MNEMOFAGII

Jessica se aflase în afara lui Eurymedon atunci când deflagrația sfârtecase fuzelajul navei ca pe o cutie de conserve. Apucase să vadă doar o lumină orbitoare, înainte ca o undă de șoc să o azvârle prin spațiu până când coarda de ancorare o trăsese înapoi ca pe un yoyo. Din cauza forței cu care fusese propulsată, femeia simți cum tot sângele i se scurge în picioare, iar în câmpul ei vizual apărură pete negre care se lățiră până când întunericul acapară totul. Bâjbâind cu disperare, reuși să se decupleze de la cablul care o ținea legată de cuirasa în flăcări a lui Eurymedon, apoi își pierdu cunoștința.

Auzise pentru prima oară „Dansatoarele din Delphi” pe când avea nouă ani. Era întinsă pe covorul din camera sa, sprijinită în coate, răsfirând alene paginile unei cărți. Dintr-o dată, din salonul de la parter se auziră primele acorduri ale „Dansatoarelor” cum se înfiripă în aer, inundând fiecare colț al casei ca un șuvoi de fericire deplină, tihnită. Se opri din citit și închise ochii, ridicându-și capul spre razele de lumină care pătrundeau printre perdele, lăsând soarele de pe chipul său să o cuprindă pe de-a-ntregul. Trei minute mai târziu, atunci când degetele delicate ale mamei sale se ridicară de pe clape, Jess știu că avea să poarte cu ea acea clipă de magie pentru totdeauna.

Accidentul avusese loc șapte ani mai târziu. Paramedicii care o salvaseră pe mama ei din carcasa contorsionată a mașinii îi spuseră lui Jess că femeia se aflase în moarte clinică vreme de cinci minute, lipsa oxigenului fiind suficientă pentru a cauza leziuni ireversibile ale creierului. Niciunul din doctori nu fusese în stare să-i explice lui Jess schimbările de comportament ale mamei sale. Femeia părea prizonieră între mai multe lumi: zile întregi în care privea nemișcată în gol, la peretele din față, zile în care, cu o expresie de groază, extaz sau uimire întipărită pe chip, scotea niște sunete guturale sau cuvinte de neînțeles și cele câteva momente în care o recunoștea pe Jess și îi vorbea, articulând cuvintele cu dificultate. Chiar și atunci, poveștile ei erau o înșiruire de evenimente delirante, cu planete transformându-se în pulbere stelară, supernove înflorind pe cerul de cristal, orașe strălucitoare cuprinse de cataclisme și stele neutronice colapsând, făcând atomii din interiorul lor să se dezintegreze.

Spre mirarea tuturor, toate testele dezvăluiseră că creierul femeii era perfect sănătos, astfel încât doctorii concluzionaseră că afecțiunea femeii nu este de natură neurologică, ci psihiatrică. Înainte de externare, medicii recomandaseră ca femeia să fie internată într-un ospiciu, pentru a-i fi monitorizată psihoza indusă de trauma accidentului. Jessica, însă, hotărî să o aducă acasă, în speranța că, în căminul ei, mintea mamei sale își va reveni încet la normal. Încercase să-i trezească vechile obișnuințe, să o plimbe într-un scaun cu rotile pe aceleași drumuri pe care le străbăteau odinioară împreună, ba chiar izbutise să învețe și să redea cu stângăcie, cu degetele tremurând nesigure deasupra claviaturii, vechile melodii preferate ale mamei sale. Atunci când Jess îi vorbea de evenimente din trecutul său, femeia clătina din cap pierdută, părând că încearcă să-și vâre în cap cu de-a sila tot ceea ce ar fi trebuit să-și amintească. Alteori, mama părea că pur și simplu nu înțelege cuvintele fetei, iar uneori, când se trezea din stupoare, reîncepea să-i povestească lui Jess aceleași istorisiri de coșmar, ca și cum ar fi fost martoră la acel șir nesfârșit de întâmplări halucinante.

De-a lungul anilor, Jessica, neputincioasă în a o ajuta, renunțase să mai asculte elucubrațiile femeii, iar când aceasta, lipsită de atenția fiicei sale, se cufundase într-o catatonie absolută, decisese în cele din urmă să o interneze într-un sanatoriu în care rămase pentru tot restul vieții. Sentimentul de vinovăție al lui Jess deveni mai puțin aprig doar atunci când se hotărî să se înroleze în programul Terran de colonizare spațială. Abia după ce devenise cadet, fata își dăduse seama că acesta fusese modul ei de a căuta un sens în aiurelile îndrugate de mama sa și de a încerca să descifreze viziunile ei misterioase.

Nu-și dădea seama cât timp trecuse de la explozie. În depărtare, la câteva sute de metri distanță de ea, se zărea carcasa încremenită a lui Eurymedon, lucind palid în lumina lui Beta Orionis. În lipsa oxigenului, focul se stinsese, iar rămășițele navei se desprinseseră de modulul central și acum pluteau inerte, cu o lentoare hipnotică. Jessica se întrebă dacă printre schijele contorsionate de aliaj și celelalte resturi ale lui Eurymedon se aflau și trupurile mutilate ale celorlalți membri ai echipajului. Probabil că niciunul din cei care se aflaseră înăuntru nu supraviețuise.

„Ai avut noroc”, se gândi Jess, apoi zâmbi cu amărăciune. „Atât cât poți considera noroc o soartă identică, prelungită cu câteva ore în plus. Nu există nimic care să te salveze, nimeni care știe că ești aici. Măcar ei nici n-au avut când să-și dea seama ce li se întâmplă.”

Se consolă la gândul că valul de energie cinetică al exploziei o poziționase cu spatele la giganta albastră din depărtare, și că astfel fusese ferită de a-și petrece aceste ultime momente din viață imobilizată cu privirea către lumina orbitoare a lui Orionis. Se uită la indicatorul de la mână și constată că oxigenul îi ajungea pentru încă 98 de minute. Hotărî să se împotrivească senzației care îi acaparase mintea, cea de derivă veșnică, de suspendare într-o agonie fără direcție. Închise ochii și încercă să-și încetinească respirația și să-și golească mintea de disperare, de neputință și de iminența sfârșitului. Acolo, înconjurată de nimicul rece al Universului, se agăță cu mintea de acea după-amiază când auzise pentru prima dată melodia lui Debussy. I se păru că o prezență eterică, nevăzută, apare lângă ea, chemată de amintirea ei, ca și cum, dincolo de ani și de ani-lumină, ar fi reușit s-o readucă alături de ea pe mama sa, chiar și pentru câteva clipe. Se scufundă alături de ea în polifonia „Dansatoarelor”, două existențe separate contopindu-se într-o memorie perpetuă și fără de sfârșit.

Se simți deodată smulsă din reverie, iar trupul îi fu smucit într-o parte. Deschise ochii alarmată și văzu că în jurul gleznelor sale se înfășuraseră niște tentacule luminoase. Creatura din fața ei arăta ca o meduză, cu un trunchi străveziu și gelatinos, în mijlocul căruia se vedea sistemul nervos al ființei, emițând în jur o lumină care părea fosforescentă în abisul din jur. Jessica se smuci dintr-o dată, îngrozită, și în aceeași clipă auzi în interiorul craniului său un glas onctuos, care nu semăna cu niciun sunet auzit de ea vreodată, articulând fiecare cuvânt cu grijă:

„Nu te teme, nu-ți vrem răul.”

Tentaculele creaturii îi eliberară gleznele și se îndepărtară de ea unduind grațios.

– Cum… cum se face că te pot auzi? îngăimă femeia, fără să fie sigură că ființa o poate înțelege.

„Putem comunica cu orice alt organism înzestrat cu conștiență.”

– Ce ești?

„Toate numele pe care le-am primit au fost uitate. Noi am rămas.”

– Voi sau tu? Sunteți mai mulți?

Polipii meduzei șerpuiră alene, în vreme ce lumina din interiorul ei deveni de un purpuriu intens.

„Eu, noi, același lucru. Un singur organism. Părți ale aceluiași întreg. Pretutindeni. Călătorind. Căutând.”

– Ai venit să mă salvezi?

„Nu ne stă în putință să schimbăm legile firii sau să stăpânim moartea. Noi doar ne aducem aminte. Conservăm esența ființelor pe care le întâlnim. Aceasta este menirea noastră. Pentru asta am fost creați.”

– De către cine?

„Întâia dintre noi. Regină. Stăpână. Centrul. Cea care păstrează amintirile întregului Univers”, se auzi glasul straniu din interiorul minții Jessicăi, dobândind niște inflexiuni reverențioase.

– E zeița voastră?

„Este întâia dintre noi, este fiecare din noi. Un singur organism. Părți ale aceluiași întreg.” repetă celenteratul.

– Și cum ai de gând să-mi conservi esența? întrebă Jessica. O să mă ucizi?

„Noi nu ucidem, noi nu pricinuim rău. Mergem acolo unde există moartea, oriunde în cosmos. Ne contopim cu gazda noastră, cu ființele aflate în agonie. Le salvăm esența. Le colecționăm sentimentele, amintirile. Jumătate din ele îi rămân gazdei, cealaltă parte se transferă în organul nostru cognitiv. Devine o parte din conștiința noastră comună, din memoriile întregului Univers.”

– Am înțeles, murmură femeia. Sunteți ca niște animale necrofage, vă hrăniți cu mintea celor aflați pe moarte. Sunteți niște paraziți sentimentali.

„Nu”, răspunse meduza aprinzându-se într-o lumină albăstruie. „Luăm jumătate, dăruim jumătate. Esențele fuzionează. Schimbul este mereu corect.”

– Și ce se întâmplă atunci când culegeți amintirea aceluiași eveniment din mai multe surse diferite? Nu devine o memorie redundantă?

„Nu contează. De fiecare dată altfel. Alte sentimente. Alt trecut. Alt individ. Fiecare lucru, miliarde de ecouri. Fiecare ființă, mii de feluri în care este ținută minte. Memoria este infinită.”

Femeia se uită la cadranul de la mână și văzu ca mai avea 82 de minute de oxigen.

– Deci nu mă poți salva.

„Salvarea organismelor nu e menirea noastră. Doar esența celor muribunzi. Această parte a întregului a greșit. Pentru tine am sosit prea devreme, pentru ei prea târziu.”

Chiar dacă creatura nu schiță niciun gest, Jessica înțelese că se referea la camarazii săi din depărtare uciși de explozie. Privi drept în direcția celenteratului:

– Vreau să-mi colecționezi amintirile.

„Va veni timpul pentru asta.”

– Nu, vreau acum. Trebuie să fiu pe moarte ca să te poți conecta cu creierul meu?

Tentaculele se îndepărtară ușor de ea, ca și cum ființa s-ar fi ferit de intențiile astronautei.

„Nu, putem să ne unim memoria oricând. Dar asta va însemna că nu vei mai fi același organism, aceeași ființă. Trecutul tău va fuziona cu cel al nostru, ca și cum vei fi trăit jumatate din toate viețile, toate rememorările adunate de noi. Nu vei mai exista în esența ta de acum și nu există cale de întoarcere.”

– La ce mă ajută să rămân astfel pentru încă 80 de minute? Asta îmi și doresc, ca amintirile noastre să se contopească, ca jumătate din memoria voastră să se transfere în mintea mea. Pentru cât mai am de trăit, vreau să cunosc tot ce cunoașteți, îmi doresc să trăiesc toate viețile, să simt ceea ce au simțit toate ființele pe care le-ați colecționat de la începutul Universului. Sunt sigură de asta și nu mă interesează nicio cale de întoarcere.

Meduza se aprinse într-o nuanță aurie și își îndreptă polipii către Jessica. În ciuda repulsiei pe care o simțea, își relaxă trupul și privi cum tentaculele creaturii trecură, imateriale, prin vizorul căștii și îi pătrunseră în nări. Simți cum trupul îi este scuturat de convulsii febrile iar aerul pe care-l respiră devine arzător. O lumină orbitoare i se aprinse în spatele globilor oculari și noian de senzații și imagini îi cuprinse mintea.

Văzu planete transformându-se în pulbere stelară, supernove înflorind pe cerul de cristal, orașe strălucitoare cuprinse de cataclisme, colonii de insecte luându-și zborul, nave spațiale profilate pe orizonturi incandescente, nebuloase zămislind stele tinere, bătălii stelare de dimensiuni colosale, nori de acid și erupții solare, jungle luxuriante, stele neutronice colapsând, făcând atomii din interiorul lor să se dezintegreze sub forța gravitațională. Simți o avalanșă de sentimente cuprinzându-i fiecare celulă din organism, fiecare atom, simți toată ura, toată disperarea, toată liniștea, toată teama, și toată iubirea din Univers cum i se revarsă în suflet.

Dintre toate amintirile, simți chemarea uneia anume, ca o lumină în abisul unui ocean, ca un miraj într-un deșert pustiu, ca un sunet într-o mare de liniște. Se apropie de amintire și deveni una cu ea.

Se privi pe sine ridicându-și mâinile de pe pian. O rază de soare pătrundea printre storurile de la geam, făcând firele de praf care se ridicau spre tavan să licărească alene. Își cercetă degetele grațioase și îngrijite, de parcă acum le-ar fi descoperit pentru prima dată. Pe inelarul mâinii stângi se zărea dunga palidă lăsată de o verighetă care fusese purtată până nu demult. Niște pași timizi se auziră pe scara din salon. O fetiță cu părul castaniu, prins în coadă, și o rochie galbenă, de vară, coborî câteva trepte și o privi cu ochii mari.

– Cum s-a numit piesa asta, mami?

– „Dansatoarele din Delphi”, Jess.