Dacă între promotorii (și mai ales promotoarele) literaturii de tip fantasy de la noi mulți/multe par să fi optat pentru formula preponderent comercială a domeniului, Doina Roman reprezintă o excepție ce merită a fi remarcată. Scrisul său este ușor de citit de către oricine, însă nu facil, nu copiat la a nu știu câta mână după modele celebre și frenetic circulate în colecții editoriale occidentale, ori pe ecranele cinematografelor. Dimpotrivă, acolo unde specificul motivelor fantasticului eroic părea să mobilizeze în mod obligatoriu repetiția și clișeele, romanele autoarei vor să facă dovada că există loc și pentru o fantezie genuină, în primul rând inteligentă, complexă fără a cădea în complicație încâlcită epic și ideatic. Conflictele sunt prezente, fără îndoială, dar ele nu migrează spre rezolvări comode de felul marilor bătălii dintre abstracțiuni etice diametral opuse (Bine și Rău etc.), ci evoluează aproape concentric în jurul unor personaje-cheie, sacrificând intenționat dimensiunea demonstrativ-eroică în schimbul uneia ce rezonează mai curând în mit și poezie.
După trilogia Pragul, răsplătită cu meritate aprecieri din partea publicului și a criticii (între ele, un recent Premiu „Colin” la ediția a VII-a a acestei distincții), Doina Roman reintră în atenția noastră cu altă proză consistentă, romanul Prea mulți zei pentru un deșert (Editura Paralela 45, Pitești, 2017). La fel ca în trilogia amintită, tratamentul fantastic al materiei nu exclude motive importante din SF (mutanții, armele inteligente, prezența extraterestră, experimentele biotehnologice și altele), dimpotrivă, le reține într-o țesătură coerentă, utilă abordării intergenerice pe care o agreează autoarea. Și, tot ca în trilogie, acțiunea romanului își alege scene de desfășurare aflate la limita dintre o geografie terestră recognoscibilă și alta inventată în marginea copleșitoarei intervenții străine, care o remodelează pe prima în tipare ostile percepției omenești. Metafora deșertului, cu care ne întâlnim încă din titlu, se leagă chiar de această pustiitoare prezență a alienilor de pe Certesia. Aceștia, pe de-o parte, ruinează familiarul peisaj pământesc, transformându-l în arida substanță convenabilă naturii lor, iar pe de alta tind să deposedeze ultimele prezențe omenești de însuși specificul, de esența rasei și civilizației proprii. Ca avanpost periclitat al omenirii, înconjurat de spații în care abordarea „realistă” se lovește de alunecoasele dimensiuni ale peisajului fantastic (Marea Barieră, Jumătatea Galbenă, Popasul de Cremene, Mănăstirea Nezidită etc.), autoarea imaginează Fâșia și orașul ei, Drigat, cu ciudățeniile lor, firește, dar unde mișcările omenești mai păstrează, totuși, ceva din aspectul lucrurilor cu care suntem obișnuiți:
„Dacă n-ar fi fost demența temporară dată de sporii petramelor, Sindromul Repetitiv, ciuma certesiană și conducerea cu braț de fier a Serviciilor Speciale, Drigat chiar ar fi meritat un nume mai bun”.
În această frază se grupează resursele conflictuale excentrice care bântuie fragmentul de lume din roman, una de natură explicit extraterestră (ciuma, sau cancerul certesian), altele avându-și originea în proliferarea necontrolată a armelor biologice („petramele” cu spori otrăvitori, ca fază inițială a sofisticatei Femei-Ciupercă, Alteea). În sfârșit, și una endogenă, Structura cu serviciile sale speciale: ea nu mai are nevoie de contaminare extraterestră, fiind capabilă să evolueze în forme amenințător-degenerative prin tendințe proprii. Îmi vine să cred că nici Sindromul Repetitiv – „boală psihosocială” care își constrânge subiecții „să învețe toată viața pe brânci”, încât populația trăiește într-un permanent asediu al formelor fără fond, nu apucă să consolideze nimic, fiind împinsă mereu spre altceva – nu mai trebuia pus în seama invaziei extraterestre. El poate fi citit ca un amuzament ironic, și n-ar fi singurul caz din roman când autoarea tratează realitatea inspiratoare într-o asemenea cheie. Unul dintre protagoniști, Maximus Sardis, care în Drigat e profesor, de fapt „suplinitor de Infraplanificare, cu un sfert de normă”, poziție pentru care fusese obligat să-și tocească mânecile în coate la două facultăți, continuă cu un carusel de alte studii, Transporturi Neconvenționale, Chimia Câmpurilor Alternative, Economia Fracturată, diplome peste diplome. Pe un asemenea amuzant fond rutinier, se insinuează însă Misiunea, făcând lucrurile să basculeze în registrul fantasticului. Un vis obsesiv al lui Maximus (și nu doar al său), implicând metafora calului năzdrăvan care o poartă pe protagonista Melia împreună cu pruncul Konos spre orizontul unde urmează să se declanșeze eliberarea de sub entitățile totalitare din Certesia, are valoare premonitorie, însă nu poate fi despărțit nici de un prototip simbolic migrat dinspre basm. Doina Roman apelează și la alte obiecte magice, bunăoară cămașa cu puteri miraculoase a „Ioanilor”, generatoare, între altele, de performanță genialoidă: purtătorul „își amintea tot ce învățase vreodată și ajungea să frunzărească vreo carte sau să-i treacă vreo imagine prin fața ochilor că înțelegea și reținea tot”. Sau: „Într-o săptămână știa lerana, limbă care îl chinuise ceva vreme, știa glotană și dialectul poporului dispărut Nid”. Max însuși devine la un moment dat „suportul Cămășii Ioanilor”, care trebuie dusă la Mănăstirea Nezidită; suport în cel mai strict sens al cuvântului, întrucât cămașa pătrunde la modul fizic în pielea purtătorului, dar conjuncturile acțiunii o vor face să treacă asupra celor aflați în spinarea calului „cu coaste de vexhal”, și prin care va ajunge la destinația ei metafizică.
Și, din nou ca în trilogia anterioară, autoarea nu rezistă tentației de a introduce în ecuație, pe lângă umani, alte rase extravagante: „glotanii”, tot de proveniență extraterestră, precum și „leranii”, corcituri între oameni și glotani, dintre care cel puțin Melia reușește, în portret, să exprime o stilizare perfectă:
„Melia nu se întrebase de ce e singura cu părul argintiu, nu înțelegea de ce atrage priviri și nu făcea caz că uneori primea complimente pentru umerii frumoși și sânii mici și tari care se vedeau până și prin salopetă. Ochii ei de culoarea violet, cu gene nu foarte lungi, dar dese, erau atât de triști uneori, că, mai târziu, Acron i-a spus că semăna cu un model vechi de mii de ani din cultura poporului Nid pe care nu o mai știa aproape nimeni, dar precis venea de undeva dinspre neamul maică-sii. Melia a fost plăcut impresionată de cuvintele lui și încercă în fiecare zi să fie prietenoasă cu Acron, prudentă, fără să forțeze nota, crezând în continuare că bărbatul nu e interesat decât de împerechere când îi va veni timpul și că doar untura de pește și brațul ei care tăia cu mare precizie îl țineau la distanță.”
Din nou atentă la poezia relațiilor sentimentale, ca în acest moment de înfiripare a dragostei între personaje aparent incompatibile, Doina Roman mai are inspirația de a introduce în joc și motivul fertilizării „neprihănite”, nu cu implicațiile mistice rezervate Fecioarei Maria, ci suportând explicații din registrul manipulărilor genetice: genomul copiat din Maximus va fi implantat în mod secret în lerana Melia, care urmează să-l nască pe copilul salvator din această ecuație cu tatăl necunoscut și mama absolut inocentă. Ideea pare oarecum șocantă în literatura F&SF, însă nu este prima dată când am întâlnit-o: un mai vechi roman al Georginei Viorica Rogoz, Anotimpul sirenelor, vorbea și el de o asemenea fertilizare insolită, esențialmente pură, și tot în conexiune extraterestră. Ca ultim purtător al cămășii-minune, tânărul Konos ar concentra în sine nu doar zestrea biologică a celor ce i-au dat viață, ci și „toată perfecțiunea umană stocată de Ioani”.
Un rol din ce în ce mai important în conflict îl are glotanul minor (ca vârstă) Kay, inițial folosit mai degrabă ca personaj comic, pentru inocența lui simulată și calitățile speciei sale de a jongla la modul exhibiționist cu organele propriului corp. În faza sa „gravă”, el este instruit de ai săi ca să-și poată duce misiunea la bun sfârșit:
„– Ține minte, Kay, nimeni nu trebuie să știe cine ești și ce cauți! Fâșia Pământului de Sud e plină de copiii noștri nelegitimi. Se numesc lerani și nu sunt bine văzuți nici de glotanii care i-au părăsit în fașă, nici de oameni. Sunt doar unelte bune de muncă, neglijați, lăsați să se descurce singuri, de multe ori sacrificați cu bună știință. Sunt priviți ca o primejdie fiindcă ar putea înlocui rasa umană și, în același timp, ca o specie slabă; ar fi o rușine să fie considerați urmașii glotanilor. Consiliul nu-i recunoaște și niciun leran n-a ajuns până acum pe Glotaria. Nu te încrede în nimeni. Oamenii nu sunt așa cum îți închipui. Ei au venit la noi doar când nu i-au mai avut pe Croitorii Universului, care i-au apărat mii de ani. Cum încercam să deschidem o cale, scoteau Bila cu Ace-Sigiliu și coseau porțile. […] Cămașa este a lor. E făcută de Croitorii Ioani, ziditorii Fâșiei. […] Cheile sunt Cămașa și Ultimul Purtător. Acolo ar putea fi salvarea noastră. N-o să putem să ne tăiem toți capetele s-o împiedicăm pe Alteea să renască unde va vrea. Când se va împerechea însă cu un Croitor al Universului, va trebui să plecăm cu toții, așa cum au făcut și alte civilizații.”
Finalul conține cuvenitul happy-end, cu lichidarea femeii-ciupercă halucinogenă Alteea, „armă bioinformațională” cu largi resurse mimetice, capabilă să îmbolnăvească sau chiar să distrugă orice lume evoluată din Univers. Această rezolvare ar putea fi criticată pentru convenționalitate, dacă romanul n-ar fi și un basm a cărui formulă se îndreaptă firesc spre asemenea climaxuri optimiste. În plus, autoarea își conduce firul narațiunii cu o discretă abilitate, cu un bun joc al surprizei și al gestului convingător, încât în cele din urmă să-și poată face acceptate soluțiile estetice. Mai rar, și în special atunci când conflictul își caută motivații etico-filozofice (vezi paginile 205-207), descoperim pasaje discursive, ce distonează întrucâtva cu tonul, fundamental agreabil, al acestei povești ingenioase pe care Doina Roman o include în seria fanteziilor ei literare cu personaje de multiplă descendență cosmică.
Prea mulți zei pentru un deșert, Doina Roman
Editura Paralela 45, 2017
Ficțiune, SF, Fantasy
ISBN: 978-973-47-2668-4
Despre carte, de pe site-ul editurii:
„Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?”
„Doina Roman este un exemplu clar de autor român care reuşeşte să spargă graniţele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă şi Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de neratat pentru fanii Science-Fiction şi Fantasy. Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei, Prea mulţi zei pentru un deşert este o carte care, sunt convins, va influenţa istoria SF&F românească.” – Cosmin Perţa
Doina Roman, născută în Ploieşti, a absolvit Business Administration la „Open University Business School”, UK. A debutat în 2014 cu romanul „Pragul”, editura Tracus Arte.
Au urmat: „Pragul 2 – Umbra martor” şi „Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp”, la aceeaşi editură. Cărţile sale au obţinut premiile: Cea mai bună carte la debut în volum, 2015, RomCon, Convenţia Naţională Română de SF&F, Premiul CHRYSALIDE, Dortmund, Germania, SESF (Société Européenne de Science-Fiction). În presa românească există peste 60 de cronici, recenzii şi referinţe la opera sa.
