Una dintre cele mai  spectaculoase apariţii ale Olandezului Zburător a avut un răsunet ime­diat. Dar nu pentru că s-ar fi petrecut într-un secol şi o societate lipsită de prejudecăţi sau dispusă să accepte inexplicabilul, ci datorită întâmplării: unul dintre martori a fost Ducele de York, viitorul Rege al Angliei.

George al V-lea, născut la Londra în 1865, era fiul lui Edward al VII-lea. Devenit în 1910 monarh al Angliei şi Împărat al Indiei, a murit la 20 ianuarie 1936… În 1881 avea şaisprezece ani şi se afla la bordul navei HMS Bacchante, aparţinând Royal Navy, pentru o călătorie în jurul lumii.

În noaptea de 11 iulie, în timp ce vasul era în largul coastelor Australiei, marinarul de cart a des­luşit pe întinderea întunecată a apelor o licărire ce se apro­pia tot mai mult, devenind haloul fosforescent care înconjura o corabie…

„La ora 4 a.m. nava neidentificată ajunsese la trei sute de metri în faţa noastră. Puntea, catargele şi velatura i se desluşeau limpede pe fundalul ciudatei lumini purpurii. Deşi cerul era senin, fără o adiere, iar marea calmă, velierul venea drept spre noi, cu toate pânzele întinse. Trezit îndată, secundul a trimis un elev-ofiţer în foişorul de observaţie de pe catargul mare. Însă până să ajungă sus, vasul străin virase la babord şi dispăruse… Treisprezece oameni au fost martori ai fenomenului. Navele HMS Tourmaline şi HMS Cleopatra, care navigau în apropiere, ne-au confirmat prin semnale optice că observaseră şi ele strania apariţie“.

Atât consemna jurnalul de bord al HMS Bacchante. Dar în ziua următoare, marinarul care văzuse primul velierul-fantomă a căzut de pe o vergă, accidentân­du-se mortal. Câteva săptămâni mai târziu, amiralul comandant al escadrei a decedat. Coincidenţe? Sau, aşa cum credeau mulţi, li se arătase un spectru aducător de nenorociri? Deşi nu împărtăşea superstiţiile echi­pajului, ducele de York era sigur că se întâlnise cu Olandezul Zburător, convingere pe care nu a ezitat să o afirme şi după ce a suit pe tronul Imperiului Britanic.

ratacitori-printre-veacuri-1

Foto 1: Gravură din ziarul francez „Petit Journal“ (secolul al XIX-lea), ilustrând relatările marinarilor despre întâlnirea cu Olandezul Zburător (arhiva Dan Apostol).

Legenda Olandezului Zburător – velierul care nu poate acosta la vreun ţărm şi nu va fi scufundat de nici o furtună – datează din seco­lul al XVII-lea, având mai multe versiuni. Într-una din ele, căpita­nul navei era Barent Fokke, faimos pentru nenumăratele-i pe­tre­ceri transformate în orgii şi pentru iu­ţeala coră­biei sale. În 1650 a ajuns din Amsterdam la Batavia (Jawa) în numai trei luni, realizare excep­ţională în epocă, im­posibil de explicat altfel decât prin „ajutorul diavolului“. Dispariţia ulterioară pe mare a olandezului şi a vasului cu întregul echipaj, a fost considerată o pedeapsă divină pentru pactul încheiat cu Prinţul Întunericului.

După alte surse, nefericitul erou al legendei este căpitanul Van der Staten, care îşi ispăşeşte vina de a fi plecat la drum într-o „vinere sfântă“.

Dar legenda cea mai răspândită rămâne a lui Hendrik van der Decken, a cărui navă urma ruta Olanda – Indiile Orientale, când un uragan s-a dezlănţuit în dreptul Capului Bunei Speranţe. Încre­zător în talentul său de navigator, Van der Decken a sfidat „voinţa Atotputernicului“, refuzând să se lase învins de furtună. A scăpat de nau­fragiu, însă pentru blasfemia sa a dispărut pe drumul de întoarcere, condamnat să bântuie în eternitate oceanele lumii.

Legenda Olandezului Zburător a fost transmisă de la o generaţie la alta până când, în 1830, germa­nul Heinrich Heine a imortalizat-o într-un poem. În vi­ziunea lui Heine, marinarul blestemat să rătă­cească veşnic poate fi mân­tuit prin dragostea unei femei care acceptă să moară pentru ca el să îşi afle în sfârşit liniştea. Richard Wagner a transpus tema în opera „Vasul Fantomă“ (1841), îngăduind corăbiei cu pânze purpurii să îşi încheie călătoria într-o lentă coborâre spre pacea adâncurilor… Prezentă şi la Edgar Allan Poe, în „Aventurile lui Arthur Gordon Pym“ (1837), această împăcare finală cu soarta nu i-a fost hărăzită adevăratului Olandez Zburător, despre care au con­ti­nuat să apară menţiuni în jurnalele de bord ale multor nave.

În iulie 1835, fregata britanică H.M.S. Vigilante naviga la nord de Insulele Azore, pe o mare agitată, cu vânt puternic şi valuri înalte. La 18,30 p.m., căpitanul Kingsley a fost chemat pe punte de secund, prim-locotenentul de marină Sears.

Ajungând la timonă, căpitanul a zărit, la câteva sute de metri, o navă de linie cu trei catarge şi patru punţi, care despica talazurile, îndreptându-se în direcţia opusă.

„Era enormă, având peste 100 m lungime şi 50-60 m înălţime. Am estimat-o ca fiind de 2-3 ori mai mare decât vasul nostru. Am numărat peste 150 de tunuri lungi, cu ţevile lucind roşu-verzui. De altfel (…) era în întregime roşie, ca rugina, până şi pânzele îi păreau sângerii – dar culoarea aceea putea fi efectul soarelui la asfinţit, strecurându-se printre nori. Nu avea nici un steag, nici un fanion, nici un nume pe bordaj. Statuia de la prova semăna cu un rechin uriaş (…), cu botul căscat. (…)

Am trecut la 500 m de nava care, folosind toată velatura,  avea o viteză superioară nouă. (…)

La tunurile de pe puntea întâia, pe catargul cel mare şi pe artimon, erau oameni. Ne aţinteau neclintiţi, fără un gest. Am luat ocheanul şi, desluşindu-le feţele, am înţeles de ce le păreau privirile atât de fixe: nu mai aveau ochi de mult, iar pescăruşii le mâncaseră unora jumătate din chip.

Erau morţi cu toţii.

Vasul s-a depărtat, pierzându-se în zare şi mi s-a părut că în castelul de la pupa, în spatele ferestrelor, ardeau lumini. Dar poate erau lucirile ultimelor raze pe sticlă (…).

Întâlnirea a avut loc la 39° latitudine nordică şi 30° 44’ longitudine vestică“. („H.M.S. Vigilante: Mission Reports and Ship’s Log –- Royal Navy Archives, I-V, 1770-1870“, Offsprey, London, 1900).

Analizând acest caz, cercetătorul Dan Apostol observa:

„Este cu neputinţă de identificat uriaşul velier.

Între anii 1780-1805, cele mai importante nave de linie din lume erau: Santissima Trinidad (Spania, 136 de tunuri, scufundată la Trafalgar, în 1805), L’Orient (Franţa, 128 de tunuri, scufundată la Abukir, în 1798) şi H.M.S. Victory (Marea Britanie, 124 tunuri, care, în 1835, se afla în Mediterana). Nici o putere navală nu mai construia nave cu patru punţi în 1835, când se anunţa propulsia mixtă vele-abur şi numărul de tunuri era redus, datorită creşterii continue a calibrului lor.

H.M.S. Warrior a fost prima navă de linie din noua clasă, având chila complet metalică, trei catarge cu vele şi un motor cu aburi. La lansare, în 1860, era cel mai rapid şi mai puternic vas din lume, un colos de 9 357 tone şi 116 m lungime, înarmat cu 40 de tunuri. Vopsit în negru, cu aspectul său de monstru marin, Warrior amintea în mod straniu de nava descrisă în 1835, cu toate diferenţele de construcţie (coşurile motorului cu aburi, număr mai mic de tunuri, situate pe o singură punte)“ („Dispariţii neelucidate în Marile Războaie“, Bucureşti, 2005).

ratacitori-printre-veacuri-2

Foto 2: H.M.S. Victory, nava amiral a lui Nelson, în anul 1900, în rada portului britanic Portsmouth (arhiva Dan Apostol).

În 1887, echipajul vasului american Orion, aflat pe ruta San Francisco – China, a văzut o corabie cu trei catarge, înconjurată de o aură roşiatică. Nava venea spre ei cu toată velatura desfăşurată şi, temându-se de o coliziune, americanii au trecut la ma­ne­vrele de schimbare a cursului; însă chiar atunci luna a fost acoperită de nori şi, când a reapărut, străvechea corabie nu se mai zărea nicăieri.

În anul 1939, un vas corespunzând descrierilor Olandezului Zburător era observat de martorii de pe o plajă din Provincia Capului (Glencairn Beach din False Bay – Africa de Sud), la sud-est de Capetown. Purpurie în lumina apusului, corabia naviga paralel cu ţărmul, purtată de un vânt care nu se simţea nici pe uscat, nici pe celelalte ambarcaţiuni din larg. Un caz similar avea să se petreacă în aceeaşi zonă în 1942, când patru martori aflaţi pe terasa casei lor din Mouille Point (Capetown) au văzut, timp de cinci­sprezece minute, un velier cu trei catarge şi cu apa­renţă spectrală, care se îndrepta spre Insula Robben (Golful Table), pentru a dispare apoi în zarea întu­necată de furtună. Ele nu puteau fi nave contemporane, pentru că toate marile veliere din lume (cu excepţia lui H.M.S. Victory) fuseseră scufundate în anii 1914-1916, în Primul Război Mondial.

Şi totuşi, între 1940-1960, corabia-fantomă a mai intersectat ru­tele unor nave franceze, italiene, greceşti şi britanice, producând spaimă, confuzie şi, uneori, accidentarea martorilor.

După anul 1963, „întâlnirile“ au devenit mai rare. Să fi ostenit Olandezul Zburător? Ori poate că oamenii au încetat să mai pri­vească nesfârşitul valu­rilor sub raze de lună, lăsând să vegheze în locul lor radarele şi sateliţii, maşinării „infailibile“, cărora nu le scapă nimic – decât nălucile unui trecut în care oceanele nu erau doar o afacere profitabilă sau groapa de gunoi a lumii, ci tărâmul marilor aventuri…