Cred că m-am uitat la telefon de o sută de ori în ziua aceea. Abia după-amiaza, Victoria m-a sunat și atunci am realizat că ne cunoșteam doar de douăzeci și patru de ore. Lucru care m-a deranjat, fiindcă niciodată nu mi-au plăcut schimbările, cu atât mai puțin cele din interiorul meu.

Până la ora aceea, învățasem pe dinafară fiecare crăpătură și pată de pe tavan ori pereți, toate urmele de pe parchet, plus amprentele de pe birou.

Trebuia să schimb urgent niște lucruri, altminteri, dacă Victoria ar fi intrat în biroul meu, ar fi putut avea un șoc. Era un univers nou pentru ea, capabil să-i zguduie serios orizontul. Pentru prima oară mă supăra ceea ce vedeam, pentru întâia dată mi-am dorit să fac altfel lucrurile.

Poate că, după ce veneam la zi cu chiria, trebuia să-i cer proprietarului să renoveze spațiul. Ori să-l renovez chiar eu. Ceva vopsea, alt mobilier, simplu, dar nou și curat…

Atunci, mi-am adus aminte de apartamentul-dormitor, adică fosta uscătorie unde locuiam și aproape mi-a venit rău. Eu eram cel care dormea acolo, ca un Dracula într-un sicriu cu cernoziom? Eu, cel care dansase cu Victoria Sternatis și o ținuse strâns de talie o noapte întreagă în exoticul ei palat?

Trebuia să fug din garsoniera aceea sinistră și să devin om. Urma să am mai mulți bani în următoarele zile, încă opt mii de dolari… Apoi am realizat că asta însemna echivalentul a patru metri pătrați într-o zonă cât de cât a Bucureștiului. Depresia m-a lovit atât de crunt încât a trebuit să mă trezesc și să iau o doză amară de realitate.

Viky era în telefon.

— Sunt acasă, mi-a zis. Acum m-am trezit, dar n-am chef de nimic.

— Nici eu n-am, am spus morocănos.

Nu credeam că abia atunci se trezise și eram sigur că intenționat mă fiersese toată ziua.

— În plus, avem treabă, am adăugat. Lucrurile sunt mai complicate decât credeam. Vor fi și doi gardieni acolo.

— E nevoie de mai mulți bani? Crezi c-ar trebui mituiți?

— Nu, draga mea, aproape că am repezit-o, cred că eu ar trebui să fiu mituit.

— Deci vrei mai mulți bani, a spus ea cu un glas ușor dezamăgit.

Am dat din mână, fără să zic nimic. N-avea dreptate, deși nu m-ar fi deranjat mai mult de opt mii la final. Însă până acolo trebuia mai întâi să reușesc. Și nu-mi plăcea deloc situația.

— Uite ce e, scumpo, i-am zis pe un ton cât mai macho cu putință. Dacă puteam mitui paznicii, o făceam de la început. Problema e că nimeni n-o să-și riște libertatea pentru povestea asta, deci nici măcar ei. Trebuie să ai o imaginație ca a mea pentru a accepta așa ceva

Seara, am plecat de la birou, dar, în Centru, în loc să fac la dreapta, am oprit lângă Dealul Patriarhiei.

În ciuda semiîntunericului, din stradă se vedea că numărul celor veniți în pelerinaj crescuse.

Pentru o clipă, am vrut să plec mai departe. Văzusem cu o seară înainte tot ce era important și, în plus, memorasem schițele Palatului Patriarhiei găsite pe site-ul acela de arhitectură. Nu era bine să apar acolo din nou. Mai mult ca sigur oamenii lui Toni monitorizau zona.

Dar mi-a fost imposibil să nu opresc. În câteva clipe, am ajuns din nou printre cei de la coadă.

Nu a durat mult până să-mi dau seama că lucrurile se schimbaseră. Erau aceeași oameni, însă păreau alții. Fiindcă discuțiile erau altele.

Unii dintre cei care fuseseră acolo în serile precedente povesteau lucruri tulburătoare.

Aflasem din prima seară tipicul Sfintei Sternatis. Faima care o preceda spunea că nu era nevoie să ceri nimic, fiindcă Sfânta știa ce-ți doreai cu adevărat. În schimb, în cele zece secunde cât puteai sta lângă raclă, trebuia să spui în șoaptă care ți-era cel mai mare păcat.

Asta făcea lucrurile un pic neobișnuite și chiar nesigure, fiindcă, pe de o parte, adesea e greu să știi care ți-e cel mai mare păcat, iar pe de alta fiindcă e și mai greu să bănuiești care ar fi cea mai puternică dorință ascunsă în tine. Poate că, de fapt, nici nu-ți dorești să se împlinească o asemenea dorință.

— Azi am câștigat mulți bani, tocmai termina de mărturisit cineva.

A tăcut. A, apoi, văzând că se face liniște în jur, a continuat repede:

— Nu chiar mulți. Și n-am știut că asta-mi doream cu adevărat. Credeam că vreau să mă vindec de ciroză, așa credeam. Acum știu că n-o să mai scap de ciroză.

— După-amiaza ne-am pomenit cu unchiul dinspre mamă acasă, a intervenit un bărbat cam de vârsta mea. Îl dădusem mort, nu mai auzisem nimic de el de vreo zece ani, de când plecase în America. Ba chiar aveam motive să credem c-a murit. Dar nu, uite că ne-am pomenit cu el la ușă. S-a întors, pur și simplu.

— Nu pune pe seama Sfintei, a zis cineva. America e la capătul lumii, unchiul tău plecase înainte să ajungi tu ieri la raclă.

— Dacă venea din America, s-a încăpățânat bărbatul de vârsta mea. Pentru noi, e ca și cum ar veni de pe lumea cealaltă.

— Mult mai departe! a râs un bătrânel cu glas ascuțit, apoi a tăcut și s-a retras în umbră.

— Am venit să vă spun să nu mai stați, a zis o femeie tânără. Am fost ieri și mi-am spus păcatele. Azi dimineață a murit sora bărbatului meu. E drept că nu prea ne înțelegeam și adesea i-am dorit moartea. De-aia zic, nu rămâneți. Nu știți pe cine ați blestemat cândva și ce v-ați dorit. Nenorocirile or fi rămas în capul vostru, fără să mai știți acuma, iar sfânta vi le va împlini.

Însă pentru cei mai mulți nu intervenise nicio schimbare. Poate nu-și spuseseră cu glas tare adevăratele păcate. Sau încă mai dura până când dorințele ascunse urmau să se împlinească.

Dacă aș mai fi fost și altă dată în vreun pelerinaj, aș fi știut că așa se petrec lucrurile. Întotdeauna revin unii cu vești despre minuni, în vreme ce alții încă așteaptă să le vadă exact așa cum se întâmplă un miracol, într-o singură zi.

– fragment publicat cu acordul editurii Polirom