— Ce dracu căutăm de fapt, tovarășe procuror? Eu îi bat până recunosc ce au făcut, dar ce trebuie să spună că au făcut? Maiorul își scoase cascheta și o puse pe sobă la uscat.

— Nu știu băi, Vasile, habar n-am. O să vedem ce fac oamenii ăștia pe aici. Mergem peste tot, la G.A.S, la oameni în case, periem toate gospodăriile și îi dăm noi de cap. Stai să se oprească un pic ploaia asta și ne urnim.

— Păi nu îl așteptăm și pe tovarășu’ de la financiar?

— Las’ că ne prinde el din urmă. Hai, du-te și pregătește mașina!

IMS-ul urca cu greu drumul forestier, împroșcând zgomotos pietrele de sub roți. Ștergătoarele loveau parbrizul cu un zgomot constant, de metronom, împingând șiroaiele de apă către margini. Prin perdeaua deasă a ploii umbra muntelui se întindea apăsător peste orașul din vale.

— Cum ai zis că îl cheamă pe ăla, ceva cu Baba?

— Colibaba, tovarășe procuror. Brigadier Colibaba.

— Ce nume e ăsta? O fi turc?

— O fi. Sau evreu. Naiba știe. Așa îi zic oamenii, dar eu cred că e o poreclă.

— Uite, acolo trebuie să fie. Oprește mai sus.

Clădirea ocolului silvic era o cabană din bârne cu brâul de piatră, cocoțată pe o sprânceană de deal. Maiorul urcă panta abruptă, ambalând motorul și opri apoi brusc în fața intrării. Manevra nu le plăcu, însă, celor doi câini imenși care înconjurară dintr-odată mașina, lătrând fioros.

— Acum, cum naiba mai coborâm? Ne mâncă ăștia de vii! Lasă geamul jos și strigă la ăla!

Maiorul se execută și scoase capul pe geamlâcul IMS-ului:

— Tovarășe brigadier! Alo! Tovarășe, ia domle câinii de aici, că nu poa’ să coboare tovarășu’ procuror!

Curând, ușa ocolului silvic se deschise și în prag apăru un om îmbrăcat în costum de pădurar, cu o umbrelă mare și neagră. Făcu un semn câinilor, iar aceștia, ascultători, intrară imediat în țarc. Deschise umbrela și se apropie de mașină.

— Vă rog să mă iertați, nu am știut că veniți. Îi țin dezlegați, că pe aici mai vine ursul. Poftiți sub umbrelă, haideți să intrăm înăuntru!

Când pătrunseră în cabană, așezat pe un scaun, îi aștepta un bărbat înalt și slab, cu figură de intelectual, ochelari fumurii cu rame groase, îmbrăcat cu un pulover tricotat.

— Bună ziua! Și noi care ne făceam griji că nu ați ajuns… Procuror Diaconescu. Dânsul e maiorul Panait, de la…

— Știu de unde. Eu sunt Jugănaru, inspector control financiar, de la Banca Agricolă. Am ajuns cu o zi mai devreme, fir-ar să fie. Am încurcat biletele de tren. Dar nu-i bai, că am avut ceva vreme să mai vorbesc cu oamenii.

— Și? Ați aflat ceva?

— Nu multe. Dar am niște idei. Hai să vă așezați, bem o afinată și serviți ceva de-ale gurii, că veniți de pe drum. Tovarășul Colibaba e un om extraordinar. Și un bun gospodar. Ne va ajuta pe tot parcursul anchetei.

Colibaba se apropie de masă și umplu păhăruțele cu afinată.

— Noroc! Să-i dăm de cap și pe urmă poate o să avem și noi un pic de timp, să vedem din frumusețile astea de pe aici. Numai să stea afurisita asta de ploaie, că parcă mi-a intrat în oase, zise brigadierul, dând peste cap țoiul cu lichid albăstrui.

— A naibii treabă, tovarășe procuror! Cine să facă o asemenea grozăvie? Bine, dacă o fi adevărat acuma, că ăștia sunt în stare de orice, zise maiorul.

— Vacile ca vacile, nu-s așa multe, dă-le-n mă-sa, dar unde naiba au dispărut patruzeci de viței? S-au evaporat? zise procurorul scărpinându-se în cap. S-a sesizat chiar Tovarășu’, iar județul Suceava conduce lista. Dacă nu-i dăm de cap, ne-am ars.

Conform registrului de evidență al medicului veterinar din sat, toți vițeii din acel an se născuseră morți. Nu existau suspiciuni de boală, vacile gestante erau sănătoase, cu analizele la zi.

Când ieșiră din cabinet, cerul se înseninase, iar soarele uscase ultimii stropi de apă de pe crengile copacilor. Pădurea de molid răspândea un miros puternic, împrospătat de ploaia care căzuse cu o zi în urmă.

Cei trei anchetatori, însoțiți de Colibaba se îmbrăcaseră sport, doar maiorul își păstrase uniforma, dar chiar și așa, semăna mai degrabă cu un țăran din partea locului. Procurorul, gras și greoi, asuda la cel mai mic efort. Își tampona regulat chelia lucitoare cu o batistă de mătase.

— Păi, unde e mașina, tovarășe brigadier? întrebă procurorul, înspăimântat de-a dreptul la gândul că va trebui să meargă pe jos până la saivanele cu vite.

— M-am gândit să profitați un pic de peisaj și de natură, mai ales că s-a anunțat vreme bună. E păcat, zău, îl convinse brigadierul Colibaba.

Saivanele cu vite se aflau undeva în Poiana Scăldătorilor, ceva mai la nord de Poiana Ciungilor. Mergeau deja de o oră, se făcea din ce în ce mai cald, iar cosașii zumzăiau prin iarbă.

— Și ce, credeți că or să ne spună ciobanii ceva? Eu vă zic că batem drumul degeaba, zise Jugănaru.

— Și ce scriem în raport, bă? Patruzeci de viței morți. Nicio boală, nimic. Ce au făcut cu ei? Nu e, domnule, ceva trebuie că s-a întâmplat. Nu plec de aici până nu aflu. Să mergem! ordonă sec procurorul.

Soarele începuse să scapete. Pătrunseră deja în zona vegetației subalpine iar poteca se îngustase. Tufărişuri de afin, merişor, ienupăr, jnepeniş le zgâriau brațele și fețele. Se mai opreau la răstimpuri pentru a-și trage sufletul, sau pentru a-l aștepta pe maior care se aventura în zmeuriș. Când revenea îi servea cu zmeură strânsă în chipiu.

— Haideți, oameni buni, să grăbim pasul că ne prinde noaptea și nici la schit nu am ajuns, îi îndemnă Colibaba.

— Păi și de acolo, cât mai e? întrebă procurorul ștergându-și fața transpirată cu o batistă.

— Cam încă vreun ceas de mers sprinten, zise brigadierul.

— Da’ la schit, nu putem înnopta? Și continuăm mâine pe lumină, încercă procurorul.

— Păi, ne putem opri, dar nu e nimeni acolo. Eu am niște conserve și un pic de slană afumată. Dar să nu vă închipuiți că e loc bun de dormit. Eu zic să-i dăm bice. O să dormim la ciobani, la saivan, în poiană.

Procurorul oftă și se ridică cu greu de pe buturugă. Maiorul și Jugănaru porniră în pas vioi să-l ajungă pe Colibaba. Coborâră șeaua și chiar când o urcau pe următoarea, vremea se schimbă brusc. Un vânt stârnit de nicăieri începu să aplece crengile molizilor piperniciți, dând de-a dura conuri și măturând din drum crenguțele uscate. Un tunet sparse liniștea și toți ridicară privirile spre cer. Grămezi grele de nori se adunaseră deasupra și câteva picături udară chelia procurorului.

— Vasile, umbrela!

— Lăsați tovarășu’ procuror umbrela, nu e vreme de umbrelă pe munte, vă mai trăsnește, Doamne ferește! Uite, acolo jos, saivanele! zise Colibaba.

Într-adevăr, în vale, se zăreau printre brazi, acoperișurile de tablă ale fermei de vite. Ploua cu găleata iar poteca se transformase într-un pârâiaș înnoroiat. Cei patru începură să coboare în șir indian, cu o mână așezată pe umărul celui din față, ca la Veșnica Pomenire.

Jos, în dreptul bârnelor de la fânețe, un lătrat amenințător le opri brusc coborârea. Curând apăru un cioban, liniști dulăii și le deschise poarta saivanului. Purta pe umeri o șubă flocoasă, iar chipul îi era înțelepțit de o mustață sură și deasă. Era urmat de un băiat mai tânăr, ce trăgea după el o folie de plastic.

— Poftiți, intrați sub asta că sunteți murați, să vă dau niște pături să vă încălziți. Până vă aranjați, vă pregătim și ceva de-ale gurii. Ați venit să vedeți minunea, nu-i așa?

— Ce minune?

— Păi, cu vițeii.

— Ce-i cu ei?

Ciobanii se uitară unii la alții și tăcură.

— Zi, mă, că de aia am venit până aici. Ce minune? Ce s-a întâmplat cu ei?

— I-a luat, îndrăzni cel cu mustața sură.

— Cine i-a luat? întrebă procurorul, neîncrezător.

— Extratereștri! răspunse bătrânul cât se poate de serios.

— Cine, bă? Cum ai zis?

Bărbatul amuți. Ăl mai tânăr, în schimb, începu să povestească cu înflăcărare:

— Amu vreo lună să tot fie, începu băiatul, câinii lătrau ca apucați. Am ieșit afară, crezând că a dat lupii sau ursul. Am luminat cu lanterna, am strigat, am bătut în oale, după care m-am apropiat de staul. Când, în fața ocolului, mai încolo, ce să vezi? Dumana, care urma să fete zilele alea, sfârtecată toată, fără ochi, fără urechi, fără uger și fără vițel într-însa.

— Băi, uite care-i treaba, interveni maiorul, eu vă fut muma-n cur! Vă bateți joc de noi?

— Vasile, vorbește frumos cu tovarășii ciobani, interveni procurorul. Ia zi, bade, ce ați făcut cu vițeii? Veterinarul zice că s-au născut toți morți. Toți patruzeci, într-un an? Ce dracu ascundeți voi aici? Dacă boală nu e, cine i-a omorât? Cum naiba mor toți vițeii din țara asta? Că nu doar aici dispar din evidențe. La Bacău, Vaslui, Brăila, Sibiu. Tot extratereștri? Tot așa? Apare un cerc luminos pe cer și îi trage cu copitele în sus? Haideți, oameni buni, ce naiba, suntem bărbați în toată firea. Nici un copil nu crede bazaconiile astea. Ia zi, îi mâncați? Îi vindeți?

— Nu, tovarășe procuror. Simt eu că or să vină chiar în noaptea asta. Joiana o să fete la noapte. Uite, hai să bem, să mâncăm și pe la miezul nopții ieșim cu toții afară, zise ciobanul cu mustață sură.

— Așa și? Ce o să vedem?

— Păi, cum îi ia. Apare din cer o lumină pe grajd și ne orbește. Când intrăm, Joiana e acolo, iar vițelul la ei.

— La cine? La… hai, domnule, tu te auzi ce zici?

Cum se făcu că, într-adevăr, undeva după miezul nopții, o lumină puternică învălui saivanul. Câinii începură să latre de parcă dăduse strechea-n ei. Bărbații alergară într-un suflet afară. Nimeni. Priviră pe cer. Nimic. Beznă. Când se apropiară de staul, Joiana, culcată pe o parte, despicată, fără ochi, fără urechi, goală pe dinăuntru. Maiorul, palid, începu să strige isteric, îndreptând pistolul în aer spre un inamic nevăzut:

— Care ești, bă, acolo, futu-ți mămițica ta! Pe crucea mea, tovarășe procuror, eu n-am mai văzut așa ceva. Pe crucea mea!

— Măi, Vasile, ne ia dracu! Ce spunem acasă? zise procurorul fixând cu privirea carcasa golită de sânge a Joianei.

— Eu zic să le zicem adevărul, îndrăzni  Jugănaru.

— Că i-au răpit extratereștrii?

— Nu. Că au murit la naștere. Din cauze necunoscute.