N-am murit, nu sunt mort vreau să spun, altfel n-aș fi putut scrie articolul de față. Ceea ce s-a petrecut în dimineața zilei de 5 decembrie, cu ani în urmă, despre care n-am prea povestit la multă lume, e ceva confuz, bizar și inexplicabil. N-am pomenit de incident nici măcar doctorului de familie, nici nu cred că m-ar fi crezut, m-aș fi ales, eventual, cu o trimitere la psihiatrie.
Soția îmi este însă martor și mă asigură că am fost dus.
Nu-ți bătea pulsul. Ai murit cu ochii deschiși, cu dinții încleștați și erai rece ca un sloi de ghiață.
Desigur că exagerează. Nu că nu mai văzuse oameni morți, n-am nicio îndoială, dar nu puteam fi mai rece decât temperatura din dormitor. 21, poate 20,  hai 19 C, temperatură normală pe timp de iarnă. Și iarnă! În Edmonton iernile pot și, de regulă, sunt extrem de aspre, mercurul termometrului coboară ușor până la -30C, uneori mai jos spre -40 C, iar alteori trece și de minus 40 C. Recordul e -49.4 C.
Deschid o paranteză, am fost șocat când m-am reîntors în România, mulți (majoritatea românilor) preferă 25-26 C iarna și cât mai răcoare vara, dacă s-ar putea 18-19 C.
Dacă așa ne place nouă, ce te bagi tu?
Nu mă mai bag!
În primul rând nu e sănătos, în al doilea rând nu e economic cu prețurile care, la energie (și nu numai la energie), au luat-o razna. Dar nu mă mai bag. Am intrat în primăria Dumbrăvița, de lângă Timișoara, anul trecut, cândva în iunie și eram gata să îngheț. De ce sunt unii români pe invers e greu de înțeles. Unii din aroganță, din îngâmfare, să vadă lumea sau să audă de luxul pe care și-l pot permite. Sindrom de popor mic, insignifiant, popor mărunt și nebăgat în seamă. La fel fac și cu casele, cât mai mari, cât mai mulți metri patrați, cât mai scumpe, la fel fac și cu mașinile, nu contează că șoselele nu sunt croite pentru mașini ca ale americanilor, nu contează că îngreunează traficul, că nu le pot parca aproape niciunde, că nu pot lua colțul la 90 de grade pe străduțe fără vizibilitate, dar pline de gropi, fără trotuare, dar pline de pietoni, bicicliști și trotinetiști. Să fie mari, să fie SUV, să aibe motoare puternice cu care să-și conducă odraslele la școală (cei 200 de metri deși nu mă bag), să consume mult, să plătească taxe pe măsură, să-și încoarde mușchii, să crape, să plesnească vecinul de necaz. Închid paranteza.

Revin la dimineața de 5 Decembrie. Nici vorbă de gravitație, nu-și mai făcea efectul, iar eu murisem cu maxilarele înțepenite, privind spre un tavan ipotetic, nu mi se părea că sunt imponderabil dar, cumva, îmi lipsea greutatea. Lucrurile nu plutea în jurul meu, în jurul meu nici nu mai exista vreun lucru, camera nu avea mobilier, nu ușă, nu ferestre, nu tavan, nu pereți, nici nu știu de ce o numesc cameră, doar în mintea mea mă aflam încă în dormitor. Părea luminat și, mai târziu, lumina a devenit chiar intensă, cu toate că nu mai sunt sigur, văzul nu mă ajuta cu nimic. Dar nici nu bâjbâiam. Nu-mi era nici cald, ca să revin la temperatură, nu-mi era nici rece, nici sete și nici foame. Mi-am pipăit mâinile, picioarele, încercând să mă ciupesc pentru a mă trezi dintr-un vis în care mă prăbușisem. Am constatat că nu mai aveam consistență. Că nu aveam mâini, nu mai aveam picioare.
Singurul lucru de care-mi amintesc cu claritate e o piesă muzicală venind de niciunde pe care am transpus-o pe note imediat după revenirea la normal (da, aici normalul ar putea fi un eufemism), n-aș zice compus-o, pentru că n-am compus-o eu, dar nici n-o mai auzisem până atunci, un dialog muzical între diferite instrumente pe care am încercat să le reproduc cât mai exact, mai fidel, cât mai aproape de adevăr a ceea ce auzisem în vis… piesă pe care o postez în acest număr al revistei Helion pentru cei interesați și curioși.