Îl citisem pe Théophile Gautier în facultate….pe sărite ca orice student grăbit…Numai din întâmplare sau dacă e să nu credem în hazard, conform unui echilibru universal misterios, am luat acum câteva zile din bibliotecă ceva “clasic”.

Nu-mi aminteam mai nimic despre autor şi scriitura sa, aşa că,  înarmată cu multă curiozitate, am tot dat paginile…am tot citit …. Mi s-a părut că Romantismul la apogeul lui avea ceva decadent …şi totuşi, survine întrebarea, ce m-a atras atât, încat să scriu despre asta? Ceva la care nu mă aşteptam, aproape deloc : călătoria în timp.  Mult discutata călătorie în alte ere, realizată imaginar şi de eroul lui  H.G. Wells în acelasi secol XIX , cu ajutorul unei maşinării complicate , este la Théophile Gautier o evadare din contingent, uzând de mijloace fantastice tipice prozei romantice. Gautier este un pictor în cuvinte, un îndrăgostit de pictură care a devenit din greşeală scriitor, inhibându-şi prima vocaţie. De aceea citindu-i textele, vei putea  să regăseşti  treseele sale imaginate foarte plastic,  îmbogatite de parfumul pe care epoca sa l-a dat scriiturii.

In nuvela de faţă, ne întâlnim cu trei tineri ( Octavien, Max şi Fabio) care  fac o călătorie culturală în Italia. Dintre ei, Octavien, prototipul visătorului romantic care, îndrăgostit pe rând de frumuseţi idealizate , Elena, Cleopatra, Venus din Milo, Semiramida samd, rămâne străfulgerat în faţa imaginii încremenite în lavă şi timp a unui sân, în muzeul din Neapole. În acest punct al prozei intervine elementul de interes pentru noi: pare că timpul se fisurează , lăsând să i se vadă substanţa indescifrabilă, iar imaginea devine mai mult decât o reverie romantică, un fel de amintire despre viitor şi trecut totodată, care îl va însoţi pe străzile oraşului dezgropat, pe parcursul întregii nuvele. E ca si cum două puncte ale continuumului spaţio- temporal s-ar fi unit  realizând o bucla, în afara timpului sau o altă versiune a sa,   în care eroul este atras, în mod subtil.  Nu avem la îndemână vreo tehnologie  regresivă, ci trecerea  este una lină, cât se poate de “naturală”, dacă întoarcerea în timp ar funcţiona ca ceva natural, al cărui catalizator este, în acest caz, dragostea. O dragoste stranie, ireală, nutrită concomitent de două persoane din două timpuri diferite, legate parcă între ele printr-o legătură asemănătoare entanglement-ului : Octavien –eroul nostru şi Arria Marcella , o tânără pompeiană, cea  al cărui sân simbolic, traversează istoria.

Cu toate că nu este vorba  despre ştiinţă şi tehnologie convenţională, în această escapadă temporală, se poate presupune o puternică motivaţie mentală, care generează ruptura continuumului temporal şi face ca “Dorinţa zăludă, resimţită la vederea acelei cenuşi mulate pe contururi divine, avea poate să se împlinească, deorece nimic nu se mai poate împotrivi  unei iubiri care avusese harul de a da înapoi timpul şi să facă să treaca de doua ori acelaşi ceas prin clepsidra eternităţii ”p. 118

Reîntors în trecut , înaintea devastatoarei  explozii a Veziuviului, pe străzile cosmopolitului Pompei antic, Octavien descoperă în zori forfota citadină, ca un tablou refăcut pe calculator al unui vechi sit, unde cladirile  ruinate văzute cu o zi înainte se reîntregesc şi primesc detalii reale. Condus de un tânar, Rufus Holconius , cu care schimbă câteva cuvinte în latină, drumul îl poartă şi prin părţi nedezgropate ale oraşului (ceea ce ne convinge că incursiunea sa nu este o simplă reverie) şi îi va   împinge  până la  arenă/ amfiteatru , unde inevitabil, întâlneşte persoana pentru care venise, Arria Marcella. Este uluit instantaneu de frumuseţea sa, fara a realiza, pe moment, cine este de fapt. În aceste vârtej de întâmplări, totul decurge atât de normal  încât, pare că , în afara aspectului său inadecvat de om al altui secol, toate sunt menite a i se intâmpla, formând astfel o punte între cele două epoci, în care el trebuia nepărat să existe. Iar pentru ca proza să lase loc unui mister şi mai adanc, totul devine şi mai ciudat în momentul în care, Arria îşi recunoaşte condiţia reală, raportată de această dată la timpul de origine al tânărului , oferindu-i eroului spectacolul desuet al morţii şi cenuşii “Octavien simţi desfăcându-se braţele care îl înlănuţuiseră; mătăsurile care o acopereau se adunară, ca şi cum contururile care la susţineau s-ar fi prăbuşit, iar nefericitul hoinar prin noapte nu mai văzu alături de el, pe patul ospăţului, decât un pumn de cenuşă, cu câtevă oase calcinate, printre care străluceau braţări şi giuvaeruri de aur, precum şi câteva rămăşiţe informe , aşa cum fuseseră probabil descoperite când fusese curăţată casa lui Arrius Diomedes”p. 129

Este  iubirea, respectiv mintea umană  un mecanism suficient de puternic pentru a călători în timp? Sau conform altor teorii, se poate călători în alte timpuri doar dacă ai mai trăit acolo, cu alte cuvinte  poţi regresa în propriul trup?  Dificil de spus. Théophile Gautier nu explorează aceasta posibilitate, cu toate ca în secolul al XIX-le, teoria  metempsihozei pătrunde în Europa prin oprelor unor mari filozofi şi orientalişti.

Pentru noi însă textul ridică la rândul său aceleaşi întrebări dintotdeauna: călătoria în timp va altera trecutul sau este el deja alterat şi această breşă trebuie pur şi simplu să existe?  Ori, Octavien pătrunde într-un trecut alternativ, care se dezvoltă paralel odată cu intervenţia lui, pe o branşă  temporală diferită, unde posibilitea de a altera trecutul şi deci viitorul sau de origine, este imposibilă?

În parte, mintea umană este încă din copilarie formată să nu reacţioneze decât la anumiţi stimuli explicabili în mod raţional. Totuşi, în cazul unei evadări voite, într-o stare de conştiinţă alterată , mintea poate observa lucruri care raţiunii îi scapă, fiind aşadar imposibil de tradus în idei şi cuvinte. Iar pornind de aici, textul lui Théophile Gautier ridică o altă întrebare: ar fi posibilă o eliberare a minţii, voită sau nu,  sau folosirea unui catalizator mental atât de puternic, cum este dragostea în acest caz, încât să se poate percepe celaltă dimensiune, invizibilă nouă în mod obişnuit ,timpul?

Un lucru e cert , autorul a tras aici unul dintre cele mai mari lozuri ale literaturii fantastice , care avea să facă o carieră strălucită în secolele ce i-au urmat. Nu doar ideea calatoriilor în timp fascinează umanitatea, ci toate implicatiile sale, filozofice şi matematice, care ar putea  da o cu totul altă faţă universului în care trăim.

Nota: Entanglement este un termen din fizica cuantica care desemnează legătura dintre particule subatomice. “ Einstein a numit-o << acţiune fantomatică la distanţă>> . Pariculele subatomice pot să devină si să rămână legate , indiferent de distanţa dintre ele- fiecare făcând opusul celeilate. Două particule etanglate duse în parţi opuse ale Universului vor demonstra un tip de comunicare subluminică între ele.” “Science World” Ian/ Feb 2013 pag. 27