Măreția muntelui ne-a atras în toate excursiile tinereții. Pace, efort, atâta frumusețe ireală și nealterată de gălăgia oamenilor în căutare de orice. Dragostea noastră pentru natură ne-a băgat în belele de câteva ori. În vara lui ’88, după revolta de la Brașov. Asta a fost una din cele mai grele. Nu animalele sălbatic, ci dragii noștri compatrioți, turiști ocazionali, neechipați, gălăgioși, beți, agresivi. Eram numai noi doi, eu cu iubita, aveam rucsacuri cu cadru burdujite cu mâncare și echipament de campare. De la cine să ceri ajutor în creierul munților? Ne-am retras urmăriți îndeaproape către un perete de stâncă, am găsit două cioate destul de solide, din ochi căutam bolovani să ne apărăm. Nu glumeau, în haită, încinși de alcool, de la amenințări s-a trecut brutal la atac în speranța lor de nemernici că nu vom riposta. Eliberat de încărcăturile din spate făcute baricadă pentru fată, cu părul zburlit, plin de adrenalină, am început bătălia inegală cu bestiile. Nu mă dumiream care e șeful până unul dintre ei a strigat:

─ Haideți toți, odată! Eu o vreau primul!

Mi-am pierdut cumpătul și m-am aruncat asupra lui cu un urlet sălbatic. De lovit, l-am lovit bine de tot, dar mi-am dat seama că între mine și ea sunt patru intruși. Ceva a vâjâit prin aer, unul a fost pocnit în spate. De nicăieri, trei dulăi au început să latre furioși și un cioban cu o bâtă noduroasă mi-a sărit în ajutor.

─ Nu mai da, nenea! Ți-o dăm și ție!

Ciobanul a fost salvarea noastră. Ne-au înconjurat oile în sunet de talangă și ne-a dus omul la stână.

─ Lăsați-i să plece! În noaptea asta aici dormiți. Lor dați-le timp să se ducă naibii!

Ne-am pregătit de somn după ce ne-am liniștit și am mâncat. Salvatorului nostru i se spunea baciu Voicu. Ceilalți păstori nu-i ieșeau din vorbă, ne șopteau despre priceperea lui, cunoștințele vaste, de faptul că iarna rămânea singur pe munte, cum îl ocolesc lupii și urșii, dar mai ales de faptul că nu obosește deși are aproape optzeci de ani și nu doarme aproape niciodată. Ținea un cui în gură. Stăteam lângă foc toți după cină. Voicu și-a trimis ortacii la culcare.

─ Iartă-i doamnă! Mai vin nevestele la ei, dar parfumul dumitale îi scoate din minți. Pe deasupra, ești frumoasă. Mai frumoasă decât Casiopeea. Am privit cerul. Omul știa despre stele, univers și astronomie, multe. Despre natură, mai multe! Eram uimiți, îi ascultam fascinați poveștile bine închegate. Iubita s-a retras în cort. Noi, la foc.

─ Nene Voicule, dumneata ai studii?

─ Nu. Sunt analfabet. N-am școală!

─ Cum de ai ajuns cioban?

─ Eram tânăr, la un bâlci mi-a făcut ochi dulci o fată, eram încins de joc și băutură, m-am luat la bătaie cu omul ei, am scos cuțitele, ne-am tăiat, când l-am înjunghiat ăla o strigat, vai mamă, ea, mă, mi-ai omorât bărbatul, mi s-a făcut rușine de muierile cu mâna la gură, de căutăturile bărbaților, de sângele de pe mâinile mele, nu era mort, dar mi s-a făcut frică și am fugit în munți. Mi-am ales pedeapsa să rătăcesc pe munte. Dar Domnul a vrut altfel și mi-a trimis încercarea. Cam la vremea războiului m-am tras mai adânc în munte. Și nu știam cine sau ce îmi spârcuie turma, îmi lua numai mioarele cu talangă. Am pândit și l-am văzut pe balaur cum a ieșit din stâncă. Arăta ca un vierme cu aripi, era iute și unde scuipa se înroșeau pietrele. Da și eu eram sprinten, l-am lovit rău, apoi mi-a trecut prin cap că-i înger de la Dumnezeu. Atunci m-a învins, putea să mă omoare, am strigat vai mamă, iar el mi-a intrat în minte cu cei șase ochi. Nu m-a omorât, a ieșit din înveliș, mi-a intrat sub piele și atunci am înțeles că are nevoie de fier să trăiască. De-aia e sângele roșu. De atunci, el îmi dă odihnă fără să dorm, aud programele de radio, văd ce e la televizor, deși aici n-am de niciunele. Sunt oameni pe care vrea să-i cunoască. Pe alții nu, pe tine, da! M-a prins de mâini și o senzație de neputință m-a cuprins brusc, de parcă mă stăpânea altcineva, se rearanjau în mine celulele, iar mintea mea ce refuza să renunțe la gândul că păstorul era dus cu pluta și își bătea joc de mine, tocmai se deschidea în fața explicațiilor rostite molcom de bătrânul ce-mi răspundea la întrebări fără să-l întreb în vorbe rostite.

─ Acolo sus, spațiul și timpul îs altfel, se unduiesc, fac valuri, sunt scurtături între ele, apoi iar se întind, balaurul a venit pe un astfel de drum, așa cum i-am văzut pe oameni cum merg pe-o scândură pe creste de valuri și tuneluri de apă. De unde vine el, este numai o mamă pentru toți și toți gândesc ca unul, de-aia pot umbla departe de casa lor. În trup, nu mă pot duce acolo, dar în spirit, balaurul o să mă găzduiască, așa cum îl țin eu acum, iar eu nu mai am multă vreme pe aici.

M-a lăsat din prinsoare mut și sleit, dar în același timp revigorat. Și-a desfăcut șuba și cămașa și atunci l-am văzut. Părea musculatură încordată sub piele, dar se mișca ciudat, arăta aidoma a doi scorpioni puși unul în prelungirea celuilat. Ieșită din cort, iubita mă chema la somn, deși vocea ei trăda o emoție puternică. Baciu Voicu, cu mâna întinsă, mi-a arătat o stea pe cer. Acolo. După ce s-a aranjat în lumina palidă a focului slab, s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit:

─ Știi ce vrea femeia? Să o faci mamă, soață pe drumul tău. Nu pierde vremea!

Am adormit într-un târziu după ce am avut senzația că ne-am iubit undeva printre stele. Dimineața, ne-am trezit un pic cam târziu, toți ciobanii erau plecați, numai un copil trebăluia și după ce ne-a indicat drumul, am plecat. Au trecut mulți ani de-atunci, parte din ce mi-a spus baciul s-a adeverit prin descoperiri ale științei. Poate o să mă credeți nebun, dar la câți au apărut pe lumea asta, un visător în plus nu deranjează. Acum, nu se mai vede noaptea cerul de atâta lumină. Vara, în nopțile senine, câteodată, merg în afara orașului pe malul apei lângă un crâng și privesc cerul. Casiopeea, Ursa Mare, Ursa Mică… Cealaltă Casiopee, este lângă mine și sunt sigur că se întreabă dacă baciul Voicu a ajuns cu balaurul la steaua căreia noi îi spunem βCasiopeea.