Photo Credit: Pixbay.com
A mers la ea acasă. A bătut de trei ori în uşa mare de lemn şi era încordat. Pe spate i se zburlea părul şi simţea înţepături pe coloană. Erau stări şi stări. Uneori nu-şi simţea picioarele sau asfaltul lua locul cerului. Întotdeauna, ea era de vină. O suna noaptea cu număr ascuns. Nimic. Nu-i păsa sau voia să-l facă să sufere. În interior, când se privea atent, era un gol imens, se vedea scaunul de la bucătărie prin el. Se vedeau toate de parcă ţesutul devenise străveziu. Și ea râdea probabil, vărsa vin pe canapea sau scria mesaje unui tip necunoscut, cu care flirta, din joacă şi obişnuinţă.
Apoi îi scria un email:
Draga mea FatăFărăNume, iubirea e o prostie, aşa este, dar am în piept o gaură de tun. Ce fac cu ea?! Îmi e greaţă de momentele astea penibile, când, de fapt, ca un milog, cerşesc grame din carnea ta moale; instinctul e mai puternic. Prefer singurătatea unor escroci fără discernământ în pofida mâinilor tale nesigure.
Momentele se-nchid şi mor la un semnal anume. Prefer să cred că nu exişti. Că eşti o iluzie.
***
Sunt pahare goale, murdare, ciobite pe marginea chiuvetei. Sunt deasupra farfuriilor, ca-ntr-o întrecere solemnă şi tăcută. O piramidă de oameni oprită în timp. Oameni care au devenit farfurii cu resturi alimentare. Acum sunt convins că există un loc unde sunt şi resturi religioase. Sau resturi filosofice, resturi psihologice, resturi…
Nu a existat iubire. A fost o iluzie. O iluzie zămislită de inima mea răpusă de singurătate. Un act ratat. Cu toate astea, coapsele ei mi-au rămas în gât. Precum coardele metalice ale unui pian. Vibrând la fiecare groapă, la fiecare dâmb.
***
Prima întâlnire a fost oribilă. Avea orbitele grosolane. Pupilele rămăseseră mici, înfundate în interior ca nişte bile de foc gata să topească carnea. Mă dezbrăca din priviri la propriu. Aveam senzaţia că ochii îmi intrau pe sub piele şi-mi căutau punctele slabe, ca nişte drone minuscule.
***
După ce m-a trezit, cerul se strânsese într-un colţ al ferestrei, restul acoperit de draperia maro, groasă. Nu aveam chef de nimic. Sânii acopereau o mare parte din piept. Și coapsele se dilataseră. Apoi s-a uitat : „ Trebuie să ne iubim.” Și am avut senzaţia că sunt un fraier din filmele alea, când băiatul bun e manipulat de o gagică şi sfârşeşte prost. Nu-mi place să fiu luat de fraier, dar nici nu aveam chef să o înfrunt.
Mirosea precum un animal sălbatic.
Lama de metal mi-a ajuns la os, apoi a trecut dincolo, unde nu exista nimic.
Cu toate astea mă iubea. Întuneric.
Atât de mult întuneric încât nu puteam estima câte secunde se scurseseră.
Nu aveam nimic. Țesut gol. Niciun răspuns/ nicio reacţie. Eram un zombie cu faţă plăcută.
La început mi-a făcut micul dejun în fiecare dimineaţă. Nu a rămas nimic din ea în aşternuturile murdare. Mi-a făcut curat şi m-a încurajat să fumez.
Mi-a citit viitorul/ mi-a desenat fluturi pe spinare/
mi-a dictat scrisori/ m-a tuns şi m-a trimis după un pachet de ţigări/ m-a regulat şi a plecat grăbită la noul său job.
***
Dragă Mihai, am citit pe nerăsuflate emailul tău. Sună ca dracu, dar există, undeva, un strop de iubire, naivă, ce-i drept, dar autentică într-o oarecare măsură. Și cred că o vom consuma repejor, ţinând cont de situaţia dată. Nu sunt Dumnezeu, nu-ţi pot răspunde dacă există sau nu, iubire, dar ştiu că ţine şi, de multe ori, ia şi dă vieţi, într-un cuvânt, ce poate fi mai frumos. Vino la adresa găsită pe site, după ora douăzeci şi vedem noi ce facem cu vieţile noastre…aşa cum am făcut şi data trecută.
p.s. Nu uita, cincizeci de euro-dolar, ora.
FataFărăNume
***
Am crezut că va fi una dintre cele care vor ceva serios, dar nu, nu a fost deloc aşa. S-a dezbrăcat, şi-a dezasamblat umerii osoşi, şi-a desfăcut aripile din nailon, s-a spălat cu săpun şi a apărut în hol, de nerecunoscut. FataFărăNume era altă persoană. Fără trăsături feminine, fără glas, fără pieptul masiv, fără act de identitate, fără nume, fără sex. Dar în ochii ei mă pierdeam ca într-o pâclă, unde nu auzeam şi vedeam, unde nu exista nimic, decât aburi groşi, pe care puteai să-i ridici şi să-i tai cu cuţitul. Dar nici urmă de ea. Zadarnic îmi imaginam picioarele subţiri, lungi, degetele uşor alungite, care cunoşteau clapele, părul întins, drept, fir cu fir aşezat pe gâtul subţire, ce tremura uşor la fiecare zvâcnire. Și închideam ochii în acelaşi timp, precum doi actori profesionişti.
***
Dacă vrei să evadezi într-un univers nemaivăzut, dacă vrei câteva ore departe de viaţa ta plată, hai cu mine în „Lumea fetei fără nume”. Acolo vom descoperi noi senzaţii, noi părţi din subconştientul pasiv. Nu uita, doar cu mine poţi găsi adevăratul Eu.
FFN
FataFărăNume
