Niciodată nu vom ști, noi cei trăitori ai Pământului de azi (poate într-o altă încarnare, dar asta nu se pune) cum e viața cu-adevarat, dacă ești luminat de mai mult de un astru.

Soarele a fost de la egipteni, la greci, mayași ș.a.m.d și este Centrul, nu doar al sistemului nostru planetar, adică miezul lucrurilor (responsabilul de gravitație, radiații și alte cele) ceea ce ține și mișcă cam tot pe aici, ci și al vieții noastre terestre fizice, mentale, emoționale, filosofice și religioase. Pe scurt, astrul zilei, ca simbol al Unității, al lui Unu, crează un sistem de gândire centralist.

Să ne închipuim (se știe că ele există, dar noi n-am pus piciorul pe-acolo) sisteme planetare unde nu o stea, ci 2, 3 luminează și modelează sensul vieții acelor lumi. Recent am redescoperit o povestire veche publicată în „Almanahul Anticipația” în 1983 scrisă de Horia Aramă care se numește, apropo de discuția noastră, „Planeta celor doi sori”. Ei bine, logic și metafizic, doi sori reprezintă mai mult decât unul și uite cum sistemul heliocentric unic (cosmic și filosofic totodată) se dă peste cap, devenind o lume a dualimului absolut, Soarele armoniei = ziua și  Soarele negru = noaptea. Cu alte cuvinte, în povestirea lui Horia Aramă este exacerbată dualitatea lumină-întuneric, armonie-instinct, cele două coexistând, se pare, într-un echilibru perfect pe Ahra, planeta unde nu se doarme niciodată și unde noaptea balansează ziua, subconștientul exacerbat curățând conștientul de frustrările acumulate. Ce să zic, pare un sistem perfect în ultimă instanță! O lume bivalentă unde coloniștilor li s-a scindat/ adaptat la mediu și creierul într-o parte pozitivă, foarte „Zen”, am zice noi azi printr-un termen la modă și una atavică.

Interesant e că și oamenii de pe Pământ au două emisfere cerebrale, la fel ca descendenții lor readaptați pe Ahra, însă sistemul nostru solar (Soare-Pământ+bivalența vieții) creează la final un triunghi existențial, dualitatea care tinde spre unitate, reprezentată simbolic prin triunghi sau trinitate, în toate religiile mari ale lumii noastre. Această structură geometrică se află la baza tuturor formelor geometriei sacre pe care unii cercetători mai revoluționari, ca Nassim Haramein, abia acum încep s-o descifreze.

Și atunci se pune întrebarea: într-o lume cu doi sori în opoziție, unde unul ia locul altuia perpetuu, forma geometrică definitorie care ar fi, pătratul?

Lucrurile se complică și mai mult pe planeta Lagash aflată într-un sistem solar multiplu (6 aștri), din „Căderea nopții” a lui Isaak Asimov. Este vorba de o scurtă povestire publicată în 1941, considerată una dintre „cele mai faimoase povestiri science-fiction ale tuturor timpurilor”. În 1968, Asociația Scriitorilor de SF (Science-fiction Writers of America) a votat „Căderea nopții” drept cea mai bună povestire scurtă SF scrisă vreodată. Ea a fost extinsă la dimensiunile unui roman în 1990, în colaborare cu Robert Silverberg.

 

Luminată constant, un fel de hiper Taooine, această lume are zone întunecate doar în peșteri sau tunele, însă noapte propriu-zisă nu există. Aici dualitatea lumină-întuneric lipsește, ceea ce creează niște consecințe neașteptate.

Într-o discutie purtată de Asimov cu editorul lui, John W. Campbell, referitoare la acest text, acesta din urmă a afirmat că dacă noaptea ar veni doar o dată la câteva mii de ani, oamenii ar înnebuni când ar vedea acest lucru. Se pare că părintele roboticii a ținut cont de părerea lui, cert este că și-a construit povestirea în această direcție. Așadar, pe Lagash are loc un dezastru cataclismic odată la aproximativ 2000 de ani când cei cinci luminători se aliniază și sunt eclipsați de planetă, producând pentru o scurtă perioadă întuneric, un concept total necunoscut într-o lume a luminii perpetue. Cercetătorii studiază acest fenomen și descoperă că civilizații succesive au dispărut odată la 2000 de ani când stelele, un concept necunoscut lagashienilor, au apărut pe cer. Fiind vorba despre ființe complet diurne, acestea nu pot rezista mai mult de 15 minute în beznă, iar o asemenea eclipsă ar fi durat câteva ore, ducând la nebunie și ulterior distrugere și moarte.

Așadar, o lume cu 6 sori, mereu luminată ar avea ca formă geometrică un cerc. Ea este unidirecținală din perspectiva dualistă, fiind mai degrabă distrusă complet de noapte, decât completată de prezența ei.

Cumva la unison, regăsim o planetă asemănătoare și în romanul lui Jack Mc Devitt, „Exploratorul”. Povestea este alambicată, însă ceea ce voi evidenția eu aici este imaginea unei colonii care orbitează în jurul unei pitice maro, o stea rătăcitoare. Evident o să ne întrebăm ce caută acolo.

Romanul este extraordinar de captivant și, deși este cât o cărămidă, nu îl poți lăsa din mână. Ne aflăm în fața unei scrieri complexe cu temă SF, de aventuri și polițistă totodată, care se învârte în jurul găsirii de către doi vânători de antichități ai erei galactice, a unei colonii pierdute, Margolia, despre care nu se mai știa nimic de 9000 de ani.

În urma unor peripeții îmbârligate și răsturnări de situații, este găsită planeta căutată care fusese mutată de pe orbită cu tot cu luna ei de către o pitică maro, un astru rătăcitor despre care se spune că nu are destul combustibil nuclear să se aprindă efectiv pentru a deveni un soare ad literam, ci arde slab în nuanțe roșiatice sau maronii. Finalul aduce ceea ce se poate numi o nouă surpriză, o mică colonie neașteptată care a supraviețuit cataclismului margolian, pe un alt corp ceresc cu structură terestră din același sistem solar. Aceasta fusese deviată complet de pe orbită și trasă după ea prin spațiu de steaua rătăcitoare. Civilizația umană care se salvase de catastrofă înființase acolo, cu greu, o colonie în condiții ciudate, deoarece planeta nu se mai învârtea, având o parte complet întunecată și una complet luminată. Se putea trăi doar în apropierea graniței dintre cele două, unde temperaturile erau mai prielnice. Ceea ce este fascinant aici, ca și în „Căderea nopții”, este că foștii coloniști care nu-și aminteau nimic despre descendența lor și refuzau, chiar, să creadă că au venit de altundeva, sunt la fel de intrigați de obscuritate, mai exact, partea neluminată brăzdată de stele crează contradicții academice pentru oamenii lor de știința, cu privire la ce sunt de fapt luminile de pe cer.

Nici noțiunea timpului nu mai exista datorită faptului că este mereu zi, mai degrabă crepuscul, iar mâncarea lor nu mai este comestibilă pentru umanitatea din viitor care se dezvoltase continuând tradiția pământeană, în colonii interconectate.

Miturile acestei populații spun că niște ființe divine îi aduseseră pe locuitori acolo pe Lume, cum o numeau ei. În realitate, coborâseră cu o mică navetă de pe o navă mult mai mare cu care se salvaseră de pe Margolia.

Aici scindarea zi/noapte nu există, iar ceea ce e ciudat, este că partea întunecată și cea luminoasă nu sunt considerate de locuitori o dualitate, ci pur și simplu un mister. Ei aleg să trăiască în partea însorită, ignorând cea umbrită. Vorbim despre o paradigmă statică, încremenită, unde steaua pitică reprezintă centrul, iar lumea de dedesubt o prelungire a lui. Schematic putem trasa o linie între cele doua sfere și vom obtine geometria bidimensională a planetei rătăcite, Lumea/ Balfour.

Ca să rămânem în aceeași zonă, o să sar la cinematografie care își face și ea treaba în acest sens. Filmul Pitch Black este reprezentativ prin felul în care redă modul cum pe un satelit încălzit de trei stele, o structură asemănătoare sistemului Sirius (unul albastru și doi galbeni),  întunericul, ca și în proza lui Asimov, survenit periodic datorită unei eclipse, generează un autentic cataclism, trezind la viață partea obscură, păsările ucigașe. Evident că filmul nu poate detalia atât de mult fenomenul cosmic ca și o carte, el este mai mult un pretext pentru desfășurarea acțiunii. Totuși, imaginea în care personajele se află undeva la răspântia dintre un soare care apune și alții care răsar este genială și îți dă fiori făcându-te să te simți chiar tu prins acolo între forțele invizibile ale cosmosului.

S-ar mai putea continua, pentru că tema a fost mult abordată și iubită de scriitorii de SF, însă aș mai adăuga doar un exemplu la capătul opus al scrierilor precedente. Povestirea lui George R.R. Martin, „În casa viermelui”, unde o planetă cu o stea aproape stinsă, posibil un Pământ al viitorului, dezvoltă o civilizație subterană absolut stranie, în care liderul, Omul-Vierme, reprezentantul simbolic al centrului, de fapt, un soare la nivel micro, este, la fel ca astrul muribund, amputat bucată cu bucată pe parcursul domniei, până este sacrificat, prin decapitare, ca trunchiere finală.

Simbolul central al vieții devine aici unul al agoniei celeste, stingându-se tot mai tare de la an la an și în jurul căruia se fac serbările periodice ale „copiilor viermi”. Această populație a uitat de viața la suprafață. Unul dintre personaje crede că soarele e, de fapt, doar un tablou pictat de lider ca să abia un motiv pentru festivități. Cu alte cuvinte, oamenii devin ființe ale tenebrelor, cu pielea și părul decolorate, mâncând ciuperci, viermi și niște animale stranii, ca un fel de cârtițe gigante, care sunt la rândul lor conștiente și care trăiesc la mai mare adâncime în caverne și tuneluri subterane. „Mirosul” povestirii e mucegaiul, râncedul, care par foarte naturale tuturor, inclusiv suveranului chinuit periodic de chirurgi și care zace în cea mai mare putrefacție, ca un fel de simbol al decrepitudinii și putrezirii.

Nici aici nu se pune problema de zi și noapte, e doar un  crepuscul constant, cele două momente ale vieții s-au anulat demult, generând, așadar, o existență unidirecțională la polul opus al luminii: un punct, dar unul obscur și duhnind a putregai, de data asta.

În multe scrieri găsim și sori subterani, pornind de la clasica „O călătorie spre centrul Pământului” a lui Jules Verne, la „Soarele subteran” a lui A.E. van Vogt, în care o stea albastră este plasată în interiorul unei planete extraterestre, până la ciclul „Lumea Inelară” a lui Larry Niven, unde Copacul Vieții, drogul inginerilor lumii inelare, crește într-un spațiu subpământean sub Mont Olimpus luminat de razele unei stele artificiale. Sunt fascinante aceste stele interioare, pentru că ele ne arată o lume parcă întoarsă pe dos și dezvoltă imaginea unui univers unde totul este posibil. Posibil ca de aici să se fi dezvoltat și teoria „Pământului gol” despre care însă nu voi vorbi aici.

Aș concluziona că imaginea geometrică a unui asemenea plasament stelar este un torus, o formă ce, de asemenea, se autogenerează la infinit.

Ceea ce nici unul dintre scriitorii de SF nu a accentuat este influența cromaticii solare asupra locuitorilor unui anumit loc. Se știe că fiecare culoare are o lungime de undă specifică, iar lumina de diferite culori creează, cel puțin aici pe Pământ, efecte psihologice distincte. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că tot acest spectru cromatic este văzut din perspectiva noastră a pământenilor și a modului cum ochiul nostru sesizează frecvențele luminoase. E sigur că un extraterestru va avea un sistem ocular complet diferit și va percepe lumina altfel, acest lucru probabil schimbând radical viziunea lui asupra universului. Ca urmare, dacă ar fi să colonizăm vreodată planete cu doi sau mai mulți sori, din care unul roșu sau albastru, cu siguranță urmașii noștri ar deveni, la fel ca personajele de pe Ahra sau Balfour, niște „alieni” față de strămoșii lor.

Zburând cu gândul mai departe, de am putea să plonjăm în lumi astrale iluminate de stele îndepărtate, misterele vieții pe care le-am găsi acolo ar fi probabil mult mai ciudate decât tot ce ne-am putut noi imagina sub lumina singurului nostru soare de mărime mijlocie. Însă ce este cert, e că Pământul datorează astrului său culturi și tradiții atât de variate și de colorate, încât până vom ajunge (și dacă) în alte sisteme planetare, ne putem bucura de forța cu care Sol ne mângâie, nemaimirându-ne de ce anticii i-au dedicat monumente megalitice, Porți ale  Soarelui (Peru) sau de ce vechii egipteni l-au identificat cu principul unic (UNUL = Dumnezeu, Spiritul Ultim) numindu-l când Aton când Amon Ra.

 

Foto: talkingcomicbooks.com, kosmischesgefluester.blog, Laura Ceica