță (prin gardieni) în vederea protejării interesului propriu.

În cele din urmă, ultimul progres făcut în această direcție, până în clipa de față, este dezbaterea lansată în cadrul instituțiilor Uniunii Europene, prin care se dorește emiterea unei Directive similare. Potrivit filosofiei ce stă în spatele proiectului, oamenii sunt parte din mediul natural și, astfel, întrutotul dependenți de existența și bunăstarea lui. S-a dovedit că până acum, cadrul legal ce norma activitatea omului în natură, înțeleasă ca obiect supus legii, nu a reușit să asigure protecția mediului natural și, totodată, un anumit grad de sustenabilitate. Realitatea necesită o schimbare fundamentală în relația dintre omenire și restul lumii vii, anume recunoașterea oficială a naturii ca ființă vie, având valoare intrinsecă, și totodată datoria de a fi îngrijită, ce revine oamenilor. La baza acestei relații non-antropocentrice cu natura stă principiul potrivit căruia prin înzestrarea mediului natural cu drepturi, dată fiind interdependența om-natură, ne asigurăm supraviețuirea pe termen lung.

Se impun însă câteva întrebări: de aceste drepturi ar trebui să beneficieze Natura ca un tot unitar, sau ar fi recomandabil să se procedeze astfel cu anumite părți ale ei? Dar care părți? Animalele, plantele, amândouă? Cum rămâne cu elementele fundamentale, aerul, solul, apa? Ar trebui ca toate elementele naturale să fie tratate egal, sau ar fi mai convenabilă o abordare selectivă? În al doilea caz, care vor fi criteriile de selecție? Cât de departe ar trebui să mergem cu aceste drepturi? Cât de mult ar trebui să ne înfrânăm noi, oamenii, pentru a respecta mediul înconjurător? Ar trebui să devenim vegetarieni? Dar cum rămâne cu consumul plantelor? Și ele sunt ființe vii, nu? Ar trebui să punem capăt experimentelor pe animale? Dar cum rămâne cu progresul științific și medical? În cele din urmă, există posibilitatea ca această abordare filosofică și legală să aibă consecințe negative asupra oamenilor?

 

3. Frontiere ale posibilului

După cum am văzut, răspunsul la întrebarea „este natura înzestrată cu conștiință?” reprezintă piatra de temelie a două tipuri diferite de civilizație antropică. În funcție de răspunsul pe care îl dăm, vom merge înainte sau vom rămâne unde suntem acum. Dacă răspunsul științei va fi negativ, cel mai probabil natura va rămâne pentru noi ceea ce este și astăzi: un obiect. Un obiect special, chiar delicat, ce ar trebui tratat în orice circumstanță (teoretic cel puțin) cu grijă… dar nimic mai mult. Dacă, pe de altă parte, răspunsul va fi pozitiv, vom trece hotarul către un univers civilizațional inedit. Asta pentru că, etic vorbind, dacă natura are conștiință, suntem obligați să îi conferim drepturi. Astfel vom pune bazele unei lumi noi.

Până atunci însă, avem deja anumite legi, care consfințesc drepturile naturii. E bine sau rău? Teoretic vorbind, la prima vedere, principiul pare să stea în picioare din toate punctele de vedere. Prin afirmarea unei Naturi animate (având Suflet), mitologia vine în sprijinul drepturilor naturii. Dintr-o perspectivă creștină, natura, ca creație divină, ar trebuie protejată, întrucât respectarea naturii înseamnă respectarea darului divin. Deși în creștinism omul este văzut ca stăpân peste natură, el trebuie să fie un stăpân bun, care susține și protejează, nicidecum care distruge (cum e cazul în prezent). Științific vorbind, dacă natura posedă un anumit grad de percepție și capacitatea de a raționa, ar fi normal să fie pe picior de egalitate cu oamenii. Acest demers ar fi susținut și de o viziune holistă, potrivit căreia oamenii sunt parte integrantă din natură și nu ar trebui să se considere stăpânii ei. În cele din ură, dintr-o perspectivă ecologic și utilitară, drepturile naturii nu pot reprezenta decât un uriaș salt înainte, întrucât protejând natura mai bine ne mărim șansele de supraviețuire.

Însă la o privire mai amă-nunțită, vedem că principiul a fost supus multor critici. De la voci care susțin că asemenea preocupări dovedesc faptul că omenirea și-a pierdut capacitatea de a gândi critic, nefiind capabilă să facă distincția între preocupări etice reale și absurde, la cele care văd în acest principiu un atac la temelia civilizației occidentale, fundamentată pe știință, argumente și rațiune, nicidecum pe filosofia holistă, ce se aseamănă foarte mult cu cele religioase. Pentru majoritatea oamenilor e limpede că a conferi naturii anumite drepturi nu însemnă o întoarcere la venerarea păgână a naturii, ci doar schimbarea statutului actual de obiect (bun de consum) în cel de partener ce trebuie respectat și tratat cu grijă. Dacă un element din natură ar fi însuflețit, el nu ar fi o zeitate ce trebuie adorată, ci un frate ce trebuie iubit. Totuși, mulți oameni găsesc încă această idee bizară.

Astfel, frontierele posibilului în privința acestui subiect sunt incerte în momentul de față. Răspunsul la dilemă e probabil cel mai dificil pe care omenirea a trebuit să-l dea până astăzi, iar dacă ficțiunea speculativă a deschis dezbaterea, doar o abordare științifică riguroasă poate să ofere un răspuns final, demn de încredere.

E limpede însă că asistăm la un fenomen cultural complex, unde SF-ul trasează un hotar, apoi deschide noi orizonturi pentru modul de funcționare al civilizației umane. Și, la urma urmei, legile sunt, ca orice alt aspect al domeniului social, un fenomen evolutiv, ce urmează evoluția ideilor, astfel că e deschis spre schimbare în viitor, poate chiar la nivel global.

 

Concluzie

Voi reveni la întrebarea cu care am început: Avem nevoie de o utopie pentru a evita distopia?

Poate că e exagerat să conferim drepturi naturii. Poate că avem de-a face cu o ficțiune fără acoperire etică în privința presupusului ei sprijin spiritual. Poate că nici natura și nici elementele sale constitutive nu sunt înzestrate cu o facultate, ce poate fi asemuită conștiinței.

Totuși, dacă toate acestea sunt adevărate, ar fi utilă o legislație care i-ar permite fiecărui om interesat să acționeze în numele naturii pentru a preveni distrugerea ei? Pentru că, la urma urmei, rezultatul final al transformării acestui principiu în lege este următorul: oricine se va putea împotrivi legal acțiunilor îndreptate împotriva naturii.

Poate că fiecare dintre noi va avea într-o zi un răspuns la această întrebare.

Traducere din limba engleză de Alexandru Maniu

Grafica: Adrian Chifu