Când Ulih sosi, El’Harat mânca smochine pe terasa din marmură a casei sale. Dincolo de zidul mic se vedeau grădini și livezi întinse de lămâi înfloriți și smochini, dispuse în trepte, ce coborau până la zidul mare. În depărtare soarele începea să se ascundă după apele oceanului.
— Se vorbește că nu o să mai vinzi piper pe continent, îi spuse El’Harat de-a dreptul, după ce își întâmpină oaspetele care se așeză pe perna cu ciucuri roșii, din mătase.
Ulih zâmbi, arătându-și dinții albi. Avea o mustăcioară neagră, subțire, așa cum purtau negustorii din Cadmer și, spre deosebire de gazda sa, era un bărbat mărunt și subțire.
— Piperul e profitabil, aduce mult argint, recunoscu el.
El’Harat îl măsură atent.
— Și-atunci?
— Drept să zic, m-am cam plictisit de toată treaba asta.
Dinspre grădinile înverzite veneau mirosuri dulci, de vanilie, cuișoare și flori.
— Deci e adevărat ce am auzit. Chiar vrei să renunți la negoț.
— Pentru o vreme, da.
El’Harat îl privi ca și cum făcea un efort imens ca să-l înțeleagă. Avea chipul rotund, măsliniu și neted, iar ochii mari, de culoarea smochinei îi sticleau, plini de nedumerire.
— Mă gândesc de mult la asta, continuă Ulih, chiar multă vreme m-am gândit. Vreau să plec în sud.
— În sud?
— Da.
Ulih îi zâmbi din nou bărbatului gras din fața lui, care nu făcea nimic ca să-și ascundă uimirea.
— Cadmer e cea mai sudică dintre insule și mai departe nu e nimic altceva în afară de ocean, asta știe toată lumea, îi aminti El’Harat.
— Și dacă n-ar fi așa?
— Ce vrei să spui?
Ulih ridică din umeri.
— Că poate mai e totuși un alt uscat, atâta tot.
— Să nu-mi spui că pleci urechea la scornelile acelor marinari nebuni.
— De ce zici că sunt nebuni?
— Când e singur de multă vreme, înconjurat doar de apă sărată și nu e niciun nenorocit de vânt prielnic, care să sufle spre nord, orice bărbat își pierde mințile până la urmă, chiar și cel mai curajos.
— Nu sunt doar vorbe, îi spuse Ulih. Știi și tu că în fiecare an oceanul aduce pe țărmuri nestemate, chihlimbar, safire, rubine și mărgăritare. Toate astea sunt purtate de curenți și vin de undeva, dintr-un loc pe care încă nu-l cunoaștem.
El’Harat nu păru impresionat și pufni din buzele groase.
— Am auzit și eu povești despre ținuturi bogate, unde nestematele cresc în copaci așa cum în grădina mea cresc lămâile. Dar nu sunt decât povești, adevărul e că toate provin din ocean. Vântul vântură apa și valurile le aruncă pe țărm. Nimic mai mult.
— Dar apele nu aduc numai pietre, insistă Ulih. Apele aduc bușteni, crengi și bucăți de lemn pe care nimeni nu le-a mai văzut în altă parte.
— Toate astea pot fi de pe continent.
— Nici pe continent nu se găsesc copaci care să arate așa. Ulih tăcu și o vreme privi visător spre livada de lămâi, apoi vorbi din nou. Apa le aruncă pe țărmuri doar când bate vântul dinspre sud.
O fată pistruiată, îmbrăcată în voaluri veni și aduse o tipsie mare cu lămâi murate, smochine proaspete, aloe vera dată prin vanilie și scorțișoară, migdale prăjite în caramel și un urcior cu lichior de lămâie. Așeză tipsia pe o tăblie de lemn aflată între cei doi bărbați și turnă lichior în două cupe din argint.
— Încearcă, îl invită El’Harat, întinzând brațul spre bucate. Smochinele astea sunt culese chiar din grădina mea. Și lichiorul e făcut din lămâile mele.
Bărbatul mușcă dintr-o smochină și închise ochii, să-i savureze dulceața.
— Deci fă-mă să înțeleg, vorbi din nou El’Harat după ce fata se retrase. Vrei să renunți la negoțul care-ți aduce atâta argint ca să pleci în sud, unde nimeni nu navighează?
Ulih sorbi absent din băutura dulce-acrișoară.
— Păi, cam așa ceva.
El’Harat râse zgomotos, iar pieptul mare, învelit în grăsime, i se zgudui pe sub mătăsurile care-l acopereau.
— Pe Mener, fie mereu slăvit! Trebuia s-o aud cu urechile mele! exclamă el, ștergându-și lacrimile, printre suspine de râs. Dar… ce pot să spun?
— Da, știu cum sună.
— Mai ai timp să te răzgândești.
— E prea târziu pentru asta. Aproape totul e pregătit pentru plecare.
— Dar… cum te-ai hotărât să faci așa ceva?
— Ți-am spus, am avut gândul ăsta de multă vreme, dar… ce m-a convins cu adevărat, a fost… Acum două ierni, un bătrân a pescuit o bucată de galion și mi l-a adus să-l văd.
— Un galion?
— Da, era un ornament care înfățișa un fel de monstru ciudat cu mai multe guri. Nu știu, poate nu era un monstru, poate era un zeu. În fine, se vedea că fusese vopsit în roșu, pe alocuri încă mai păstra ceva urme de culoare. În lumea noastră nu s-a mai întâlnit niciodată unul asemănător, dar fără îndoială că era galionul unei corăbii.
Ulih tăcu privind florile lămâilor cum tremurau ușor în adierea vântului.
— Și tu crezi că apele l-au adus din sud.
— Nu poate fi altfel. Am căutat mult și sunt convins că nu e din lumea noastră. Ei bine, când am înțeles asta, mi-am dat seama că trebuie să plec în sud.
— Da, înțeleg.
Zâmbetul pieri de pe chipul lui El’Harat și dintr-o dată deveni serios.
— Și cum ai de gând să faci asta?
— Am început de mult timp să-mi pregătesc călătoria. Am construit o corabie suficient de mare ca să încapă în ea toate proviziile, dar nici chiar așa de mare încât să fie prea grea. Știi și tu că atunci când corabia Lacrimile Dulci s-a pierdut în ocean… un singur marinar s-a întors, pe o barcă de pescuit. El a spus că la o distanță de aproape o mie de noduri de parâmă față de Cadmer, porumbeii cărora le-au dat atunci drumul, nu s-au mai întors.
— Crede că au găsit uscat.
— Așa cred și eu.
— Dar asta înseamnă vreo 40 de zile de mers cu viteză bună, dacă nu și mai bine.
— Da, o să plec la toamnă, când încep să bată vânturile dinspre nord.
— Cum faci să cari atâta apă? Trebuie să-ți ajungă ție și echipajului tău cam o sută de zile, asta dacă totul decurge perfect și desigur, niciodată nu decurge totul perfect. Corăbiile noastre nu sunt făcute pentru călătorii atât de lungi.
— M-am gândit la asta, desigur. În cel mai rău caz apa dulce poate fi îndoită cu apă de mare, unii marinari au supraviețuit așa, dar… nu cred că o să se ajungă acolo. Am o corabie zdravănă, făcută de un meșter tocmit din Kanthos. A trudit la ea toată iarna și primăvara. Am încercat-o și… e perfectă. Oricum, pe lângă apă vom lua cu noi și mai multe butoaie cu ulei de syl.
— Ulei de syl?
— Îndoit cu apă, ba chiar și simplu, ține cel mai bine de sete. Pe corabie încap provizii care ne-ar ajunge 200 de zile sau și mai mult. Și, desigur, vom pescui. Oceanul nu e un loc pustiu.
El’Harat începu să mănânce aloe vera, apoi sorbi o cupă de lichior, dar în același timp se gândea intens la vorbele prietenului său.
— Și… ai reușit să strângi destui oameni?
— Ai fi surprins cât de mulți marinari și-ar fi dorit să vină cu mine. Omul care cunoaște oceanul nu e ca ceilalți. Oricâte greutăți ar fi avut, el tot vrea s-o ia de la capăt, își dorește să umble și să plutească pe apele nesfârșite, arde de dorul depărtării și vrea să simtă din nou fiorul acela de libertate pe care numai oceanul i-l dă. În orice caz, am avut de unde alege și am un echipaj ales pe sprânceană.
El’Harat ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar știa că Ulih avea un răspuns pentru toate și într-un fel, planul lui nu părea chiar atât de absurd pe cât credea la început.
— Văd că te-ai gândit la toate.
— Așa sper. Și știi ce? Ghinioanele din trecut nu pot fi puse doar pe seama sorții. Cei care s-au abătut spre sud, chiar și fără voia lor, n-au fost niciodată pregătiți pentru o așa încercare. Nu au avut o corabie atât de înzestrată precum am eu.
— Da, se gândi El’Harat, poate că e ceva adevăr în asta… Dar… Tyra ce spune despre planul tău?
Preț de o clipă chipul lui Ulih se înăspri.
— La început a fost greu, dar acum înțelege și ea. Nu mai plânge de multă vreme.
Amurgul se lăsase peste grădinile și livezile lui El’Harat, iar dincolo de insula Cadmer, soarele se stingea în apele sângerii.
— Pot să te întreb ceva? reveni El’Harat către oaspetele său, dar nu așteptă să primească un răspuns. Ne știm de atâta vreme, Ulih, dar nu pot înțelege. E adevărat, nu am mai stat de vorbă așa cum o făceam odată, până acum nici nu mi-ai spus nimic despre planurile tale… Ulih ar fi vrut să intervină, însă gazda sa îl opri ridicând o mână. Oricum, destul de multe au ajuns la urechile mele pentru că veștile nu stau într-un loc, ci umblă ca vântul… Totuși, a fost un timp în tinerețe când eram nedespărțiți. Așa că, spune-mi, de ce faci asta?
— Pentru că… e ceva acolo, știu asta. Cineva trebuie să afle odată și odată ce se găsește la sud. Știu că pare o nebunie, dar vreau să văd cu ochii mei.
El’Harat sorbi din lichior, ușor amuzat.
— E o nebunie, dar, cine știe, poate o să vezi. Dar ce te faci dacă dai peste altceva decât te aștepți? Știu eu, războinici fioroși, oameni sălbatici care vor să vadă cum arăți pe dinăuntru?
— Păi… Ulih ridică din umeri. În cazul acela o să mă întorc înapoi mai repede decât aș fi vrut.
El’Harat râse, bătându-l cu blândețe pe umăr.
— Văd că au înflorit din nou lămâii, remarcă Ulih ușor visător.
— Am avut o recoltă bună la începutul verii, spuse prietenul său, îndreptându-și instinctiv privirea către livezi și mă aștept la una cel puțin la fel de bună înainte să se sfârșească vara târzie.
Ulih înclină din cap, arătând că era de acord cu estimarea gazdei sale.
— În afară de meșteri, nu m-am sfătuit cu nimeni până nu am fost sigur că, într-adevăr, o voi face, mărturisi Ulih. Dar totul a mers ca pe roate, mai bine decât m-am așteptat. Până la iarnă mai e multă vreme, dar știam că urmează să pleci pe continent și… nu se știe când ne vom mai vedea. Am venit să-mi iau rămas bun.
— Ei bine, vorbi din nou El’Harat, atunci hai să ne-mbătăm în seara asta, prietene, ce zici?
— Bună idee.
În locul soarelui se ivise una dintre lunile pământului, asemenea unei seceri luminoase care brăzda cerul, printre stelele ce scăpărau în lumina cenușie a serii. Ulih se gândi că era prima dată când o vedea în seara aceea și se întrebă când răsărise.
