„Întuneric. Atingeri. Glasuri: întâi ca nişte murmure îndepărtate, apoi tot mai limpezi, mai desluşite. Voci de femei. Vorbeau într-o limbă necunoscută, stranie, însă treptat înţelesurile au prins să se lege.

Bezna din jur se desfăcea în umbre, lumini, siluete şi chipuri. Iar fiecare avea un nume: Assara, Kala, Unial. Slujitoarele mele. Ale lor erau mâinile care îmi lunecau pe trup, potrivindu-mi veşmintele străvezii, pletele, colanul, punându-mi brăţări la glezne… Eram gata şi sclavele m-au urmat pe coridoarele cu ziduri pictate în alb, negru şi roşu. Un alt culoar, ultimul, arcada de piatră pe sub care am păşit singură, cele şapte trepte, canaturile porţii deschise de mâini nevăzute.

Intrasem într-o sală uriaşă, înaintea unei mulţimi încremenite. O mie de ochi şi o singură răsuflare. Toţi mă priveau, toţi aşteptau… Ce?! Deodată, am înţeles. Era templul zeiţei Isis, Ocrotitoarea Egiptului. Am ridicat braţele, cuvintele sacre mi-au ţâşnit de pe buze, iar mulţimea mi s-a prosternat la picioare.

Eram Share Dha, preoteasă într-un oraş numit Theba.“

O oră mai târziu, Rosemary Fincher, dactilografă din Bristol (Anglia), asculta înregistrarea acestei „amintiri“ cu o uimire amestecată cu groază… Începuse să vină la cabinetul doctorului Thomas Eckart datorită unui episod sever de depresie provocat de moartea soţului ei. După şase luni de tratament, psihiatrul şi-a dat seama că rădăcinile traumei erau mai adânci decât credea şi i-a propus să încerce o nouă terapie: hipnoza regresivă. Rezultatul? Zeci de ore în care Rosemary îşi va povesti viaţa… anterioară. Trezită din transă nu îşi amintea absolut nimic, acceptând cu greu relatările incredibile făcute de propria-i voce.

Comparând afirmaţiile pacientei cu date istorice, doctorul Eckart i-a putut situa temporal cealaltă existenţă. Evenimentele de care Rosemary îşi „aduce aminte“ s-au petrecut în timpul domniei lui Amenophis al IV-lea (1372-1354 î.Hr.) şi a reginei Nefertiti. Nu există inscripţii în care să apară numele de Share Dha, însă este menţionat conflictul dintre faraon şi preoţii din Theba, în urma căruia Amenophis s-a autoproclamat pontif şi profet suprem al unei noi religii (cultul lui Aton – zeul solar Rê-Horakhti), adoptând un alt nume (Akhenaton) şi mutându-şi capitala de la Theba la Akhetaton (Tell-al-Amarna). Rosemary îşi „aminteşte“ de o moarte prematură şi îngrozitoare, probabil mumificarea de vie, soartă pe care faraonul le-o rezerva preoţilor vechilor culte.

Psihiatrul englez studiază vieţile anterioare de peste trei decenii, perioadă în care a adunat o arhivă impresionantă de cazuri provenind din toată lumea. Cele mai multe sunt fenomene de dublă personalitate sau alte afecţiuni psihice, însă destule prezintă o uluitoare coerenţă şi precizie a detaliilor, refuzând explicaţiile „normale“.

Asemeni lui Rosemary, Ornela Vicenzo nu caută celebritatea. Este o profesoară din Ostia (Italia), căreia un accident de maşină i-a provocat un sindrom amnezic. Ajutând-o să îşi recupereze trecutul, tratamentul sub hipnoză i-a descoperit… alte amintiri, mult mai vechi. Ornela şi-a „retrăit“ astfel viaţa anterioară din perioada Imperiului Roman de Apus. Pe atunci se numea Fulvia şi era una dintre sclavele de la reşedinţa din Ravenna a Împăratului Flavius Honorius (395-432 d.Hr.).

Tetsu Hatayama, proprietarul unui garaj din Osaka (Japonia) a „trăit“ pe vremea conflictului dintre Împăratul Shirakawa al II-lea şi fostul suveran Sotoku, fiind unul dintre samuraii clanului Taira. Participant la întreaga campanie, el a fost martorul victoriei taberei lui Shirakawa (1156). A murit patru ani mai târziu, în luptele dintre clanul Taira şi un altul rival, condus de Minamoto Yoshitomo.

Juan Fernandez, un funcţionar din Durango (Mexic), îşi „aminteşte“ existenţa sa ca fratele Innocentius, călugăr dominican, unul dintre trimişii Papei Sixtus al IV-lea (Francesco della Rovere) în Castilia şi Aragon, regate spaniole aflate sub sceptrul suveranilor Ferdinand şi Isabela, aceiaşi care, în 1481, aveau să îl numească Mare Inchizitor pe Tomás de Torquemada.

Linda Brenan, născută în Madison (statul Wisconsin – SUA) a fost „martora“ dărâmării Bastiliei, „aflându-se“ la 14 iulie 1791 în Paris. Ea a relatat, veridic şi amănunţit, enumerând nume şi date istorice reale dar prea puţin cunoscute, despre masacrul de pe Câmpul lui Marte (17 iulie 1791) unde Garda Naţională a tras în mulţimea venită să asculte discursurile lui Danton, Marat şi Hébert. Pe vremea aceea Linda se numea Marie Lafonte şi era spălătoreasă.

Lal Shastri Nehru, şofer de taxi din Jabaldur (India), a „participat“ la Revolta Şipailor (1857-1859), izbucnită în Bengal. La 11 mai 1857 intra împreună cu ceilalţi insurgenţi antibritanici în Delhi, reinstaurând sultanatul lui Bahadur, cel din urmă suveran din dinastia Marilor Moguli. Luptătorul şipai Mohun Khamat a căzut în ciocnirile de lângă Kanpur (decembrie 1857). Ultima imagine stăruindu-i înaintea ochilor a fost cea a cerului pe care nu credea să îl mai vadă vreodată…

Rosemary Fincher, Ornela Vicenzo, Tetsu Hatayama, Juan Fernandez, Linda Brenan, Lal Shastri Nehru… Oameni care afirmă că au trăit în trecut. Să fie doar nişte farsori? Sau toţi au avut încă o viaţă ori mai multe?

Doctorul Eckart subliniază un fapt incontestabil: participanţii la studiul său nu îşi asumă personalităţi celebre ale istoriei, nu afirmă că ar fi fost Napoleon, Carol cel Mare, Caligula ori Cleopatra.  Alter-egourile lor aparţin categoriei oamenilor obişnuiţi, cărora numai plasarea temporală le oferă un element de senzaţional.

Thomas Eckart şi-a selecţionat cazurile şi după un alt criteriu: cel al dovezilor colaterale. Astfel, sub hipnoză, Linda Brenan înţelegea franceza, iar Ornela Vicenzo vorbea fluent latina! Xenoglosia (folosirea în transă a unei limbi necunoscute persoanei în cauză) a fost atestată ştiinţific încă din secolul al XIX-lea. În arhiva doctorului Eckart există consemnări despre o adolescentă din Austria care cunoştea aramaica (limba vorbită în Palestina secolelor IV î. Hr. – I d.Hr.) şi despre doi gemeni din Tel Aviv, fluenţi în bekamid pavlavi (dialect folosit în 651 î.Hr. în Mesopotamia).

Pentru explicarea acestor „anomalii“, doctorul Eckart a avansat două ipoteze: una legată de psihiatrie, cealaltă de genetică.

Prima tratează dubla personalitate a unor pacienţi nemulţumiţi de existenţa lor actuală, incapabili să facă faţă alienării şi stresului din societatea contemporană. Preferă atunci fuga în trecut şi îşi aleg (adesea subconştient) un personaj cu care încep să se identifice până într-atât încât îşi pierd, treptat, identitatea. Cunoştiinţele despre perioada istorică respectivă sunt obţinute prin filme, lecturi, conversaţii, iar erorile de interpretare sunt inevitabile.

„Orice psiholog cu experienţă poate cataloga în câteva şedinţe un caz de viaţă anterioară fabricată, chiar dacă intenţia pacientului a fost de a se înşela doar pe sine însuşi“, declara Eckart la o emisiune difuzată pe Discovery Channel.

Ce se întâmplă însă dacă introspecţia temporală nu prezintă erori sau lacune, iar contactul subiectului cu trecutul pare incontestabil şi nemijlocit?

A doua teorie, cea genetică, vizează memoria speciei. Unii se nasc cu informaţii despre predecesorii lor, uneori foarte îndepărtaţi. Aceste date rămân în stare latentă, până când ceva (un şoc emoţional sau o traumă psihică) declanşează un mecanism inexplicabil şi atunci… îşi amintesc. Secvenţe, întâmplări, vieţi.

Explicaţia este valabilă când subiectul rememorează existenţa unuia dintre înaintaşi. Ornela Vicnezo avea origine romană, Tetsu Hatamaya era japonez, străbunicii lui Juan Fernandez veneau din Castilia, un strămoş al lui Lal Shatri Nehru participase într-adevăr la Revolta Şipailor. Teoria genetică pare a fi un răspuns la enigma vieţilor anterioare în multe cazuri – dar nu în toate.

Genealogia lui Rosemary Fincher nu poate fi trasată până în Egiptul Antic. Şi este îndoielnic ca Linda Brenan, de origine irlandeză, să fi avut o stră-stră-bunică prezentă la căderea Bastiliei…