Anxietatea, una din muzele lui Philip K. Dick

O foarte scurtă fişă biografică. Se naşte în Chicago, în anul 1928. Se apucă de scris la 23 de ani, ceea ce înseamnă că pe o durată de treizeci de ani (cum la 53 de ani se stinge din viaţă) scrie 44 de romane şi 120 de povestiri, la care se adaugă un jurnal paranoic de vreo 8000 de pagini. După cărţile lui s-au făcut nouă lung-metraje, dar există cel puţin alte două pentru care nu i s-a dat credit, cum este filmul The Truman Show.

Pe plan personal, Dick va trece prin cinci căsnicii, ultimele trei dintre ele, fructificate şi cu câte un copil. Cu primele două soţii face cunoştinţă identic, intrând în vorbă cu ele în magazinul de muzică din Berkley, unde lucra.

De la vârsta de paisprezece ani începe să se ducă regulat la psihiatru pe fondul crizelor de anxietate. E decizia mamei lui, dar va continua să viziteze cabinete de psihiatrie pentru tot restul vieţii. Intră de două ori în centre de reabilitare şi e internat în stare gravă la spital de trei ori, în general pe fondul surmenării, exceselor şi a consumului de medicamente. E pasionat de SF, e prolific, are nenumărate idei originale, câştigă Premiul Hugo pentru romanul Omul din castelul înalt şi unii critici l-au comparat cu Borges şi Kafka. În ciuda acestor lucruri, veşnic tras în piept de editori, producători şi agenţi literari, moare sărac. De altfel, o spune chiar el, e mai apreciat în Europa decât în Statele Unite. Ultimii ani nu au fost prea fericiţi deoarece sedentarismul (statul pe scaun la maşina de scris) pastilele şi alcoolul cu care îşi stimulează productivitatea, îi aduc organismul în pragul colapsului. Din nefericire, nici măcar nu apucă să se ducă la premiera filmului Blade Runner care urma să fie prima ecranizare a unui roman de-al lui.

Oare ce ingredient nemaipomenit, ce genă, ce trăsătură de caracter, ce influenţă, ce fapt petrecut în copilărie, ce anume îl propulsează pe Philip K. Dick să devină scriitorul extraordinar care e, unul aproape fără egal în literatura SF? Ca şi Kafka, e interesat de vise pe care şi le notează, inclusiv vise recurente. Ca şi Mircea Cărtărescu, are o soră geamănă care moare la câteva luni (Cărtărescu a avut un frate). Ca şi Kurt Vonnegut, are rude apropiate schizofrenice, e vorba de mătuşa lui Dick şi de fiul lui Vonnegut. Ca şi Asimov, este autodidact.

E interesant de menţionat aici un studiu al unei americance, Nancy C. Andreasen, care este doctor în medicină dar şi doctor în literatură. După ce termină medicina cu o specializare în psihiatrie, doar pentru a-i demonstra unui coleg că şi primul doctorat, cel din literatură, îi va folosi la ceva, Andreasen face un studiu asupra persoanelor creative, cu precădere scriitori, încercând să demonstreze sau să infirme un studiu anterior al altei cercetătoare, Kay Redfield. Aceasta documentase 47 de scriitori şi artişti faimoşi din Marea Britanie, constatând că peste 38% dintre ei fuseseră trataţi pentru tulburări de comportament; cele mai mari rate fiind înregistrate în rândul dramaturgilor, iar a doua cea mai mare, în rândul poeţilor.

După ani de cercetare, Nancy Andreasen concluzionează că genialitatea multora dintre celebrităţi, creativitatea lor, darul de a vedea lumea diferit, într-un mod original, e datorat uneori unei forme subclinice de schizofrenie care le slăbeşte legăturile asociative suficient pentru a le spori creativitatea, dar nu destul pentru a-i face bolnavi mintal.

Dacă dăm crezare acestor studii, atunci se pare că din cele enumerate mai sus de mine, aceasta ar fi explicaţia numărul unu al talentului lui Dick. Tulburări mentale printre membrii familiei: compartament dezechilibrat la maică-sa, schizofrenie la mătuşă-sa. La Dick, anxietate, tulburări de comportament, accese de nebunie. Într-adevăr, e deajuns să citim câteva dintre interviurile lui Dick pentru a ne convinge de instabilitatea ideilor sale: există o alternanţă amuzantă de remarci absolut geniale şi inepţii monstruoase.

Într-un interviu din 1980, Philip K. Dick spune: „Experienţa prin care am trecut şi la care m-am gândit trei ani jumate are de-a face cu timpul, mai exact că timpul nu este ceea ce credem noi că este. E altceva. Există o nouă teorie despre timp, dezbătută de Dr. Nikolai Kozyrev, un mare astronom rus. Teoria lui este că timpul are o energie, care este energia primară a Universului. El spune că timpul este ca o energie fluidă, turnată în sistemul material – acel sistemul material care este de fapt Universul. Ei bine, în aparenţă ce s-a întâmplat atunci cu mine a fost că am fost defazat din timpul liniar în aşa fel încât în loc ca el să curgă pe lângă mine liniar a început să flăshuiască asemeni cadrelor dintr-o cameră de proiecţie filme: am văzut lucruri în afara progresiei lor liniar-temporale.”

Bineînţeles, Dick trece complet cu vederea faptul că teoria lui Kozyrev a fost dezvoltată pe când acesta ispăşea o pedeapsă de peste zece ani în închisorile staliniste, timp în care nu are acces la articolele ştiinţifice ale vremurilor, astfel că nu află despre teoria relativităţii şi despre energia atomică decât după ce este reabilitat. În puşcărie, încercând să explice sursa energiei solare, fără să ştie explicaţia fuziunii nucleare, Kozyrev crede că timpul alimentează astrele cu energia sa. Nefiind om de ştiinţă, cincizeci de ani mai târziu de la această pseudoteorie ştiinţifică, Philip K. Dick e încă convins de valididatea acestei aberaţii. Naivitatea aceasta sau nebunia de a crede şi de a avea încredere în validitatea lucrurilor, că sunt aşa cum le simte el ca sunt, îi dă energia, inspiraţia de a-şi dezvolta ideile şi de a-şi scrie romanele.

În alt interviu spune “Eu, de exemplu, cred că îngerii există. Cred că există spirite cosmice, de nivel superior fiinţelor umane, pe care nu le putem vedea, care sunt extrem de puternice şi care au o influenţă extrem de puternică asupra vieţii noastre atunci când ele o vor. Cred totuşi că de cele mai multe ori nu le pasă. Eu ştiu că ne aflăm sub protecţia unei puternice inteligenţe extraterestre, iar dacă voi vreţi să o numiţi Dumnezeu, foarte bine.”

Cu toate acestea, în alte interviuri declară că nu crede în existenţa extratereştrilor.

Dar nu putem şti în ce stare se găsea în timp ce făcea aceste declaraţii, pentru că uneori, în timpul unei săptămâni de scris intens, Dick înghiţea până la o mie de hapuri de amfetamină, astfel că la un moment dat ajunge să fie atât de bulversat din cauza cantităţii de chimicale ingerate încât e convins că polonezul Stanislaw Lem (care de altfel îi dedicase un eseu elogios) este agent KGB care încearcă să pună beţe în roate SF-ul american. Pe de altă parte, când aude la radio că a murit Mao Zedong, îşi trezeşte soţia şi plângând îi dă şi ei vestea. De altfel, iată ce declară într-un interviu. “Ieri, preşedintele Mao a murit. Pentru mine, a fost ca şi cum o bucată din corpul meu ar fi fost smulsă şi aruncată la gunoi, iar eu nu sunt comunist. A fost unul dintre cei mai mari profesori, poeţi şi lideri care au trăit vreodată. Și totuşi nu văd pe nimeni care să umble cu o expresie prea nefericită.”

În plină carieră, Dick ia Serpasil pentru un murmur la inimă, Semoxydrine pentru anxietate, Benzedrine ca stimul pentru creier şi alte câteva pentru contracararea efectelor secundare. Îmi închipui că îi plăcea să ia pastile pentru că a lua pastile cu pumnul îi confirmă statutul de bolnav. Îi place să pozeze în persoană cu probleme, îi place să povestească psihiatrului despre sora lui moartă, îi place să spună în interviuri că mătuşa lui schizofrenică a murit şi că soţul văduv a pretins că “de dincolo” ea i-a comandat să o ceară de nevastă pe cumnată-sa, adică pe mama lui Dick, şi că aceasta s-a conformat, iar acum îşi creşte nepoatele gemene. Dick se mândreşte că e un caz special, dar cu alte cuvinte, vrea el să ne transmită, nu este normal să fiu aşa când uitaţi cum sunt rudele mele?

Mi-ar place totuşi ca motivul anxietăţii lui Dick şi totodată ceea ce îi forţează imaginaţia de a vedea lucrurile “altfel” să fie un altul, cel pe care eu îl cred.

Cred în influenţa pe care o pot avea nişte experienţe şocante din timpul dezvoltării timpurii a unui copil. Pentru asta am un exemplu personal. La vârsta de cinci ani, fata mea îl dădea în leagăn pe băiatul meu, care pe atunci avea un an jumate. Nesupravegheată pentru câteva minute, fi-mea îl împinge din ce în ce mai sus (în ciuda protestelor disperate concretizate prin răcnete şi plânsete) până când leagănul rămâne suspendat câteva secunde în echilibru, băiatul meu fiind complet cu capul în jos. Îmi imaginez ce şoc şi ce sperietură a tras. Fi-mea a ţinut acest secret până de curând, iar fiu-meu era prea mic să-şi aducă aminte. Dar îmi aduc eu aminte ce dezamăgit şi nemulţumit eram ca tată de băiat să văd ce fricos era, până târziu când devenise adolescent: şi de dat în leagăn şi de înălţimi şi de roller-coastere la Disneyland, unde mi se părea că plătisem degeaba cum el nu voia să se dea în nimic. Pentru că bineînţeles, evenimentul acela de la un an jumate exista înregistrat în subconştient. Era un blocaj peste care nu putea trece.

Revenind la Philip K. Dick, există un astfel de eveniment interesant în copilăria autorului.

Odată, tatăl său a luat o mască de gaze rămasă din Primul Război Mondial şi şi-a pus-o pe cap pentru a vedea reacţia fiului său, care avea aproape trei ani pe-atunci. La vederea ochilor uriaşi, rotunzi şi opaci şi a feţei de cauciuc cu aspect sinistru, băiatul a ţipat îngrozit, convins că un monstru hidos, o insectă uriaşă îi mâncase tatăl şi îi luase locul. Săptămâni întregi după aceea, Phil a continuat să scruteze faţa tatălui său în căutarea altor semne ale substituirii din om în insectă. Încercarea tatălui de a-şi tachina fiul pentru a-l scoate din anxietate nu a făcut decât să sporească temerile băiatului. Exact ce am păţit şi eu cu fiu-meu.

Ca adolescent, Dick are tot felul de frici, cum ar fi frica să nu se tranforme în homosexual, frica de spaţii deschise, de mers în mijloace de transport, stânjeneala de a mânca în public. La cincisprezece ani, în timp ce era la un concert, are pentru prima oară un atac de panică. Mai târziu, abandonează facultatea tot din cauza atacurilor de panică, şi probabil că atunci când îşi propune să devină scriitor şi să trăiască din asta este şi pentru că această ocupaţie e una dintre puţinele care îl pune la adăpost de orice frică şi orice pericol imaginabil. O mulţime din povestirile lui au ca punct de plecare un detaliu minor din viaţa unui personaj, ceva care se modifică aproape imperceptibil, dar care îl face pe acel personaj să realizeze că ceva nu e în regulă. Un indiciu care provoacă o reanalizare completă a interacţiunii cu toţi ceilalţi, şi dintr-odată, toţi ceilalţi au ceva suspect în comportamentul faţă de el. Este ideea de bază a filmului The Truman Show, dar pe de altă parte, dacă ne gândim, este o filieră pe care se poate merge imaginându-ne care sunt temerile unui schizofrenic. Toată lumea complotează împotriva lui, toţi având un plan ascuns. Genialitatea lui Dick constă în dezvoltarea personajelor credibile, a dialogurilor fără cusur şi a unor explicaţii excelente pentru “schizofrenie” astfel încât la final să fie vorba de cu totul altceva.

Regret că Philip K. Dick a avut problemele de anxietate pe care le-a avut, dar oare, în lipsa lor, ar fi fost scrisul său la fel de palpitant? Într-un fel, e ca şi cum ne-am întreba dacă poeziile lui Eminescu ar fi fost la fel de bune în lipsa dorului după Veronica Micle.

Mai mult ca sigur, n-ar fi fost.