Mi-l amintesc la fel de bine ca în ultima noastră dimineață împreună. Șugubăț, voios, pregătind micul dejun pentru nepoata sa adorată: felii subțiri de ou fiert și cubulețe crocante de șuncă prăjită, ordonate în șiruri cuminți pe bucățele de pâine.
Hai, mănâncă, până nu se răcesc soldățeii, mă invita el, făcându-mi cu ochiul. Nimeni nu rabdă de foame sub comanda mea. Imediat după micul dejun, se tolănea în fotoliu, cu ceașca de ceai negru în mână, stropită milimetric cu puțin lapte. Excentricitățile lui, enervante uneori, n-o supărau deloc pe mama, care obișnuia să spună că obiceiurile vechi nu mor niciodată.
Ca în fiecare an, de ziua lui, bunicul se urca în pod. Apoi cobora scara, precaut, ținând strâns geanta militară cu încuietoare biometrică. Mi-au cam slăbit șuruburile, se scuza el, glumeț, la auzul oaselor bolnave ce trosneau. Să nu-i spui maică-tii, că iar mă duce la doctor. Spurcații ăia de doctori nu sunt buni de nimic, oricum.
Îl văd, de parcă e aievea, cu termo-papirul pe genunchi – ziarul sintetic îngălbenit de vreme, care nu recunoștea decât amprenta lui. Citea, apăsând pe litere, titlul bombastic a cărui semnificație n-o înțelegeam pe deplin atunci: Pumnul de titan din spatele frontului. Soldații T-12 declară: Noi nu credem în noroc. Credem în logistică.
Bătrânul rememora, clipind lent, aproape hibernând, o viață trecută, în timp ce eu mă jucam cu obiectele uzate din geantă: carnetul cu poezii numerice așezate pe coloane verticale, o amuletă de veteran ce funcționa pe bază de comandă vocală, memorograma alb-negru cu bunica, acum alterată de timp. Când și când, fișierul corupt dispărea, fiind înlocuit de diagrame sepia. Cântam, ținând amuleta aproape de gură, melodia noastră secretă:
[Soldățel Unu-Doi] :: ne aduce haine noi //
[Soldățel Doi-Trei] :: prieten cu vecinii zmei //
[Soldățel Trei-Patru] :: colorat ca nimeni altul //
[Soldățel Patru-Cinci] :: cu armata de pisici //
[Soldățel Cinci-Șase] :: din cristale face case //
[Soldățel Șase-Șapte] :: frații noștri sunt aproape //
>> Soldățel, nu uita //
>> Verde nu-i culoarea ta //
În acea zi fatidică, mama și tata s-au întors acasă mai devreme. Bunicul trebăluia prin bucătărie, pregătind o cină festivă. Brusc, s-au auzit trei bătăi în ușă. Dure, oficiale, înfricoșătoare. M-am ascuns sub masă, speriată, cu amuleta strânsă în pumn.
Tata a deblocat ușa. Mama s-a agățat, temătoare, de brațul bunicului Teodor, care părea neafectat. Odaia a fost invadată de trei ofițeri palizi: doi bărbați și o femeie, îmbrăcați în uniforme verde-închis. Femeia a început să citească de pe tableta translucidă: Avem un Ordin de Confiscare emis de Societatea Ecologică pentru Sinteticul T-12, seria A, proprietatea Arhivei Militare de Razboi din Erevanthus. Pregătiți‑vă pentru extracție.
Bărbații au început să inspecteze casa cu brutalitate, fără urmă de respect. Au luat tot ce li s-a părut suspect: servieta militară, fotogramele de familie, până și jucăriile mele din silicon reciclat.

– Nu puteți face asta! a strigat tata, scos din fire, înțelegând ce urma.
– Nucleul cognitiv al subiectului non-uman conține reziduuri toxice din epoca pre-reglementării. T-12 este incompatibil cu normele de mediu actuale.
– Nu e o mașinărie! s-a revoltat mama. E părintele meu!
– Vă avertizez: dacă nu cooperați, vor exista consecințe legale, a continuat femeia, pe un ton vag amenințător.
Bunicul și-a șters mâinile de șervet, apoi s-a apropiat de bărbații impasibili, care așteptau să-l escorteze.
– Nu va fi necesar. Plec de bunăvoie, a spus el, cu demnitate în voce.
Mama plângea. Bunicul m-a căutat cu privirea, pe furiș, înainte de-a ieși pe ușă. Mai târziu, când am cerut explicații, mi s-a spus că Teodor era bolnav, că l-au dus la Centrul de Reintegrare Tehnoveterană ca să-l facă bine. Știam de atunci că era doar o minciună convenabilă, menită să mă liniștească. Familia mea a primit, ca premiu de consolare, un fragmentarium cu cele mai frumoase amintiri ale bunicului. Nimic despre război, nimic despre rolul său adevărat. L-au șters, pur și simplu, fiind etichetat ca un model instabil. Cel puțin, așa scria, cinic, în raportul oficial. Mă întreb deseori: oare mie ce defect îmi vor găsi? Poate vor decide că procesorul cristalin consumă prea multă energie. Sau poate, în ziua în care părinții mei umani vor expira, fiica sintetică înlocuitoare va expira la rândul ei.
[Soldățel Unu-Doi] :: ne aduce haine noi //. Ecranul se aprinde ca un meteor, șiruri de cifre se rostogolesc prin fața senzorilor oculari. Atâtea cetăți întărite așteaptă să le deschid porțile. Mulțumesc, bunicule.

Povestire distinsă cu Premiul al II-lea, ex-aequo, la Concursul Național de Proză Scurtă S. F. Helion, ediția a 40-a, 2025