E deopotrivă trist și înduioșător să observi reacțiile extatice sau, dimpotrivă, virulente ale fandomului Star Wars în urma ciocnirii cu ultima (dar cu siguranță nu cea din urmă) iterație a vestitei saga care a frânat în chip mișelesc maturizarea atâtor tineri și prichindei de-a lungul ultimelor decenii. Panegiricele și diatribele au inundat imdb-ul, paradaisele stricate și metacripticii, e vâlvă mare-n târg… sau cel puțin a fost, căci la o lună după apariția peliculei, nimeni nu mai vorbește despre The Last Jedi, și între timp, filmul s-a mutat din cinematografe în supermarketuri. Iar restul… pare să fie tăcere. Pentru că trebuie spus, nu reacțiile înveninate ale fanilor – adepți ai unui fenomen cultural ce frizează religia – care se simt trădați sau consideră că saga a fost trădată… ei bine, nu acestea sunt grăitoare. Uitarea în care deja s-a afundat acest film mult așteptat și trâmbițat (ca toate celelalte de până la el) spune totul.
Star Wars e unul dintre acele artefacte culturale care a devenit, în concepția unora cel puțin, parte din avutul obștesc. Este al nostru, al tuturor, iar regizorii care sunt chemați din când în când să oficieze ritualul (acum că sfântul patriarh Lucas s-a retras din activitate și nu mai prestează) sunt avertizați dinainte să nu se abată prea mult de la normele stabilite, iar dacă o fac, să știe că-i paște oprobriul enoriașilor. Lucas însuși a trecut printr-o fază inspirată (în tinerețe) și una mai puțin inspirată (nefericitele Prequels, probabil rezultatul unui midlife-crisis), fapt ce avea să creeze o falie între adepții trilogiei vechi și ai celei noi, precum și dispute teologice aprinse privind canonicitatea celor din urmă. Canon și apocrifă. Puritanism. Sectarism. O întreagă literatură „necanonică”, generată de scribi amatori, care vine să umple spațiile goale din universul fictiv zugrăvit doar în linii mari (și destul de stereotipice) în filme, milioane de jucării împânzesc rafturile magazinelor, au loc sinoade și concilii cu ținută obligatorie, bărbați în toată firea își revizitează cu nostalgie adolescența iar unii rămân chiar blocați acolo… iar acum, o nouă generație de adepți este inițiată în tainele gâlcevii siderale. De unde au pornit toate acestea și cum de s-a ajuns aici?
La bază, Star Wars nu este altceva decât îngemănarea câtorva elemente care-i erau dragi lui Lucas în acel moment: aventuri spațiale a la Flash Gordon, luptele aviatice din al Doilea Război Mondial și monomitul lui Joseph Campbell. Dacă primele două au influențat atmosfera, decorurile și acțiunea, ideea monomitului (dezvoltată de Otto Rank și, mai cu seamă, de Joseph Campbell în a sa The Hero With a Thousand Faces) a slujit fără îndoială drept inspirație pentru modul în care Lucas a construit povestea lui Luke Skywalker. (Lucas însuși a recunoscut această influență într-o serie de interviuri). Potrivit lui Campbell, în spatele măștilor culturale sau naționale pe care le poartă, mitul inițierii și al călătoriei eroului este universal, întrucât călătoria inițiatică e în esență interioară – un periplu prin tenebrele inconștientului uman. Faptul că fundamentele „științifice” ale acestei idei se regăsesc în teoria jungiană a arhetipurilor, adesea contestată sau revizuită în zilele noastre, contează mai puțin. Cert e că tiparele de care vorbeau E.B. Taylor, Lord Raglan, Rank, Campbell ș.a. și cu care Lucas a operat au contribuit la aprecierea îndelungată de care s-a bucurat filmul.
În Introduction to Classical Drama, Moses Hadas afirma că „eroul împinge mereu mai departe orizonturile posibilului uman”. Chiar dacă desacralizat în epoca modernă (s-a renunțat la obârșia divină), el este sortit unor fapte mărețe – se naște cu stea în frunte, cum s-ar spune. Se trage din neam de mari eroi (valabil în cazul lui Luke, aparent nu și al lui Rey) și este uneori abandonat la naștere, ca urmare a unor profeții sau a unor tensiuni… paterne (valabil atât pentru Luke cât și pentru Rey). Încă din copilărie, eroul dovedește aptitudini deosebite, chiar supraomenești. Călătoria începe când eroul este chemat să răspundă unei aventuri (the call to adventure), moment în care acesta părăsește confortul și familiaritatea universului închis și limitat în care trăiește, pășind dincolo de pragul barierelor sale mentale, și explorează o lume nouă, vastă, la care trebuie să se adapteze cât mai iute.
De regulă, chemarea spre aventură se traduce printr-o „misiune” (quest), de pildă recuperarea unui obiect, salvarea unei persoane sau grup de persoane, dobândirea nemuririi etc.. Adesea, tânărul erou este sprijinit și povățuit în demersul său de un mentor înțelept (Chiron, Vergiliu, Merlin, Gandalf), care îl ajută să-și descopere și să-și întrebuințeze anumite energii nebănuite (se poate observa cu ușurință că desacralizarea modernă a miturilor nu a funcționat decât parțial: au dispărut zeitățile, dar au rămas puterile supranaturale).
După ce eroul trece printr-o serie de probe și obstacole, urmează etapa cea mai primejdioasă, denumită de Campbell „în burta chitului” (vezi Iona), în care eroul descinde (sau este absorbit) în adâncul inconștientului său, redat metaforic ca o pădure întunecată (Ghilgameș), infern (Heracles, Odiseu, Dante), un pustiu (Isus, Mohamed) pântecul unui munte (Frodo) sau o gigantică mașinărie a morții, cu un nume nu foarte inspirat. Aici, eroul se leapădă de vechea sa viață și renaște (se maturizează), dobândind totodată o cunoaștere (sau o învățătură) superioară.
În ultima etapă, cea a întoarcerii, această cunoaștere (sau obiectul în care se întrupează această cunoaștere) este dăruită ca o binefacere poporului din sânul căruia eroul a plecat. Forțând puțin nota interpretării psihologice, se poate spune că Forța pe care Luke o descoperă în lăuntrul său și în voia căreia se abandonează la finele filmului este un caz de conectare jungiană cu inconștientul. Astfel, binefacerea pe care Luke o aduce în rândul „alor săi” (rebeliunea împotriva Imperiului) este înțelepciunea uitată a Forței bune, mai precis cunoașterea sau recunoașterea unui adevăr fundamental: binele va triumfa împotriva răului.
Toate aceste elemente le regăsim și în celelalte iterații ale nesfârșitei saga devenite mitologie, pe-alocuri religie – și este destul de limpede că producătorii (astăzi Disney) nu vor renunța la ele prea curând. Succesul de care Star Wars s-a bucurat în anii ’80 și se bucură și astăzi stă mărturie pentru puterea acestor arhetipuri (tânărul erou, prințesa aflată la ananghie, bătrânul mentor, aventura, obstacolele, lupta dintre bine și rău ș.a.m.d.), însă tocmai aici e problema: interesul pentru poveste, pentru reprezentarea unui mit universal cu mijloace moderne (și la data respectivă, 1977, revoluționare) a ajuns să fie confundat și, deci, înlocuit cu interesul pentru personaje, pentru biografii fictive, pentru așa-zisul „univers Star Wars”, care n-a fost și nu va putea fi vreodată decât un mare balon cu aer aflat în eternă expansiune.
Odată trecut prin experiența inițiatică a primei trilogii, fanul Star Wars, mânat acum în cinematografe de nostalgia acelor clipe sau, chiar mai trist, ispitit de aromele îmbietoare ale „noilor” lumi, personaje, navete spațiale, efecte speciale, toate goale de conținut, imitații palide ale originalului, va constata că experiența sa nu e la nivelul așteptărilor. Și atunci va scrie recenzii furioase pe imdb, tomate și pe alte canale propice defulării. Asta cu toate că J.J. Abrams sau Ryan Johnson au făcut o treabă destul de bună, încercând să surprindă cât mai mult din farmecul primei trilogii… uneori exagerat de mult (prea multe „omagii” se pot transforma în plagiat). Dar poate că tinerele generații percep altfel aceste filme, poate că serializarea lor într-un șir perpetuu de imitații și oglinzi e pe placul celor care astăzi se uită puțin chiorâș la efectele speciale din prima trilogie… însă un lucru este limpede: pentru aceștia, Star Wars nu va deveni o religie, un univers fictiv, gonflat în mod artificial, în care tendințele lor escapiste își găsesc alinare. Se prea poate ca Star Wars să fie nemuritor, dar cred religia Star Wars e pe cale de dispariție.
