Ultimul film Star Wars, al zecelea ca număr, al patrulea în cronologia internă, a stârnit multă pasiune arătând încă o dată, dacă mai era necesar, că seria este una iubită cu pasiune. Solo: O poveste Star Wars este un film important. Nu este cel mai bun film din serie, dar nici cel mai rău. Rezolvă câteva din misterele lui Han, cum ar fi numele lui, și lasă loc altora, ca într-o intrigă bine construită.
Însă altele sun reperele acestui film. Aflat imediat după primele trei episoade, între Star Wars: Episode III – Revenge of the Sit și Star Wars: Episode IV – A New Hope, povestea tânărului Han (Alden Ehrenreich) ne oferă o felie din galaxia dominată de Imperiu. De la viața tinerilor sclavi, până la intrigile organizațiilor mafiote ce lucrează la nivel galactic. Ba mai mult, este oferită o scurtă secvență din ceea ce ar trebui să fie rutina soldățească în armata imperială.
Un pic totul e pe repede înainte, ca și cum producătorii s-au hotărât să înghesuie în cele două ore tot ce trebuie știut despre Star Wars, uitând, sau prefăcându-se, că spectatorii nu cunosc toate aceste elemente distinctive. Bun, avem tânărul care scapă de pe o planetă opresivă urmându-și visul de a deveni pilot. Îl recunoștem pe Luke din primele episoade. Avem și un maestru bătrân, care moare atunci când e necesar, lâsându-i moștenire lui Han aplecarea spre pungășii și cinismul ce-l va caracteriza pe mai departe. Asemănarea lui Beckett (Woody Harrelson) cu Ben Obi-Wan Kenobi (Alec Guinness) e vizibilă de pe Lună. Și așa mai departe. Ceea ce nu e rău, doar că devine enervant o dată cu trecerea orelor. Cu adevărat însă cel mai tare mi-a displăcut jocul mediocru al actorilor pentru care nu am argumente. Dar poate sunt subiectiv.
Însă, să lăsăm deoparte ce e subiectiv, ce e neplăcut. Filmul devine interesant abia atunci când se concentrează pe devenirea lui Han. Întâlnirea acestuia cu Lando, câștigarea Falconului, caruselul de sentimente care-l macină de-a lungul filmului, creionează destul de veridic caracterul lui Han, cel pe care-l vom întâlni și iubi la maturitatea sa, când va fi jucat impecabil de Harrison Ford. Și acest film aduce un caracter artificial, altfel nu ar fi Star Wars. De data asta unul feminin! Și nu un oarecare caracter feminin, L3-37 (voce Phoebe Waller-Bridge), pe scurt L3, este pilot secund, singura care are harta completă a galaxiei, o luptătoare pentru drepturile androizilor. Un lucru nou, chiar dacă nu și original.
L3 se ia foarte în serios și ne oferă câteva momente memorabile. Va încerca să-i facă pe androizii de luptă să realizeze că sunt folosiți ca sclavi, că au putere și drepturi. Apoi, pe planeta minerilor, va declanșa și conduce o revoltă autentică, scoțând aparatele de blocare (pe care le vom reîntâlni în A new hope) de pe roboți. Dar poate cel mai interesant moment, strecurat cu dibăcie în aglomerarea de scene și intrigi, este sentimentul de iubire ce pare a exista între ea și Lando. Lando, acest crai al piloților, primul proprietar al Falconului, este îndrăgostit de L3, după spusele ei. Poate un robot să aibe sentimente? Poate L3 să detecteze iubirea unui om pentru ea? De meditat. Merită spus, deși în filmele ulterioare eu nu-mi aduc aminte să fi jucat vre-un rol, că L3 va fi integrată în sistemele de calcul ale Falconului.
Vedeți, dincolo de simplele, dar plăcutele scamatorii ale scenariștilor cu simboluri ale seriei, filmul aduce și lucruri noi, idei, sentimente, evenimente. Ca orice film Star Wars autentic și acesta încearcă să îmbine divertismentul de factură basmică, cei buni în opoziție cu cei răi, cu idei inovatoare sau măcar suficient de puțin exploatate pentru a ne forța să le regândim. Altfel, acest Solo: o poveste Star Wars este nodul din care se vor tot desface fire cu, nimeni altul decât, Han Solo în mijlocul lor.
