Laika și văzduhul – (3)

Personaje:

cățelușa LAIKA

inginerul SERGHEI KOROLIOV

LAIKA

Cei mai mulți oameni cred că noi, câinii, nu vorbim. Complet fals. Voi, oamenii, habar n-aveți că putem comunica, între noi, dar și cu alte animale, de multe ori chiar mai bine decât o faceți voi. Noaptea, când rămâneam singuri în canisa de la laborator, începeam să vorbim despre toate cele, să povestim. Eram acolo împreună cu o bună parte din cățeii care fuseseră sau care urmau să intre în jocul de-a zburatul în văzduh. Unii se întorseseră înapoi, alții nu. Erau printre noi și veterani, pe care îi priveam cu mult respect, căței care se jucaseră – chiar și de șapte ori la rând! – și erau teferi. Toată lumea avea mare grijă de noi și simțeam că suntem iubiți, ocrotiți și, adesea, privilegiați.

La noi era multă lumină și lucea de curățenie. Halatele albastre spălau în cuști ori de câte ori era nevoie. Eram scoși la plimbare de două ori pe zi, câte o oră. Aveam tot timpul păpică și apică la dispoziție. Odată, s-a întâmplat ca o uniformă kaki să uite să ne schimbe apa la timp. Nenea Serghei s-a supărat rău de tot și a trimis uniforma kaki la carceră pentru o zi întreagă. „Să te înveți minte! Cățeii mei au nevoie de apă proaspătă!” Cât despre mâncare, aveam parte de adevărate ospățuri, de trei ori pe zi! Cârnații, care pe atunci se găseau cu greu în Moscova, erau la ordinea zilei. Uneori surprindeam halatele albastre sau chiar pe cele albe că mușcau pe ascuns câte un colț de cârnat înainte de a ni-l aduce nouă. Săracii, le era și lor poftă! Nimeni nu lătra nimic la nenea Serghei, îi lăsam să-și facă plăcerea. Eram mângâiați, alintați și răsfățați. Halatele albe, mai ales, ne îndrăgeau mult de tot. De multe ori ne luau și în brațe, nu numai când vedeau că ieșim teferi din cușca de metal după un joc de-a zburatul prin aer. Și noi ne bucuram, dădeam din codițe și mai lătram de fericire. Ne puneau și muzică la difuzor, ascultam toată ziua Radio Moscova Muzical. Tare îmi plăcea când o auzeam cântând pe Edita Pieha, ea era favorita mea. Arareori mai scăpa și câte ceva în engleză sau franceză, Elvis sau Aznavour.

Eu, una, recunosc că eram tare vorbăreață, mai tot timpul ham-ham. De aceea mi-au și pus numele de Laika, asta înseamnă Lătrăcica. Am tot încercat să le spun că mă cheamă Anfisa, dar nimeni n-a înțeles, așa cum era și de așteptat. Mi-au zis la început Limoncik, asta înseamnă Lămâița, dar n-a ținut mult. Au încercat și alte nume, dar au constatat repede că toate erau deja date. Am protestat prin lătrături și asta a avut efect: am rămas Laika, nume dat adesea în Rusia cățeilor din rasa husky, dar eu eram doar un amărât de metis. Poate de aceea răutăcioșii de americani mi-au spus postum Muttnik. La noi, asta e o rasă de câine de vânătoare siberian sau nordic, de talie mică. La ei, asta e o combinație între mongrel și Sputnik, care va să zică sunt o corcitură care se plimbă cu satelitul. Să le fie de bine!

Dezik și Țîgan

Cușca mea de metal mai fusese folosită și înainte, dar a fost modificată special pentru mine, ca la croitor: pe măsură. Halatele albe îi spuneau „Camera ciclopului”. Cu ea s-au jucat primii căței în spațiu, Dezik și Țîgan, adicătelea, Pătatul și Cetățeanul rrom. Doar că toți cei de dinaintea mea nu au urcat la mai mult de 100 de km în văzduh, ori eu fusesem mai sus, așa cum ziceau costumele cenușii, „pe orbita terestră”. Cred că asta-i mare lucru, așa am băgat de seamă după respectul și chiar evlavia cu care toată lumea rostea aceste cuvinte. În plus, în toate jocurile de dinainte și de după mine, cățeii au fost trimiși câte doi. Perechi de jucători la dublu-văzduh. Eu am fost prima și ultima care m-am jucat de-a cerul de una singură, iar jocul m-a captivat atât de tare că nu l-am mai părăsit niciodată.

Kapustin Yar

Multe am aflat de la confrații mei din canisă în cele câteva săptămâni petrecute acolo. Cei dintâi nu s-au jucat pe terenul de la Baikonur, care pe atunci încă nu exista, ci pe cel de la Kapustin Yar, la nord de Marea Caspică. Fiecare pereche care se întorcea teafără la sol era așteptată cu urale, îmbrățișări și cârnați. Bucuria era la fel de mare și pentru cățeii care câștigau jocul. Toți cei care luaseră parte la el povesteau că mai întâi simțeau o apăsare teribilă, sub care li se părea că sunt de vreo cinci ori mai grei decât pe pământ. După care dintr-o dată deveneau ușori ca o pană și pluteau prin cușcă mai ceva ca-n apă. La întoarcere, din nou simțeau apăsarea aceea cumplită, care te făcea să vomiți, iar la final coborau lin prin aer, în cușca atârnată cu niște fire legate de un cearșaf uriaș.

Una dintre cățelușele din canisă, Smelaya, care înseamnă Curajoasa, a fost pusă în pereche cu Rîjik, Roșcata. Smelaya s-a dovedit a fi chiar foarte curajoasă. Cu o zi înainte, la plimbarea de seară, a scăpat din lesă și a dat fuga în taiga, parcă auzind chemarea străbunilor. Nopțile erau extrem de reci acolo, așa că nimeni n-o mai aștepta înapoi. Când colo, de dimineață s-au trezit cu ea veselă nevoie mare și gata de joacă. Se purta de parcă tocmai ar fi făcut cel mai nemaipomenit lucru din lume. Smelaya cred că a fost singurul câine de pe glob care, după ce a petrecut o noapte cu șacalii în pădure, a doua zi a zburat în spațiu și s-a întors cu bine înapoi.

Câinii spațiali

Nu după multă vreme, povestea s-a repetat. Bobik urma să plece la joacă împreună cu Neputevîi, care va să zică, Țăcănita. Doar că Bobik a evadat și el în pădure la plimbarea de seară, dar, spre deosebire de Smelaya, nu s-a mai întors niciodată. Dimineața, toate halatele albe îl așteptau. Când au văzut că se apropie ora începerii jocului, s-au panicat în masă. Doctorului Yazdovsy i-a venit ideea să aleagă repede în locul lui pe unul dintre maidanezii care se învârteau toată ziulica în jurul cantinei. Zis și făcut. Afară ploua cu găleata, așa că și-a pus pelerina și a ieșit în curte. A ales unul la întâmplare, fără să se mai uite dacă e fetiță sau băiat. Halatele albe s-au agitat în jurul lui, l-au hrănit, i-au făcut băiță și l-au pieptănat. Cățelul era în culmea fericirii. Stătea calm și le lingea mâinile halatelor albe care se îngrijeau de el. S-au temut că n-o s-o scoată la capăt, doar nu făcuse deloc pregătire sau antrenament pentru joc, nici măcar o încălzire înainte. La întoarcere, toți stăteau cu sufletul la gură. Doctorul Yazdovsky s-a repezit primul să deschidă cușca de metal. Era gata să i se oprească inima în piept: și Țăcănita, dar și cățelul de ocazie zâmbeau bine-mersi, iar ăsta nou era la fel de calm ca înainte! Când l-a văzut nenea Serghei cum se gudura în brațele doctorului Yazdovsky, a întrebat: „Care cățel e ăsta? De unde a apărut? De ce nu l-am văzut până acum? Cum îl cheamă?”. După ce halatele albe i-au explicat ce se întâmplase, nenea Serghei l-a mângâiat ușor pe debutant, l-a luat în brațe și le-a spus tuturor: „Tovarăși, să țineți minte un lucru: va veni și vremea când sindicatele muncitorești le vor oferi oamenilor obișnuiți vacanțe în spațiu. Cățelul ăsta a fost primul client!”. Tot nenea Serghei a fost cel care l-a botezat cu numele de ZIB. Pe rusește, astea sunt inițialele de la „Înlocuitorul Dispărutului Bobik”. Înduioșat de povestea lui, academicianul Blagonravov de la „Pădurea Tutelară” l-a adoptat pe ZIB și l-a luat la el acasă, așa cum făcuse cu ceva vreme înainte și cu Țîgan. Timp de aproape 20 de ani, ZIB și Țîgan și-au trăit liniștit viețile lor de jucători pensionați, plimbându-se în fiecare zi prin parcul Gorki și mai rupând, din când în când, nădragii câte unui general în rezervă.

ZIB

Mă aflam de câteva săptămâni în laboratorul de la Moscova. În fiecare zi, halatele albe inventau un joc nou pentru mine. Mă puneau să intru în tot felul de mașinării mișcătoare care huruiau și se roteau nebunește, mă închideau cu zilele în cutii cu ferestruici micuțe, legau de mine aparate ciudate cu beculețe, mă puneau să miros scârboșenii lichide și câte și mai câte. Cel mai mult îmi plăcea când ne jucam de-a parada modei pentru căței. Mă machiau, mă îmbrăcau în hăinuțe pe care nu le vedeai în vitrinele magazinelor, îmi așezau pe cap felurite diademe și coronițe în toate culorile, probam costumașe complete sau sumare, îmi puneau alte și alte căști de coafor sau măscuțe pentru ten prin care respiram anevoie… Pe toate le încercam cuminte, mai stăteam și la poze. Făceam tot ce voiau ei și nu protestam când jocurile lor o luau razna. Am observat în privirile lor cât de încântați erau când ceva le era pe plac și îi lăsam să se bucure ca niște copii când vedeam că jocurile astea îi entuziasmau peste măsură, chiar dacă nu întotdeauna mă simțeam în largul meu. După un timp, ne-am mutat de la Moscova. M-au suit într-un avion împreună cu alți căței ca mine și m-au dus într-un alt laborator dintr-un loc pe care ei îl numeau Baikonur. Jocurile au continuat și acolo, tot mai multe și mai complicate.

Yuri Gagarin

Am cunoscut alte chipuri, alte încăperi și căței pe care nu-i știam. Într-o zi a venit la mine o uniformă albastră, din care nu mai văzusem. Era un băiat foarte tânăr, cu o privire blândă și prietenoasă. M-a mângâiat cu mâinile lui delicate, m-a luat tandru în brațe și m-a întrebat, firește, cum mă cheamă. A fost singurul care m-a înțeles când i-am răspuns. „Mă bucur să te cunosc, Laika, ești o fetiță bună și frumoasă. Mă numesc Yuri și am venit aici să zbor, la fel ca tine. Poate că într-o zi vom călători împreună, cine știe? Mai am multe de învățat. Sper să ne revedem curând. Ai grijă de tine!” Jocurile au continuat până într-o zi când am observat că halatele albe mă priveau altfel. În ochii lor citeam neliniște și un soi de tristețe. Nu prea vorbeau, dar îmi arătau mai multă grijă și afecțiune decât de obicei. Parcă se fereau un pic de mine și mi s-a părut că zăresc lacrimi. Ori Moscova nu crede în lacrimi… Ce se întâmplă?

Yuri Gagarin și Laika

KOROLIOV

Toată viața am așteptat ziua în care am lansat Sputnik-1. Aveam acum la dispoziție mai puțin de patru săptămâni să pregătim lansarea lui Sputnik-2. A fost cea mai dificilă, dar și cea mai fericită lună pe care am trăit-o vreodată. Nici măcar cu computerele de azi, nimeni n-ar fi fost în stare să trimită ceva în spațiu într-o singură lună. Știam că va trebui să muncim fără răgaz. I-am avertizat pe cei din echipă: „Nu vor exista schițe și planuri speciale, nici verificări sau control de calitate. Ne vom baza pe racheta V-7, pe care am folosit-o la Sputnik-1, și pe conștiința fiecăruia dintre noi. Desenele inginerilor vor pleca direct la constructori. Vom lansa Sputnik-2 în ziua de 3 noiembrie, așa cum am promis, la timp pentru aniversarea Revoluției.” În acele săptămâni, nimeni n-a mai părăsit laboratorul. Am lucrat zi și noapte. Ne odihneam pe rând, câte o oră sau două, nu mai mult. Am modificat rapid capsula pentru Laika, așa încât să aibă suficient spațiu, mâncare, apă și aer pentru o săptămână. Știam în schimb că nu e timp să proiectăm și un sistem de aterizare de pe orbita Pământului, încă nu aveam tehnologia și cunoștințele pentru așa ceva. Laika urma să facă o călătorie fără întoarcere și asta ne mâhnea pe toți. Ne atașasem de ea și nu era deloc ușor să acceptăm situația.

Korolev și Rhyzik

Doctorul Yazdovsky, mai sensibil, s-a gândit să o ia acasă în ajunul îmbarcării ei pe Sputnik. Să-i arate cum ar fi decurs viața ei dacă ar fi fost adoptată de o familie, ca orice cățel norocos. Timp de o zi, Laika s-a bucurat de mângâieri și îmbrățișări, a primit mâncare gătită, s-a jucat cu copiii, a dormit pe canapea, s-a simțit iubită și protejată. Fără să știe că a doua zi o aștepta Marea Călătorie…

Laika în Sputnik 2

Laika urma să fie monitorizată în permanență, pentru a observa reacția organismului ei la o accelerație gravitațională de 5g, imponderabilitate și climatizare artificială. I s-au instalat electrozi și senzori care să-i măsoare semnele vitale: pulsul, ritmul cardiac, tensiunea, respirația, nivelul de oxigen, temperatura. I s-a montat un sistem special de alimentare cu hrană și apă. Urma să orbiteze timp de 5 luni în jurul Pământului, dar aparatele de menținere a vieții erau proiectate să funcționeze pentru cel mult 7 zile, asta în condițiile în care totul ar fi funcționat normal, în parametri. Ca de fiecare dată la misiunile spațiale cu câini, a existat o rezervă pentru Laika și un exemplar martor, care să rămână la sol, trecând prin aceleași condiții cu cele ale zborului. N-a fost ușor să facem selecția dintre candidați. În afară de Laika, au mai fost luate în considerare alte două cățelușe: Albina și Muha. Albina părea cea mai potrivită: mai fusese în spațiu și avea experiență de zbor, dar tocmai născuse și nu ne-am îndurat să lăsăm orfani patru puiuți.

În schimb, Muha se comportase foarte bine la teste, dar ni s-a indicat de la minister că nu era tocmai cea mai nimerită alegere: avea picioare scurte și stâmbe, ceea ce o făcea să nu dea bine în imaginile de presă și de televiziune care urmau să anunțe victoria. Albina a rămas rezerva, iar Muha, exemplarul martor. La simulări, Muha a rezistat cu succes la toate probele, dar la final avea o privire sfâșietor de tristă și nu se atinsese deloc de hrană și apă. Colegii au glumit amar, luând comportamentul ei drept un semn de nemulțumire că nu ea este cea aleasă.

Odată introdusă în capsulă, Laika a fost nevoită să rămână la sol, neplanificat, timp de trei zile și trei nopți, din cauza unei defecțiuni tehnice la rachetă. În hangar era întuneric, iar noaptea se lăsa un frig de taiga. Doi dintre colegii mei au intrat într-o seară să-i pună încălzire și să-i suplimenteze apa. Când au deschis capsula, Laika stătea liniștită. Ca de obicei, a dat din coadă, a lătrat și le-a lins mâinile. Ceea ce nu mi-au spus – asta am aflat abia câteva zile mai târziu – a fost că tot atunci au îndepărtat folia protectoare de la fereastra capsulei, care ar fi împiedicat-o pa Laika să privească afară. Chiar dacă riscau să-i sancționez, s-au gândit că Laika nu poate fi condamnată să nu vadă măcar pe unde o poartă prima și ultima ei călătorie.

Laika cu senzorii de monitorizare medicală montați

Presa sovietică avea deja pregătite dinainte toate articolele care urmau să vestească URSS-ului și restului lumii triumful misiunii Sputnik-2, pregătindu-i astfel Laikăi o celebritate post-mortem. Occidentul a avut reacții dintre cele mai diverse, de la recunoașterea supremației sovietice în spațiul cosmic până la protestele vehemente ale organizațiilor de protecție a animalelor. Ceea ce s-a comunicat publicului a fost că Laika va fi adormită indus, fără dureri, după 7 zile în care urma să se epuizeze hrana, apa și oxigenul. Realitatea a fost cu totul alta. Sistemul de răcire n-a funcționat, iar temperatura în capsulă a crescut necontrolat în mai puțin de câteva ore de la lansare, după doar patru rotații în jurul Pământului. Laika a murit în chinuri groaznice, sufocată de căldură și lipsă de aer. Capsula ei a rămas pe orbită mai bine de 5 luni, după care s-a dezintegrat în atmosferă, lăsând în urmă o dâră luminoasă pe cer. Este tot ce au putut vedea pământenii din Sputnik-2, care, față de Sputnik-1, nu a emis semnale luminoase sau sonore. Laika s-a stins dureros, discret și tăcut, singură în văzduh.

Adevărul a fost aflat abia după 45 de ani, mult după destrămarea URSS-ului, când o parte dintre dosare a fost declasificată. În 2002, la Congresul Spațial Mondial din Texas, unul dintre proiectanții care au lucrat la Sputnik-2 a descris împrejurările tragice în care Laika și-a găsit sfârșitul.

Încă din 1998, doctorul Gazenko mărturisea cu regrete tardive: „A lucra cu animale este un motiv de suferință pentru noi toți. Le tratăm ca pe niște bebeluși care nu pot vorbi. Cu cât trece mai mult timp, cu atât îmi pare tot mai rău pentru asta. N-ar fi trebuit s-o facem… Nu am învățat suficient din această misiune pentru a justifica moartea Laikăi.” În 1960, Oleg Gazenko a adoptat-o pe cățelușa Kometa, după ultima misiune canină eșuată, dar la care pasagerii au fost, din fericire, recuperați.