LEVKÉ

Dedicat apărătorilor Insulei Șerpilor, care au devenit un simbol
al eroismului și curajului în fața agresiunii ruse,
când au refuzat să se predea invadatorilor în 24 februarie 2022.

Gustul apei de mare persista, aveam limba amorțită de atâta sare dar, după ce apa țâșnise violent pe nas și pe gură, măcar nu-mi mai ardeau plămânii. Zăceam cu obrazul drept lipit de o piatră. M-am schimbat poziția, orice mișcare cerea un efort uriaș. Hainele, aparent întregi dar pătate de sânge, se uscau în soarele arzător. Aveam un obraz zgâriat, o rană deschisă în ceafă și nu-mi puteam mișca cotul drept. Am reușit să mă ridic, în ciuda durerii de mijloc. Mă chinuia setea.

M-am uitat împrejur, mijind ochii în strălucirea soarelui. Pescărușii țipau, zburând atât de jos încât aproape că mă atingeau. Îmi amintesc vag de un naufragiu.

‒ Ai nevoie de ajutor?

Avea o voce suavă. Era mică și avea un chip luminos ca al unui heruvim din icoane. Părul blond îi cădea în bucle pe umeri iar ochii albaștrii păreau să privească prin mine. Îmi părea cunoscută, dar am rotit capul și gânduri mi s-au risipit. Stătea pe o stâncă cu fața la soare așteptând. Am făcut câțiva pași spre ea dar terenul era prea înclinat și m-am împiedicat, abia păstrându-mi echilibrul. Mă așteptasem să-mi dea o mână de ajutor dar ea nu s-a clintit.

‒ Ai zis că mă ajuți.

‒ Încă nu ai cerut ajutor.

Am pufnit. De parcă nu era evident din starea deplorabilă în care mă aflam că am nevoie de ajutor. Am dat încet din cap.

‒ Ok, ajută-mă.

A pornit spre mine călcând desculță pe stâncile întunecate acoperite ici și colo cu smocuri țepoase de iarbă verzuie. Sprijinit de umărul ei am fost tras în sus pe deal. Când am ajuns pe platoul plat de unde se putea vedea toată insula am avut un șoc. Era mică cât ferma la care crescusem și stearpă ca vaca mătușii ce nu dăduse lapte niciodată. Un spasm mi-a răscolit stomacul. Nu de foame, ci de la senzația ciudată că sunt singur cu fata asta, aproape o copilă, pe o bucățică minusculă de pământ în mijlocul mării.

Am mers până în punctul cel mai înalt ai insulei și acolo am găsit urmele a ceea ce părea civilizație. Coloane care aparținuseră unui templu gigantic, acoperite cu viță de vie îngreunată de ciorchini violeți. Mai departe, sub tavanul care de fărâmița, între resturi de ziduri, era un bazin plin cu apă.  Nu-mi venea să cred. Cu prima gură de apă am început să mă simt mai bine. Fata mi-a întins un măr roșu din care am mușcat cu poftă uitând de povestea lui Adam și a Evei. Pe lângă mere și struguri grădina avea salcâmi pitici și peri bătrâni și gârboviți. Mirosea a cimbru și oregano. Puse la uscat pe pietre erau stafide, smochine și niște pești.

‒ Cine ești tu, mă întrebă ea, după ce s-a asigurat că-mi potolisem foamea și rănile nu erau grave.

‒ Makaryi, am mințit. Cândva auzisem că vrăjitoarele pot căpăta putere asupra ta dacă-ți știau numele. Salvatoarea mea nu părea a fi vrăjitoare, dar chiar și așa.

‒ Dar tu cine ești, am întrebat.

‒ Noi suntem Levké, spuse ea, jucându-se cu tivul rochiei simple de bumbac.

E probabil nebună, m-am gândit, neputându-mi lua ochii de pe silueta ei subțire și mișcările grațioase. Îmi părea în continuare cunoscută deși nici o fată civilizată nu s-ar fi comportat ca ea. Avea capul descoperit, nu purta nimic peste cămașa aia. Dar cine s-o vadă, aici, pe insulă. M-am tolănit la umbra coloanelor, pe iarba care nu mai părea atât de țepoasă. Am mestecat un fir de iarbă în timp ce ea privea cu interes felul în care o măsuram din priviri.

‒ Unde suntem? Și ce facem aici?

‒ Asta este insula mea, Levké. Poate ți-e mai cunoscută sub numele de Fidonisi.

‒ Insula Șerpilor…… Iar astea sunt ruinele templului lui Ahile? Să-mi trag una! Tu ești faimosul oracol despre care vorbesc legendele antice? Hei, Levké, poate că mi-ai putea prezice viitorul!

‒ O s-o fac. Dar nu azi, promise ea.

M-am încruntat. Nu mai părea deloc o glumă.

‒ Vin des corăbii pe aici? Voi putea pleca?

‒ Vasul pe care-l cauți nu trece pe aici. Dar ițele sorții încă se țes. Ai ajuns aici cumva.

‒ Vasul nostru s-a făcut țăndări. A fost un uragan mai mare decât oricare altul văzut de mine în Pontul Euxin. Nu știu dacă a mai supraviețuit cineva.

‒ Ești un negustor?

‒ Ceva de genul.

Nu voiam să admit că mare parte din averea mea provenea din piraterie. Brațele musculoase, cicatricile care-mi acopereau trupul, tatuajele, aspectul de prădător erau indicii suficiente despre o solicitantă și nu prea respectată carieră. Dar D-zeu îi favorizează pe cei îndrăzneți, cum spunea partenerul meu Olaf.

‒ Brusc mi-am dat seama că nu mulțumisem Cerului că am fost salvat. M-am ridicat în picioare și am început să mă învârt prin templu.

‒ Ce cauți?

‒ O cruce sau o icoană…. Doar nu mă pot ruga la zeii tăi păgâni, nu….?

‒ De unde vii tu?

‒ De atâta timp străbat mările că nu mai știu unde este acasă. De data asta n-am mințit. Nu pe de-a-ntregul.

‒ N-am o casă. Nu mi-am cunoscut tatăl și abia dacă mi-o amintesc pe mama. Am locuit cu o mătușă până au venit niște oameni care m-au luat și m-au învățat să navighez.

Mi-am dres glasul. Nu voiam să dau alte detalii și nici nu doream să o sperii pe copilă.

‒ Dar tu? De când ești aici?

‒ Noi suntem aici de când nimfa Thetis a ridicat această insulă din mare în timp ce-l jelea pe Ahile, fiul. I-a cerut lui Poseidon această palmă de pământ și viața veșnică.

‒ Ahile cel săgetat în călcâi? am întrebat abia ținându-mă să nu râd.

Era clar că fata era nebună deși foarte drăgălașă.

‒ Chiar el. Cel care a căzut în bătălia pentru Troia, a confirmat cu afecțiuni privind rămășițele templului.

‒ Locuiești aici? am indicat pereții decrepiți care creau un fel de adăpost.

‒ Noi locuim peste tot, apuse ea cu un zâmbet.

Zâmbetul ăla mi-a ridicat părul pe mine.

Dimineața a sosit cu o ușoară briză. În zori pescărușii erau pretutindeni, mirosul de cimbru sălbatic era de-a dreptul înțepător, iar mâncare era de două ori mai gustoasă. Păsări cântătoare umpleau aerul cu trilurile lor, cufundacii cuibăreau, iar stârcii migratori fremătau din aripi.

După amiază păsările dispărură. Soarele ardea iar apa lucea de te dureau ochii. Lovea stâncile fâșâind și spumegând. Pe seară întregul țărm era acoperit de șerpi negri, aduși de maree. Mare se pregătea de furtună, una care te îndemna să te adăpostești în ruinele templului, să studiezi frescele care descriau faptele lui Ahile și să asculți rugăciunile șoptite ale Levkéi către Thetis, urmate de sărutarea inelului în formă de șarpe de pe mâna dreaptă.

‒ Se transformă în șarpe, explică Levké.

‒ Cine?

‒ Thetis. Când își vizitează fiul.

‒ Auzi, nu avea și un iubit? Cum îl chema?

‒ Patrocle, zâmbi fetița și arătă spre un petec de frescă. E și el aproape. Vrei să vezi?

A doua zi dimineață am fost să facem scufundări. Ne-am scufundat adânc, cât ne-a permis rezerva de aer. Pe fundul mării zăcea o corabie pe care scria, cu litere grecești ”Ο Πάτροκλος.”

Împreună cu Levké am adus la suprafață o amforă cu ulei de măsline și una cu semințe. Am zdrobit cu o piatră semințele. Am adunat ouă din iarbă și am copt turte într-un cuptor improvizat. Pâine a ieșit aromată, cu miros de rozmarin și iubire.

Totul pe această insulă era îmbibat de iubire.

Cu fiecare zi observam tot mai puțin ciudățenia vecinei mele, cu fiecare zi mă îndrăgosteam mai tare de ea. Îmi plăcea să o privesc dansând în roua dimineții și râzând cu păsările, cum îmi spunea povești nesfârșite cu eroi și zei, ca și cum ar fi trăit deja nu una ci mii de vieți. Uneori era veselă, alteori era tristă, dar nu era niciodată supărată. Nici măcar când am spart din greșeală mânerul carafei ei. Sau când am scuipat în izvorul din care ne umpleam bazinul cu apă. N-am văzut niciodată frică în ochii ei, nici atunci când o furtună a trântit acacia peste ea, nici când un grup de rechini a trecut foarte aproape, nici chiar când, enervat, am ridicat mâna asupra ei, deși niciodată nu am avut curajul să o lovesc.

Încet-încet m-am obișnuit cu capriciile ei, chiar și cu faptul că vorbea despre ea la plural.

Un singur lucru continua să sperie: când bătea vântul și soarele cobora spre orizont mergea pe țărm și, pentru o bună bucată de timp, privea în zare fluturând mâna în aer ca și cum și-ar fi luat la revedere.

Întro zi, afară ploua iar Levké făcea păpuși din iarbă, spunându-le surori și șoptind binecunoscutele rugăciuni către Thetis și Ahile, am văzut că a băgat ceva în gură. Apoi mi-a mirosit a dafin.

‒ Acum suntem gata să-ți citim viitorul, a spus ea ceremonios, privind prin mine.

Doream să mă întorc la viața mea anterioară. Mi-era dor de țărmuri noi, de taverne zgomotoase, de femei frumoase, de ciocnit de halbe cu bere și de încrucișarea săbiilor. Tot ceea iubisem înainte. Doar că în acel moment mi se părea că o iubesc pe Levké mai mult. O iubeam cu adorația, temându-mă să o ating de parcă ar fi fost atât de fragilă și delicată să s-ar fi frânt la cea mai mică atingere. Mă mulțumeam să o privesc, să-i simt mirosul, să o iubesc. La dracu, nu doream să plec nicăieri. Levké a mestecat mult timp. Mirosul de dafin devenea tot mai puternic. Și-a dat ochii peste cap, a pălit și apoi capul i-a căzut pe spate atât de brusc că i-a troznit gâtul.

‒ Ce vezi? am întrebat-o când fața i s-a crispat de durere.

‒ Vedem asfodele, nu, nu, sunt câmpuri de grâu. Vedem o răscruce de drumuri și pe Hecate gata să-ți primească sufletul, să-ți susțină cauza în fața lui Hades. O vedem pe Thetis. E furioasă. Are un șarpe veninos. Sau poate sunt doar câmpuri de grîu, nu asfodele funerare…..

A leșinat. Am prins-o, i-am stropit fața cu apă, i-am dat să bea.

‒  Ce-am spus?

‒  Ceva despre grâu și asfodele, niște aiureli.

M-a privit direct în ochii. În ochii ei mari și umezi se citea îngrijorarea.

Într-o dimineață când Levké se bălăcea în valurile calde îmi făceam de lucru cutreierând ruinele templului. Atunci am găsit comoara într-unul dintre tuneluri. Mă aflam de atâta timp pe insula asta pustie, cum de nu văzusem până acum acele cărări? Chiar, de cât timp mă aflam aici. Poate ea era ca Circe, vrăjitoarea care-l ținuse prizonierul voinței ei pe Odiseu.

Înarmat cu aceste gânduri și o torță am pornit prin coridorul îngust, pietruit, care începea din spatele altarului. Aici stătuse cândva o statuie de piatră a lui Ahile căruia oamenii îi aduceau daruri. Acum doar niște bucăți de marmură zăceau grămadă, unele arătând ca un tors sau ca o bucată de cap. Levké nu le adunase, nu încercase să reconstruiască statuia. Ea zicea că până și zeii sunt supuși trecerii timpului. Că și zeul meu se va dizolva în curgerea inexorabilă a timpului dar eu nu voiam să o cred. Era nevoie de ceva peren în această lume. Cum altfel am rezista nopților, în camerele noastre întunecate, pe când sufletul descindea treptat în abisurile subconștientului?

Coridorul era prea îngust pentru umerii mei, dar m-am strecurat cu chiu cu vai până am ajuns într-o mică grotă unde m-am putut ridica în sfârșit în picioare. Aici am găsit amfore pline cu monede de aur bătute cu capete de regi, regi care odinioară erau venerați de popoarele dimprejur, acum doar hrană pentru viermi în gropi neștiute.

Am înșfăcat pumni de monede pe care le-am îndesat în buzunare, în fes, oriunde le puteam pune. Cu banii ăștia îmi puteam cumpăra o corabie, angaja un echipaj, puteam să fiu un stăpân al mării, cu cea mai ascuțită sabie și cele mai noi echipamente. Am prăda Trapizonda și Atena, poate chiar și Constantinopolul.  Să fug cât mai departe de vrăjitoare.  Cuvintele îmi zăngăneau în cap. Chiar de-ar fi să înot sau să merg până la capătul pământului.

Am ieșit la lumină gâfâind după aer și cu o torță arsă. Levké era ocupată cu culegerea viei. Voia să mă trateze cu vin, la care știa că pofteam de mult. Văzând-o, toate gândurile meschine îmi zburară din cap. Levké zâmbea cu mâinile roșii de must, recolta pe care o îngrijise cu atâta grijă și pe care voia să mi-o dăruiască toată.

‒ Ai găsit grota, a remarcat cu simplitate și atunci am realizat că eram plin de praful roșiatic care acoperea stâncile insulei.

‒  Mă ajuți cu strugurii, Makaryi?

Încă îmi spunea Makaryi. Numele se lipise de mine ca nici un altul până atunci. Scuturându-mă de praf am ascuns aurul într-o groapă în spatele capului spart al lui Ahile și am ieșit bucuros să o ajut pe Levké.

În dimineața aia m-au trezit din somn niște voci cunoscute. Am crezut că visez, dar eram treaz. Am alergat să-mi văd tovarășii.

Veniseră pe o plută făcută din scândurile corabiei noastre scufundate. Se salvaseră  ca prin minune și supraviețuiseră un timp pe stâncile naufragiului. Când apa și mâncarea recuperate s-au sfârșit au construit o plută cu care au pornit spre țărmul care se vedea în zare și ajunseră pe insula mea.

‒  Aveți nevoie de ajutor? a întrebat Levké.

Ei au râs dar eu l-am înghiontit pe Olaf și i-am zis că ar fi bine să răspundă la întrebare. El a mârâit apoi a făcut o plecăciune:

‒ Da, te rog ajută-ne, dragă doamnă!

Levké n-a înțeles sarcasmul lor, sau cel puțin așa a dat impresia. A încuviințat și ne-a poftit pe toți la masă, sau mai degrabă pe pătura pe care o întinsese între coloane. Olaf era înalt și subțire ca o trestie. Avea fața acoperită de cicatrice care-l făceau să pară mereu zâmbitor, așa că nici chiar eu nu puteam spune cu adevărat când glumea cu adevărat. Yanis era un băiat simplu de la țară, cu o față plăcută. Ni se alăturase de curând și era mai priceput la îngrijit oi și la muls capre decât la mânuirea sabiei, dar dornic să învețe. Până la urmă nu există un miros mai plăcut decât mirosul sângelui, când sângele e al dușmanului tău. Amândoi erau obosiți, murdari cu părul lipit de țeastă și buzele crăpate. Levké a adus apă, smochine și a plecat să adune ouă de pescăruși și cufundaci. Când s-a întors noi terminasem deja vinul pe care ea-l ascunsese, care nu era complet fermentat dar nouă ne amintise de vremurile petrecute împreună. N-a spus nimic despre asta dar am văzut o umbră de tristețe în ochii ei.

‒ Voi doi v-ați ….deja? a făcut Olaf un gest obscen, făcând cu ochiul către fată.

‒  Nu, am spus roșind. Ea e diferită, înțelegi? am adăugat cu voce joasă.

‒  Hoho, unde-i armăsarul cu care am tăvălit jumătate din fetele de la nord de lacul Ovidiu? Un Olaf aproape beat m-a bătut pe umăr. Ei bine, putem să te sărim tura asta. Pariez că e curată ca pămânul primăvara.

L-a pocnit peste față.

‒  Hei, care-i problema? s-a răstit tovarășul meu.

‒  E a mea, ai înțeles?

‒  Bine, bine, armăsarule, după tine atunci, m-a bătut Yanis pe umăr.

Spre seară tovarășii mei, obosiți, s-au dus să se culce în fânul așternut sub acoperișul găurit care acoperise cândva cel mai mare templu din această parte a lumii. M-am dus după Levké care-și încheia tradiționalele semne de despărțire, desenând o linie invizibilă de la sud spre nord.

Cerul era colorat în nuanțe de violet, cu dâre de auriu, roz și albastru. Mi-a amintit de casa unui pictor în care ne mutasem după un raid de succes. Cu cât îi priveam mai mult tablourile cu atât îmi doream să fiu ca el: să amestec culori, să pictez cufere și să desenez imagini de sfinți. Mă învățase chiar și ceva din secretele meseriei. Păcat că a trebui să-l ucidem până la urmă.

Am atins brațul lui Levké. Ea a tresărit.

‒ Levké, oare vei putea vreodată să mă iubești?

‒ Sigur, a răspuns ea fără nici o ezitare.

‒ Vei dori să…..? Eram emoționat, ca un îndrăgostit.

M-a privit fără să clipească. A așteptat să termin propoziția dar sub privire ei copilărească și înțeleaptă în același timp, m-am simțit mic, incapabil să vorbesc. M-am întors la adăpostul templului fără să fii terminat ce avem de spus. Levké nu s-a întors până dimineață.

După acea zi viața noastră liniștită s-a schimbat. Întreaga insulă s-a schimbat. Olaf prădase toate cuiburile așa că păsările au început să evite insula. Yanis a aprins un foc cu iarbă uscată și lemne găsite pe plajă, ca să frigă niște broaște, dar focul a scăpat de sub control și a mistuit o bună bucată de insulă.

Le-am arătat corabia scufundată și am adus de acolo tot ce era folositor, chiar și oasele umane pe care Olaf le sprijinea lângă stânci, ca pe niște temple păgâne.

Levké mă evita, poate din cauza interesului nedorit pe care i-l arătam sau pentru că-mi petreceam tot timpul cu tovarășii mei. Acorda atenție prietenilor ei imaginari, păsărilor și zeilor.

‒ Nu te superi că tovarășii mei stau un timp aici, nu-i așa? am întrebat-o pe Levké, cu îndoială. O să construim o barcă din rămășițele lui Patrocle și vom naviga spre nord-vest, spre tărâmurile bizantine. Și te putem lua cu noi. Ai vrea să vezi continentul?

‒ Nici chiar noi nu putem descâlci toate ițele Moirei, a replicat cu o voce pierdută, ignorându-mi întrebarea.

Vocea îi era încă blândă dar cu tot mai multe note melancolice. De parcă se pregătea pentru ceva fără întoarcere. De parcă știa totul dinainte.

Chiar construiam o barcă din scânduri pe jumătate putrezite cu lemnele aduse de valuri. Totodată adunam comoara pe care intenționam s-o luăm cu noi. Olaf decorase oasele cu mărgele și pusese craniilor tiare cu rubine și ametiste. Yanis adunase tot ce putuse de pe corabie, chiar și scândura cu numele lui Patrocle care-i plăcea foarte tare.

‒ Ce faci cu semnul ăla când tu nici nu știi să citește? am glumit.

Dar adevărul era că eram speriat, de fiecare dată când mă gândeam la corabia prăduită mi se ridica părul pe mine.

Și mai înspăimântător a fost să o văd pe Levké când Olaf a luat aurul de pe altarul templului ei. A fost prima dată când a luat atitudine.

‒ Am promis să te ajut dar nu mi-am dat niciodată acordul să-mi distrugi casa.

‒ Casa? a rânjit Olaf. Asta numești tu casă? Ce, ai de gând să-ți petreci toată viața pe bucata asta de piatră pe care o numești insulă?

‒ Dacă vrei o corabie îți construiesc eu una. Dacă vrei comori, o să-ți dau eu comori, dar destul cu jefuitul insulei mele.

Olaf a izbucnit în râs. Yanis i s-a alăturat. Stăteam aproape, în spatele unei coloane înclinată, acoperită de viță. Nu mi se părea deloc amuzant. Credeam în fata asta nebună, așa cum nu crezusem vreodată în mine, dar n-am avut curajul să mă arăt.

Când corabia a fost gata am umplut-o cu comori. Erau vaze, inele prețioase și chiar și niște amfore antice. Am împins-o de la țărm și valurile dimineții ne-au desprins de țărm. Băieții au început să vâslească dar eu nu-mi puteam lua ochi de la silueta subțire de pe stânci. Fața îi era nemișcată. Înghețată ca o mască funerară. Aș fi vrut să plângă. Aș fi vrut să vină cu mine sau să-mi ceară să rămân. Dar ea rămase tăcută.

Mă simțeam gol. O iubeam. Nu pentru fața drăguță și pentru ochii ei adânci de culoarea mării, nu pentru dansurile în rouă și nesfârșitele povești magice. Înainte de ea nimănui nu-i păsase de mine. Nimeni nu mă întrebase dacă am mâncat, cum am dormit, dacă privighetorile mă deranjează sau dacă liliecii care trăiau sub acoperisul templului mă atinseseră cu aripile. Înainte de ea nu trăisem.

‒  Suntem niște criminali, am spus brusc. Niște ucigași, hoți, violatori. Nu-i de mirare că Dumnezeu ne-a trăznit corabia. Există un motiv pentru care ne-a permis să fim salvați pe insula asta. EL vrea să ne pocăim, să începem o viață nouă, una morală….

Olaf m-a strigat pe nume, dar numele îmi suna străin. Nu voiam decât să rămân. Dumnezeu mă chema prin privirea celei pe care o iubeam. Eram gata să sar din barcă și să înot spre ea când Olaf m-a lovit peste ureche.

‒ Idiotule! Ne scufundăm!

Barca noastră, care deja navigase destul de departe de țărm s-a înclinat și a început să ia apă.

Fragila ambarcațiune, îngreunată de comori, se scufunda. Pe rând odoarele au căzut în apă și s-au dus la fund. Doar scândura cu numele lui Patrocle a rămas la suprafață, plutind parcă în derâdere.

‒ Toată comoara noastră! Yanis plângea în timp ce strângea gâtul subțire al unei amfore.

‒  Salvați-vă, idiotilor! a urlat Olaf.

Abia am avut timp să apuc căciula pe care o umplusem cu monedele găsite în tunel.

‒  De unde ai aia? se încruntă Yanis care sărise în apă după mine. Deci n-am pierdut toată comoara?

N-am răspuns, am înotat încet până la mal. Simțeam privirea intensă a lui Levké și privirile și mai atente ale tovarășilor mei.

Ajunși la mal Olaf m-a înșfăcat și eu l-am înșfăcat pe el. Ne-am rostogolit prin iarbă în timp ce monedele se risipeau pe stânci.

‒ Încetați, a spus Levké încet, iar vocea ei a sunat puternică și poruncitoare. Mâine veți primi corabia promisă și puteți lua aceste monede pe care le-ați furat din templul meu. Atât și nimic mai mult. Apoi s-a îndreptat spre coloane. Noi am rămas acolo, uitându-ne după ea.

Promisiunea unei corăbii a iscat din nou râsete. După ce au râs de Levké a venit rândul meu. Am fost nevoit să le povestesc despre catacombe și vasele pline cu aur. În timp ce stăteam pe stâncile calde să ne uscăm planificam următoarea mișcare.

‒ Construim o nouă corabie și o umplem cu aur, propuse Olaf.

‒ Monedele pe care le-am adus sunt suficiente pentru toți, am spus. Levké ne-a rugat…..

‒ E dezgustător cât de moale te-ai făcut. Până și Yanis e mai competent în treburile noastre decât tine. El știe că cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să ne pierdem duritatea.

‒ Suntem deja hărăziți chinurilor iadului și ne așteaptă un cazan cu smoală. Ce avem de pierdut? se grăbi Yanis să se ridice la înălțimea aprecierilor. Și, oricum, am fost lipsit atâta timp de….și nebuna de Levké e așa drăguță….

Închise ochii și se atinse într-un loc anume.

‒ E așa se pieptoasă și de moale, exact pe gustul meu…

‒ Ești nebun? E subțire ca o scândură. Seamănă cu fost mea nevastă. Roșcată, cu nasul lung și la fel de inabordabilă, interveni Olaf.

O fierbințeală mi se ridică din adâncul pântecelui până în plex. Simțeam că mă sugrumă, că nu mă lasă să vorbesc. M-am pălmuit peste față ca să revin la realitate.

‒  Asta este! Băieți, vrăjitoarea asta poate avea mai multe înfățișări. M-am tot gândit De cine anume îmi amintește? Am avut o vecină în copilărie care arăta exact ca ea. Am fost puțin îndrăgostit de ea la vremea aia….

Mă simțeam trădat. Fata pe care o credeam o zeiță era de fapt un demon cu o mie de fețe. Un monstru. O Circe trădătoare.

Olaf a târât-o afară din templu. Yanis a legat-o de mărul pe care-l îngrijise atâta timp, ferindu-l de vânturi.

‒ M-ai ….m-ai păcălit. Ne-ai păcălit pe toți? am șuierat și am pălmuit-o.

‒  Levké a rămas tăcută. Pentru prima dat am văzut dezgust în privire ei.

Putea să fie mânioasă, putea să râdă amenințător, dar să fie dezgustată, asta nu puteam îndura.

Am apucat-o strâns de umerii parțial dezgoliți de bluza transparentă. A țipa și dezgustul de pe fața ei s-a transformat în dispreț. Disprețul ăla mi s-a strecurat pe sub piele, ca o flacără, m-a ars, mi-a străpuns inima.

‒ Nu mai amâna, mă presă Yanis. Eu urmez.

Olaf l-a îmbrâncit.

‒ Vezi-ți lungul nasului. Eu sunt următorul.

Am rânjit.

Era a mea și doar a mea. Îmi aparținea.

‒ Ne numesc Levké de multă vreme…..spuse deodată fata.

La auzul vocii eu păsările din cer au amuțit, valurile mării au murit.

‒ Știu, am replicat și am strâns-o mai tare. Un nume fără noimă. Albă, în grecește.

‒….pentru că suntem albe și nepătate. Nu ne temem și nu cunoaștem ura.

Cred că am strâns prea tare. Am auzit un troznet. Gâtul fetei s-o îndoit într-un mod nenatural, dar ochii ei mă aținteau în continuare. A continuat să vorbească cu o voce care îmi ridica părul pe ceafă.

‒ Noi suntem sufletele celor binecuvântați care au trăit aici, între lumea viilor și cea a morților. Noi protejăm templul, iar comorile aparțin celor care au nevoie de ele.

‒ Eu am nevoie de ele! am strigat cu o voce care nu-mi aparținea și i-am dat drumul. Noi avem nevoie de ele, târfă nebună!

‒ Ați avut nevoie de ele la un moment dat.

S-a îndreptat și a ridicat capul. Șerpi negrii urcau pe brațele ei. Levké s-a desprins de copac și a ridicat mâinile cu palmele întinse .

‒ Ce dracului a fost asta? s-a bâbâit Olaf.

‒ Uite, frânghiile tale, a întins Levké brațele acoperite cu șerpi.

‒ Frânghia mea…. Am legat-o chiar eu…

‒ Uite, frânghiile tale, a întins Levké brațele acoperite cu șerpi spre Yanis. Ia-le!

El s-a ferit de ea ca de un lepros. Ea a zâmbit. Un zâmbet cum doar cei binecuvântați pot avea. A scos un inel în formă de șarpe de pe deget și l-a aruncat.

În dreptul nostru, pe mare a apărut o corabie. Catargul principal se înălța spre cer și velele albe fluturau în vânt.

‒ Am pregătit o corabie pentru voi. Din lemn de stejar, cu vele mătăsoase și vâsle lustruite. Păcat că nu mai aveți nevoie de ea. Azi veți pleca de aici cu un vas diferit.

Levké a ridicat mâna și corabia s-a dizolvat în aer. Aurul din buzunarele mele a dispărut și el treptat.

Apoi au început să sosească păsările. Lăstuni albi veneau din toate direcțiile, dând roată și desenând forme misterioase pe cer. Din ce în ce mai jos. Țipau ca și cum voiau să ne înghită vocile, gândurile, întreaga ființă.

Dinspre ocean veneau șerpi cu zecile, cu sutele, cu miile. Creaturile binecuvântate ale lui Thetis, așa cum îmi spusese Levké odată.

‒ Iartă-ne, Mărită zeiță! Yanis a căzu în genunchi, cu mâinile încrucișate la piept. Olaf l-a urmat. Era prima dată când îl vedeam atât de umilit, de nefericit. Atât de speriat.

‒ Lasă-ne să plecăm, Oh Levké! s-a rugat.

Dar eu știam că Levké ea de neclintit. De jur împrejurul insulei vântul s-a ridicat formând o pâlnie în centrul căreia, printre ruinele templului lui Ahile și al mamei sale, Thetis, ne aflam noi.

Iubita mea m-a privit o ultimă dată ca făptură umană. Degeaba am căutat iertarea în ochii ei. Levké a deschis larg brațele și s-a dizolvat în mulți lăstuni albi.

Șerpii s-au târât pe sub hainele noastre, ne-a intrat în urechi și în orificii. I-am zdrobit, i-am scuturat de pe noi dar erau atât de mulți că nu era posibil să scăpăm de invazie. Am rupt unul care mi se încolăcise pe gât și am strigat din rărunchi:

‒ Levké! De ce te porți așa cu mine, nebună Levké?

N-a răspuns. Stolul de lăstuni mă asurzeau cu țipetele lor. Mi-au sfâșiat ficatul, mi-au scos ochii și mi-a smuls din piept inima încă bătând.

Epilog

Iată-mă din nou pe o corabie. E încărcată, se mișcă încet, ca și cum ar înainta printr-o furtună. Vântul umflă velele negre. Nu există nici căpitan, nici navigator. Călătorim spre nord. Unde cerul este colorat de ultimele raze de lumină care străbat norii de furtună.

Femei, bărbați și copii necunoscuți vin de sub punte ca să privească pentru ultima dată cerul. Unii își mușcă buzele până la sânge ca să simtă că sunt încă vii. Unii își jelesc moartea. Alții se împacă cu soarta în tăcere. Vântul le flutură hainele, părul, le îneacă vocile și le usucă lacrimile care nu au avut timp să cadă.

Lângă mine stau tovarășii Olaf și Yanis.

‒ Nici chiar diavolul n-o să pună mâna pe mine, șuieră Olaf printre dinți și se aruncă peste bord în apa înspumată.

În secunda următoare e din nou lângă mine, ud ca un câine în vântul tăios. Yanis scâncește și zice că a trăit atât de puțin și n-a apucat să-i spună mamei cât de mult a iubit-o.

Olaf mă lovește cu cotul în coaste. E așa de neașteptat că-mi vine să-l lovesc înapoi dar fața lui este înmărmurită de uimire.

‒ În sfârșit am văzut moartea în ochii…

Am privit spre stânga și am văzut o insulă cunoscută. Cranii de oameni morți de mult ne priveau trecând. Levké ne privea și ea. A ridicat mâna dreaptă și ne-a făcut un semn de adio. Așa cum făcuse de mii de ori înainte.

‒ Ai zis că sunt lanuri de grâu care mă așteaptă. Că Hecate îmi va lua sufletul și mă va ierta, am strigat disperat, sprijinindu-mă de balustradă.

‒ Hecate ți-a auzit rugile. Ți-a susținut cauza în fața zeilor dar chiar tu ai schimbat ițele sorții. Azi ai ales uitarea.

Marea spumenga, valuri se ridicau în creste albe. Vântul a crescut din ce în ce mai puternic, umflând pânzele și îndepărtându-se de insula blestemată. De insula binecuvântată.

Apoi am traversat râul. Am crezut că voi uita dar de fapt am fost uitat. Voi cutreiera în eternitate Poienile cu Asfodele și-mi voi aminti. O voi iubi mereu pe Levké.

Din scrierile aduse de poetul Orfeu, de pe tărâmul lui Hades.

Foto, generată cu IA

Traducerea, din limba engleză, în limba română, Cătălina Popescu