Deoarece testele făcute până acum pe planeta vecină nu au fost concludente în căutarea formelor de viață, Agenția Spațială Europeană (ESA) trece la o nouă etapă în explorarea acesteia. Prima încercare de a debarca o stație europeană pe solul planetei roșii a fost începută cu lansarea în martie în 2016 cu ajutorul unei rachete puternice rusești, de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan. 
Misiunea avea două părți, una era plasarea unui satelit pe orbita acelei planete și a doua consta din lansarea unei „farfurii zburătoare”, de fapt un scut termic în această formă, prevăzut cu parașute, pentru aterizarea instrumentelor de analize meteo pe solul marțian, în luna octombrie 2016.
Aterizarea s-a soldat cu un eșec, parașutele detașându-se prematur, dintr-o eroare de proiectare. Senzorii au perceput șocul deschiderii parașutelor ca pe o aterizare, dând comanda de detașare a lor, imediată. Rezultatul a fost acela că roverul Schiaparelli s-a zdrobit, căzând de la foarte mare înălțime. Precizia germană nu a fost dublată de o strategie pe măsură, în această misiune. În imaginea de mai jos vedem marcată zona din câmpia numită Meridiani Planum unde trebuia să aterizeze roverul european.
Meridiani Planum
Stația „mamă”, satelitul TGO (Trans Gas Orbiter) a rămas pe orbită din toamna acelui an, 2016. A fost plasat pe o orbită eliptică largă ce includea treceri repetate prin atmosfera superioară a planetei Marte, astfel încît frecarea cu atmosfera să o frâneze din viteza sa inițială până va ajunge la o orbită stabilă circulară, când va putea intra în faza de operare, în căutarea urmelor de metan, urme care pot fi de natură biotică. Dacă se vor observa astfel de emisii de metan, se vor cerceta și cauzele apariției lor, care pot fi naturale- emisii din sol, sau degajate de forme de viață, bacteriană sau animală.
Timpul acestei intrări în operare este din luna aprilie 2018 și se estimează ținerea în operare până în 2021, când sonda va fi pusă în prăbușire controlată, pentru a arde în atmosfera marțiană.
