- fragment din romanul în pregătire ,Rețeau subterană”
Planeta Terravid din galaxia Bettanor
Înaintau cu o viteză incredibilă. Pe Sergiu, tremurând din tot corpul, îl luă cu amețeală. Simțea nevoia să își sprijine capul de spătarul scaunului. În amețeala care-l cuprinse și care i se așeză pe ochi ca o pânză de păianjen, i se păru că vede animale sălbatice, tigrii, lei, urși care, liberi, treceau prin sală. Apoi, un saltimbanc aflat pe o sfoară, sus, mergea pe o bicicletă cu o singură roată, sufla flăcări, râdea, cânta arii de operetă. Imaginile i se destrămau, i se suprapuneau. I se năzărea că o femeie înaltă, slabă, cu o barbă violetă, ca de călugăr, cu un bici din care tot pocnea și cu o maimuță stând pe umărul ei, care avea ochi atât de umani,se îndrepta spre masa lor, zâmbindu-i ademenitor. Se întoarse spre scriitor. Acesta adormise cu capul sprijinit de spătarul scaunului, într-o poziție ciudată. Tresări. Din gura și din orbitele goale ale celuilalt ieșeau șerpi subțiri, veninoși. Lângă una dintre mese, femei goale dansau lasciv, urcate sus pe un podium din oase cenușii, apărut în mijlocul sălii. Acestea se îmbrățișau strâns, formând un singur corp din care ieși un cap de maimuță, cu urechi de liliac și dinți de vampir. Doar candelabrul se bălăngănea, ca o pendulă, împrăștiind acum mărgele de lumină care îl izbeau pe Sergiu în moalele capului. Încercă să se ferească și, atunci, prin mijlocul sălii, printre mese și picioarele dansatorilor, trecu un șarpe boa, plin de solzi cenușii, lăsând în urma lui o dâră vâscoasă de venin și sânge. Privi în altă parte.
Închise ochii. Apoi, îi deschise brusc. În jur era aceeași atmosferă normală de acum câteva minute. Doar că lumina pălise, muzica încetase, iar instrumentiștii își strângeau instrumentele. Chelnerii se adunaseră într-o parte, lumea continua să mănânce, să povestească. Scriitorul ștergea farfuria cu o bucată de pâine. Se comporta perfect normal. Părea puțin extenuat.
Sergiu se liniști când văzu că nu era niciun șarpe prin jur. Restaurantul aterizase undeva. Se aflau din nou la sol. Pe geam i se arăta o priveliște selenară. Ca-n palmă se desfășura o întindere deșertică, de culoare plumburie. Deasupra, un cer foarte întunecat și parcă, pe alocuri, tresălta ca o materie vulcanică. Îi înconjurau, de pretutindeni, sunetele regulate ale unui imens diapazon nevăzut, izbit de o bucată tot atât de imensă de fier, care se auzeau, când aproape, când departe. Nu-i venea să creadă că au ajuns în cosmos, în altă galaxie. Dar, în care dintre ele? Nu se vedea nimic altceva, decât această întindere vastă, cadaverică.
– I se păru că zărește în depărtare un punct minuscul, sclipitor. Poate era pământul.
-Am ajuns.
-Unde?
-Cum unde? Pe Terravid?
-Ce se va petrece în continuare?
-Stai relax, o să vezi imediat!
-E o planetă nou descoperită?
-Nici vorbă, e tot atât de veche precum este a noastră!
-Suntem într-o…
-Într-o altă galaxie, aflată la trilioane de ani lumină față de cea în care se află pământul.Și care se numește Bettanor!
-Dar cum a fost posibil acest lucru! Nici măcar nu suntem echipați. Cum o să ieșim afară, cum o să supraviețuim?! Și cum am putut parcurge atâția ani lumină, în câteva minute, într-un restaurant care, pe deasupra, e făcut din cărămidă, cum sunt toate clădirile obișnuite!
-Ți-am spus, vei îmbătrâni mai repede decât se cade! Restaurantul este cel echipat corespunzător. Noi nu trebuie să fim! Clar, dacă vei coborî și nu vei avea un echipament, sigur, o să te sufoci și o să mori. Aici nu există oxigen. Nu cred că a existat cândva. Când părăsim restaurantul, îmbrăcăm costume speciale. În spate, ca pe un rucsac, cărăm tuburi cu oxigen. Deși, după cum poți observa sau simți, aici, în interior, nu s-a diminuat oxigenul. Parcă nici nu am fi părăsit pământul!
-Totuși, ce se va-ntâmpla aici?
-Undeva, într-o parte, se află o bază. Nu se vede de aici, de la fereastra aceasta. Poate din alte saloane, unde vei intra data viitoare. Nu le poți avea pe toate din prima. Ei, bine, în acea bază se întâmplă multe lucruri. E creată de pământeni, în colaborare cu locuitorii de aici. Sunt tot un fel de pământeni, nu-ți imagina că te-am adus la extratereștri sau la nu știu care monștri! Toți membrii Rețelelor Subterane provin de aici. Adică, sunt locuitori ai Terravidului. Un fel de soră vitregă a planetei noastre, cu care nu s-a văzut aproape deloc, știi tu, probleme în familie, prințul și cerșetorul, mai ales că au fost îndepărtate una de cealaltă, închise în galaxii diferite. Mă rog, cumva s-au descoperit ele, adică, locuitorii de aici, curioși ca și noi, au detectat o formă de viață asemănătoare cu a lor, au descoperit galaxia de unde venea această formă, au dat de planeta noastră și, de aproape un secol, ne tot vizitează.
-Serios? Nu doar că mă aflu pe o altă planetă, dar am ajuns și într-o altă galaxie! Unii, nici în vise, nu și-ar închipuică pot ajunge aici! Mirarea lui Sergiu atinse niște cote atât de înalte.
-Nu crezi! Treaba ta. Ne-au ajutat în multe treburi grele, inclusiv războaie. Unde-s doi puterea crește, știi cum zic! Ei, bine, ei pot respira, au un altfel de organism care își asigură oxigenul din interior. Adică organele sunt pline de oxigen, de când i-a făcut mama natură, și acesta nu se termină niciodată. Pot și ei să se ocupe de activități ca ale noastre, ne înțeleg limba, modul de a gândi, pot citi, pot scrie. Pe ei nu i-a afectat pandilia noastră! De aceea, văzând că pierdem opere, texte întregi, au pus umăr de la umăr, au revenit pe pământ, au început să copieze textele noastre, dar o făceau cu scrisul lor care nu se ștergea. De aceea, au început acel trafic. Restul poveștii îți este destul de cunoscut.
-Tu ești unul dintre ei?
-Nu știu ce să zic. Nu cred. Îmi cunosc moșii și strămoșii de la primele spițe. Tatăl meu s-a ocupat cu un ditamai arbore care i-a luat jumătate din viață să-l pună pe hârtie. Eu spun că sunt mai special. Ei mă consideră un ales.
-Dar,au fost prinși!
-Da, într-adevăr, câteva sute dintre ei, cei veniți pe pământ și implicați în Rețelele Subterane, au fost prinși. Aici s-a dat semnalul de alarmă. Urmează, de câteva ore bune,o operațiune de găsire și salvare a semenilor lor, care se află în plină desfășurare.
După această discuție, Sergiu se-ntoarse și privi, din nou, pe fereastră. Reuși să vadă mai bine, poate se obișnuise cu întunericul, de-a dreptul nepământean, de afară. Privirea reuși să zărească în întunecimea desăvârșită, o întindere nesfârșită care, pe alocuri, părea neregulată, dar care era toată din plumb. Și, privind-o mai multe secunde, începea să-ți dea fiori. Un deșert de plumb. De undeva, prin vreo sursă de aerisire, ajungea, de afară, un curent de aer acid, care mirosea a plită încinsă, dar și a sulf. La toate acestea se adăugau și acele sunete de diapazon lovit. Depărtarea părea căptușită de un întuneric pulsatil. Baza despre care-i povestise scriitorul nu se afla în aria sa vizuală. Sergiu își spuse, cutremurându-se și întorcându-se, că nu și-ar petrece aici, nici măcar o jumătate de zi. Cu toate că, în mod paradoxal, din acest loc provenea salvarea scrisului și a cuvintelor.
În sală a intrat un chelner mulatru, ducând, cu ambele brațe, o ladă metalică, destul de mare. A mers la fiecare masă, amabil, vorbăreț. Oamenii respectivi au luat gențile, le-au deschis, au scos foile scrise și câteva cărți foarte subțiri, le-au pus în coș, au mulțumit și și-au continuat preocupările.
-De ce au pus în coș foile?
-Vezi tu, în baza respectivă se află o clădire în care există o bibliotecă ce tinde să capete proporțiile celei din Alexandria. În ea se află foi, manuscrise, cărți, chiar și bilete sau rețete, planuri de orașe sau invitații de nuntă, foi de caiet sau plicuri. Toate sunt scrise. Venim aici ca la bibliotecă. Vii,așa cum ai venit și tu, aduci, cu grijă să nu te prindă pe drum, cartea împrumutată, iei alta. Asta facem. Aducem foi sau cărți scrise, luăm altele la schimb pentru o perioadă determinată, ne întoarcem pe pământ, citim, suntem atenți, cât se poate de discreți, apoi, când terminăm, mergem la restaurant, zburăm aici, returnăm împrumutul, luăm altele și tot așa. Foile sau cărțile noastre ajung la alții, dar se întâmplă să se reîntoarcă la noi. Depinde, e ca un circuit. Nimic nu se pierde sau nu s-a pierdut. Totul se câștigă. Și, după cum poate ți-ai dat seama, e singurul nostru mod de a rezita, de a lupta contra asediului! Însă, de când situația a devenit și mai alarmantă, ne-am hotărât ca, în zilele următoare, să găsim și să aducem toate textele care nu au fost arse și să le depozităm aici. Iar, pentru o perioadă, să nu mai luăm nimic, să nu ne expunem aiurea, acolo, pe pământ.
-Dacă pe pământ, scrisul pare că a dispărut complet, aici, acest lucru nu s-a întâmplat și este o oază de speranță pentru omenire.
-Vezi că te-ai prins? Dar nu pentru întreaga omenire! Îi așteptăm și pe alții. Să iasă la suprafață, să-și învingă teama, să-și dovedească curajul, demnitatea. O luăm cu încetul, nu cu forța. Noi îi așteptăm. Nu toți și-au distrus textele sau cărțile luate de la cei din rețele. Cât timp mai există astfel de texte pe pământ, nimic nu este pierdut! Trebuie să-i înfruntăm pe acei demoni-gardieni!
Între timp, de masa lor se apropie chelnerul abia cărând lada plină. Le zâmbi transpirat, dar fericit.
-Recoltă bună, de data aceasta, nu Mario?
-Așa este, nenea Petru. A fost și este o seară pe cinste. Vei avea de lucru cu atâtea foi și cărți. Îți va lua ceva aranjatul lor pe domenii, autori!
-Nu te teme, am trecut eu prin treburi și mai grele. Oricum, nu intenționez să mă ridic de la masă până nu copiez în jur de 80 de pagini! Vreau să bat recordul. Amin!
-Mă bucură entuziasmul de care dați dovadă! Oferiți un plus de culoare în jur.
-Lasă vrăjeala, bătrâne!De azi, avem un biban printre noi. Ți-l prezint pe Sergiu cel mistic. Ne-a adus în dar o carte cu chirilice.
-Fabulos.
-Da. Sper să mă descurc cu transcrierea ei. Plus un manuscris pe care cei din rețele, fie l-au recuperat după ce autorul lui l-a pierdut cu zeci de ani în urmă, unul Mihail Sebastian, poate ai auzit de el, fie, prietenii noștri l-au reprodus din memorie. Știi ce memorie de mamut au?
-Vai, dar, câte opere speciale!
-Bun, haide Sergiu, să nu întârziem. Nu ezita! Varsă tot ce ai,la domnul!
Încă nevenindu-i să creadă unde se află și cu cine are de-a face, destul amețit, se întoarse, luă geanta, o deschise, scoase foile, caietul și cartea, pe care le puse peste celelalte, în ladă. Chelnerul le mulțumi și se îndepărtă.
O vreme nu se întâmplă nimic. Ceilalți chelneri au început să meargă printre mese. Unii dintre oaspeți abia terminară de mâncat și li se luau farfuriile, tacâmurile. Alții doar atunci primeau farfuriile pline. Aerul devenise puțin mai umed. Lui Sergiu i se păru că amețise și mai tare. Își șterse ochii cu unicul șervețel care se afla lângă farfuria sa și pe care nu-l folosise deloc. Orchestra încă nu-și reluă programul. Unele instrumente fuseseră deja împachetate. Băieții stăteau într-un colț, la o masă, și vorbeau între ei.
-În mai puțin de zece minute, veți pleca spre casă. Încă o seară de program care se termină, spuse,cam nostalgic,
-Cum adică, tu nu vei veni?
-Nu, eu voi rămâne aici. Am de lucru în noaptea asta, nu glumă!
-Unde vei merge?
-Aștept până vine chelnerul, apoi îl însoțesc.Îmbrac, în hol, costumul special, cel cu oxigen, ies din restaurant și mă îndrept spre clădirea unde se află biblioteca, unde urmează să-mi petrec, ca și în alte dăți, întreaga noapte, copiind sau scriind, din memorie, texte întregi, reale ori imaginare, sau chiar cărți. Eu sunt responsabil, sigur, alături de cei din Rețea, cam de toate textele pe care unii dintre voi au pus mâna. Sunt și voi rămâne, poate, cel mai important colaborator al lor. Datorită faptului că pot scrie, ceea ce tu sau alții nu o mai puteți face. Vă ajut, într-un fel. Nu las lucrurile să se piardă.
-Și,când te întorci?
-Mâine noapte sau, dacă volumul de muncă este unul serios și nu reușesc să termin în decursul acestei nopți, îmi prelungesc șederea. Sper să nu fie cazul. Trebuie să-mi văd și de casă.
-Ai unde sta acolo sau cu ce te hrăni?
-Floare la ureche. Am de toate. Mâncarea seamănă izbitor de tare cu a noastră, doar că a lor îmi pare, sincer, mai gustoasă! Apoi, am camera mea cu pat, mobilă, masă, baie, adică, cu tot ce trebuie. E ca și când sunt într-o vacanță repetată! Nu-mi fac probleme. Am de lucru, slavă Domnului. Sunt zeci de titluri care trebuie multiplicate.
-Nu ar fi mai simplu dacă ar exista un xerox?
-Nici vorbă. Zilele trecute s-a dat, în secret, am înțeles, o ordonanță, pe pământ, să se confiște toate xeroxurile care ar fi putut multiplica foile scrise. Majoritatea locurilor unde se aflau xeroxuri au fost puse sub urmărire de către cei din Scriptopol! Un gardian va sta în permanență și va păzi intrarea la un xerox sau la o instituție unde s-ar afla un astfel de aparat care încă mai funcționează. Cine iese sau intră va fi percheziționat. E evident absurdul situației. Te apucă râsul nu alta! Plus de asta, cum ți-am mai spus, eu mă simt foarte bine, am prilejul, în pauze de copiat, să-mi continui scrisul la propria operă!
Între timp, în sală s-a reîntors chelnerul care ducea aceeași ladă. Arhiplină acum. Se opri la primele mese și împărțea foi scrise sau chiar cărți. Mulțumea, zâmbea, dădea mâna, când era cazul, se ducea la altă masă, urmând același ritual. Când ajunse la ei, Sergiu primi două volume de istorie a logicii scrise de mână, un scris atât de citeț, de îngrijit, așternut cu o cerneală aurie, parcă. Scriitorul îl privi zâmbind, mândru de ceea ce lucrase. Pe lângă aceste cărți, mai primi vreo douăzeci de foi care conțineau date din istoria universală, legate de războaiele mondiale, de întâmplări care au avut loc în țări diferite, portrete de dictatori, date despre gripa spaniolă și câteva pagini care conțineau fragmente dintr-un jurnal. Pe Sergiu îl copleși o senzație de bine. Se simțea puțin euforic și, pentru prima dată, în siguranță în acel loc. Prinsese o încredere definitivă în spațiul și în oamenii printre care se afla.
Îi zâmbi prietenos chelnerului, îi strânse cu putere mâna, mulțumindu-i. Se întoarse spre prietenul său. Îi arătă o privire plină de recunoștință. În rest, nu-și spuseră nimic.
Acesta se ridică, făcu o mișcare să-și îndrepte spatele, căscă, apoi spuse:
-Gata pe azi. E timpul să plec. Te las cu bine. Ne revedem, data viitoare! Dacă mai vrei să vii!
-O să mai vin. Mi se pare că am primit mai multe texte decât am dat!
-Altul va primi el mai puține decât a dat!
-Foarte nostim!
-Privește, întotdeauna, partea senină a lucrurilor!
Îi întinse mâna. Sergiu o apucă. Își strânseră mâinile cu putere, pentru câteva clipe. Simți, în acele momente, că pulsul palmei prietenului său se accelerase. La fel și al său. Poate acesta era semnul unui început de prietenie durabilă.
Scriitorul plecă însoțit de chelner, în timp ce râdeau ca doi prieteni vechi. Acum, că rămase singur, Sergiu se simți stingher. Nu știa ce să facă sau cum să procedeze. Își ascunse mâinile sub masă, parcă temându-se de ceva. Văzu însă că nimeni nu se uita în direcția lui. Chelnerii, tot mai șterși, ajungeau la mesele care se vedeau și ele tot mai șterse. Sunetele se amestecau, deveneau incoerente. Capul i se lăsă greu pe masă. Nu mai știa de el. Simțea doar cum pulsul îi accelera tot mai tare.
Restaurantul s-a pus în mișcare. Urmau să părăsească planeta Terravid și galaxia din care făcea parte, Bettanor. Nu era sigur dacă avea să mai repete, și a doua oară, această experiență. Spațiul cosmic nu era pentru oricine. Cu aceste gânduri, Sergiu începu drumul spre casă. Restaurantul, în zborul care creștea în intensitate, se înclină într-o parte, fără a deranja, în niciun fel, lucrurile sau persoanele din interior. Când reuși să mai privească încă o dată pe fereastră, atât a mai putut zări: că plonjau într-un întuneric vulcanic, răscolit de o mulțime de fulgere care cutremurau și fisurau întreaga întindere de păcură. Perspectivele deveneau tot mai încețoșate. În timp ce el aluneca într-un somn adânc, simțea că restaurantul se lăsa dus de un val uriaș, fremătător.
