Triada umbrelor 

Eram într-un loc care îmi amintea de copilărie, dar într-un fel brutal, întunecat. Femeia la care stăteam, m-a instruit, a avut grijă să nu dau de bănuit că sunt străină. Era o femeie bătrână şi dolofană. Îi plăcea să o strig madamme. Părea tot timpul ocupată şi suspicioasă.

Avea la ferestre perdele groase, cafenii, prin care nu puteai vedea nimic de afară, însă, dinăuntru puteai distinge focul și uneori siluete. Am fost nevoită să port doar cămăși albe, cum purtau toți și nu aveam voie să-mi scot ochelarii de soare. Asta ar fi însemnat moarte curată. Dacă nu cumva eram moartă deja, fiindcă așa simțeam de când am ajuns.

Femeia avea un nepot, sau cum să-i spun? N-am aflat niciodată gradul lor de rudenie. Părea că bătrâna avea mare încredere în el, iar copilul, o ciudățenie cu ochi de culoarea negru-tăciune. Nu l-am auzit vorbind sau râzând, părea că n-o făcuse niciodată. Îmi ajungea până la piept, dar privirea lui purta înțelepciunea unui om trecut prin viață.

Azi avea loc celebra sărbătoare a regiunii, Triada Umbrelor, care glorifica tot ceea ce noi numim malefic. În cea mai lungă zi din an, cei de aici îşi lăsau copiii să plece de acasă în grupuri cu alți copii, având libertatea să facă tot ce vor.

Madamme mi-a copt nişte pâine şi mi-a întins un castron cu o zeamă gălbuie. Am mâncat, apoi am băut două pahare mici de tărie care m-au ars în piept mult timp. Îmi plăcea bătrâna, purta cu sine caldura unei mame. În preajma ei mă simțeam ocrotită. Îi măsuram fiecare gest. Din când în când se uita îngrijorată în drum. La fel ca străinii, îşi acoperea ochii, dar nu tot timpul. Povestea cu înverșunare despre cele trei și faptele lor odioase. Am întrebat-o:

– Dacă matale eşti de-a locului, nu eşti protejată?

Bătrâna îşi puse un batic peste ochi şi se aşeză lângă mine pe un taburet.

– Eu am călătorit mult, am văzut toate eclipsele. Am simțit toate ploile. Nu-ți imaginezi câtă cruzime încape într-un singur neam. Când ai văzut ultima oară cel mai rău lucru?

– Păi…

– Adevărul e că mereu există ceva mai cumplit. Iar dacă nu poţi repara sufletu’ cuiva, mai bine să nu te atingi de el.  Tu eşti la început, dragă. Trebuie să fii precaută. Surorile nu ţin cont. Vin, te privesc în ochi şi într-o clipă ţi-au sorbit tot duhul şi nu mai eşti.

– Ce chestie…

– Mai toarnă un pahar, apoi du-te și scuipă-l în foc.

Învățasem pe pielea mea să fac cum mi se spune. M-am îndreptat spre poartă şi am scuipat tăria în focul din faţă. Casele erau destul de îndepărtate. Vedeam focuri de tabără peste tot, întrecându-se în frumuseţe, ca nişte fete slabe care îşi unduie tinereţea până să piară. Era vreme mohorâtă şi prin ochelarii mei părea că e seară. În depărtare se auzea deja zarva copiilor. M-am întors.

– E vremea, copilă. Să nu râzi şi să nu plângi. Nu-i vina nimănui…

Am stat amândouă în pridvor ore întregi. Madamme fuma nişte ţigări greţoase. Am încercat una, de plictiseală. Începuse să plouă mărunt şi ruginiu. Mirosea ca într-o baie veche, cu pereţi scrijeliţi şi duşul stricat. În sat era gălăgie, însă fiind aproape de pădure, nu apucam să văd nimic, iar curiozitatea sporea. După o vreme am zărit un grup de fete alergând şi ţipând ca din gură de şarpe. M-am ridicat să văd mai bine, le-am urmărit până când le-a înghițit întunericul pădurii. Când am întors capul, am surprins-o pe bătrână ștergându-și o lacrimă.

– Madamme… Parcă nu trebuia să plângem.

– Când eram de vârsta lor, am văzut prima dată iadul.

– Era aşa cum îl descrie istoria? Foc şi chin etern? am întrebat ironic.

– Era liniște. Atât de linişte încât m-a rupt.

M-a ținut încă vreo oră la povești, fără vreo noimă. Bătrâna şi aforismele ei…  N-am aflat de ce sunt aici sau ce face ziua asta atât de specială. Mă gândeam din nou la fetele din pădure.

– Madamme, fetele acelea…

– …şş! Îmi făcu semn să tac.

Din drum se auzea o căruţă apropiindu-se. Femeia m-a apucat zdravăn de mână şi m-a tras în camera cu uşa deschisă. Am căzut peste ea. Madamme a oftat, în timp ce căruţa a oprit în faţa casei. Basmaua îi alunecase de pe ochi şi acum inspectam amândouă, cu teamă, prin perdelele cafenii.

– Madamme, ce se întamplă?

Ea se uită la mine oripilată. Cu broboane de transpiraţie pe tâmple, femeia a deschis gura şi atât a putut să spună:

– Nu te duce să vezi, fată!

După care s-a chircit acolo, între fereastră şi pat. Legea Surorilor spunea că Triada nu se încheie înainte de miezul nopţii. Nici Madamme, nici alți locutori n-ar fi putut să se impotrivească. Nimeni nu intervenea, ba chiar, erau obligați să primească vizitele copiilor doritori de „a colinda”.

M-am tras către ieşire, cu grijă, să văd ce se petrece. Şase puştani, de vârsta nepotului, se ridicaseră în căruţă şi loveau ceva cu picioarele. Apoi au început să cânte împreună o melodie ce semăna cu un imn vechi. Era un murmur indescifrabil, aproape hipnotic.

M-am ridicat pe vârfuri să văd mai bine. L-am observat pe nepotul bătrânei, cel mai înalt dintre ei. Mă fixa cu privirea aceea seacă, dar în mod nefiresc, îmi dădea încredere. A întors capul înspre amicii lui şi atunci am zărit, la picioarele lor, cadavrul unei femei care părea proaspăt dezgropată. Arăta dolofană ca Madamme, iar pielea ei, prin ochelari, părea albastră ca cerul ultimei veri. Avea părul desfăcut şi unsuros, cu tenta unor bucle nu de mult albite. Era dezbrăcată, iar sânii îi atârnau pe lângă corp ca şi când n-ar fi fost ai ei.

Copilul a luat-o înainte în timp ce restul băieţilor au început să tragă de moartă. Au târât-o din căruţă până la poartă şi au început din nou să-i cânte lângă jarul slăbit de ploaie. M-am uitat la Madamme, care acum stătea jos, resemnată. Plângea înfundat, cu mâinile la piept. Am vrut să merg la ea, să o iau în braţe, dar nu am putut să mă mişc de groază. Nepotul stătea în faţa mea, privindu-ne insistent.

Au deschis poarta. Unul dintre ei a urlat, apoi au început toţi să râdă. Înainte s-o urce pe masa de afară, au bătut-o din nou cu picioarele, au tras de trupul înțepenit, iar pe alocuri pielea s-a desprins ușor. I-au despicat burta cu un cuţit, au scos şi au împrăştiat măruntaiele lichefiate, cu mâinile goale. Din când în când îşi ştergeau mâinile de cămășile albe, apoi continuau distracţia. Duhoarea cărnii putrezite m-a făcut să vomit.

Nepotul femeii stătea lângă mine, neparticipând la sărbătoare, ca un spectator serios. L-am auzit vorbind pentru prima dată. Mi-a şoptit blând:

– Așa a fost şi cu mama.

Am ridicat privirea. În curte aşteptau trei siluete obscure. Am realizat că erau Surorile când am întors capul, iar bătrâna dispăruse. În locul ei era o mână de cenuşă şi a dispărut şi aceasta în scurt timp. Băieţii se desfătau în continuare, rupând părţi din mortăciune. Îi admirau membrele ca la o expoziţie de artă. Cel mai mic s-a uitat la noi, ne-a urmarit îndeajuns încât să-mi crape pieptul de spaimă. A zâmbit și a zbughit-o spre cele trei arătări să le înconjoare, cum fac copiii când se joacă. Apoi a început să plesnească trunchiul despicat cu palmele ca pe o baltă cu noroi.

Nu mai era mult până la miezul nopţii. Surorile şi-au îndreptat siluetele întunecate către pădure. Am perceput o oarecare satisfacție din felul în care pluteau.

– Să mergem, a spus copilul.

Mâinile și picioarele încă îmi tremurau, dar nu mai simțeam restul trupului. Asta nu m-a deranjat. L-am privit în timp ce plecam amândoi spre poartă, secaţi de voință. Am ocolit cu grijă micile bestii care, oricum, ne ignorau. El m-a luat de mână ca un părinte ocrotitor. De aproape, am observat că ochii lui nu mai erau la fel. Irisul negru-tăciune se scursese pe obraji, ca un fard ieftin. N-am întrebat nimic, doar am mers astfel o vreme, netulburaţi de cetele de prin sat. In câteva locuri am zărit pământul udat de sânge. Ploaia se oprise, dar încă mirosea ca într-o baie, chiar mai intens. La mijlocul satului, în curtea vechii şcoli, am văzut un om spânzurat. Copii răniți, femei plânse, bărbaţi tulburaţi. Nimic din ce am întâlnit apoi nu m-a surprins. Mă simţeam ca Madamme, în propriul iad, stingheră în imensitatea unei lumi bolnave şi infecte.

– Totuşi, cum te numeşti? am îndrăznit să întreb.

– Mă cunoşti. O să-ţi aminteşti cândva.

N-am insistat. La finalul oricărei nenorociri, rămâneam singură, la fel ca în cele mai rele vise. Eram la capătul satului. L-am strâns în braţe pe copil şi am pornit desculţă mai departe. N-am privit în urmă. Ştiam că şi el va pieri curând într-o mână de cenuşă, fiindcă ochii lui mă salvaseră.