Din memoriile felcerului Barberouge

1

Drumul spre Vermont

Am părăsit „Puricele Potcovit” într-o dimineață mohorâtă, cu cer plumburiu. Ploua mărunt, o ploaie dintr-acelea supărătoare care poate ține și zile întregi. Îmi aducea aminte de un cântec, de altfel plăcut urechilor, ce încă mai răsună uneori prin taverne, „Ploua molcom peste Antares”. Totuși, nu am vrut să mai aștept, mai ales că nu puteam aprecia când se va opri. Aveam o mantie bună, căptușită cu blană de miel, iar calul meu, Orange Louis, era cât se poate de întremat, așa că după ce am cumpărat de la han niște carne sărată de vită și o turtă neagră, am pornit călare pe drumul către Rhoines. Până la Vermont aveam vreo zece, poate douăsprezece zile de călărit, asta dacă mergeam întins și nu mă abăteam din te miri ce motive neprevăzute. Totuși, după cum veți vedea din cele ce urmează, nici măcar la începutul drumului nu am fost ocolit de ghinion, însă voi reveni asupra acestor întâmplări puțin mai târziu.

Pe când mă aflam încă la „Puricele Potcovit”, mă gândisem o vreme să renunț la obrăzarul meu, mai ales că aveam destui taleri de bronz și chiar câțiva de argint și nu voiam să mă abat, dar în cele din urmă am decis să-l iau totuși cu mine și l-am ascuns într-o desagă, alături de instrumentele și leacurile trebuincioase unui felcer, căci nu se știe niciodată ce-ți scoate soarta în cale și ce oameni cumsecade au nevoie de îngrijirile tale.

Despre Vermont auzisem încă de când mă aflam în Orașul Regilor. Ca să vă spun drept, acesta a fost și motivul care m-a convins să merg la fața locului, ca să văd cu ochii mei ceea ce s-a petrecut acolo, în măsura în care cineva poate desluși adevărul din cele rămase. În orice caz, chiar dacă zeii nu m-au binecuvântat cu darul de a vedea în trecut, nici nu mă puteam lăsa în voia zvonurilor și a gurilor flecare care spuneau cu atâta încredere povești care se băteau cap în cap, așa că am hotărât să dau crezare mai degrabă faptelor pe care le puteam cerceta eu însumi.

Drept să vă spun, deși ploua, îmi plăcea să călăresc printre minunatele păduri de stejari, mesteceni, carpeni și pini, ce se înșirau de-o parte și de alta a drumului, atât de tipice ținuturilor din nordul regatului nostru. După o noapte petrecută în odaia aceea neaerisită de la Puricele Potcovit, îmi făcea bine să respir în sfârșit aer proaspăt și să mă delectez cu mirosul îmbietor pe care-l răspândeau pădurile.

Drumul către Rhoines era încă folosit pe atunci. Îmi amintesc că am întâlnit căruțe cu porci și găini, iar din pădure am văzut în două rânduri ieșind lemnari, ceea ce mă liniștea întrucâtva, să știu că locurile erau cutreierate de oameni, căci auzisem că prin pădurile acelea se întâlneau lupi și alte sălbăticiuni. Nu ar fi fost deloc plăcut să ne prindă noaptea în astfel de locuri, doar eu și Orange Louis.

Pe la miezul zilei cerul a început să se limpezească oarecum, dar ploaia nu dădea semne că s-ar opri. În schimb drumul s-a făcut mocirlos și cam alunecos și nu știu cum s-a întâmplat să am un asemenea nenoroc, dar la un moment dat Orange Louis meu a călcat strâmb și s-a împiedicat, iar o piatră ascuțită i-a intrat în copită. Eram însă recunoscător zeilor că măcar nu și-a rupt piciorul. Tot restul drumului a mers șontâcăind și aproape se înnoptase când am ajuns la Rhoines, unde abia am prins porțile orașului deschise.

Rhoines, cum aveam să aflu puțin mai târziu, era un târg cu puțini locuitori, unii dintre ei meșteșugari care făceau acareturi pentru moșiile din apropriere. Înainte să poposesc la singurul han al micului oraș, am căutat atelierul potcovarului, neliniștit în privința rănii care-mi supăra calul. Din fericire, potcovarul se afla nu departe de han și a fost un om cumsecade, dar tot am fost nevoit să îmi petrec o zi în Rhoines, deși nu aș fi vrut, ca să-i dau un răgaz binemeritat lui Orange Louis.

Neavând ce face, a doua zi am vizitat piața orașului, unde am savurat un cârnat gras de oaie, pâine fierbinte și un vin fiert, aromat. Ce mi-a atras atenția a fost o femeie tânără și slabă care avea un coș cu iepuri, din care vindea trecătorilor. Nu atât femeia mi-a atras atenția, cât fiul ei, un băiețandru zdrențăros, aflat la vârsta la care ar fi putut intra în ucenicie. La cum arătau, m-am mirat că au trecut peste iarnă și încă trăiau, dar meseria mă învățase că aparența trupurilor te poate înșela, iar unii oameni amărâți sunt destul de vânoși, în stare să rabde mai mult decât ar putea unul cu o înfățișare mai sprintenă. Nu știu de ce eram atât de absorbit de ei, încât mi-era teamă că femeia o să observe că îi privesc insistent și o să se gândească la altele, cert e că nu-mi puteam desprinde privirea de la ei. Poate că îmi aminteau de mine însumi. Îmi amintesc că mama mea arăta cam la fel ca acea femeie pe când eu de-o seamă cu fiul ei. În loc de iepuri, mama avea o vacă și țin minte că vindea din laptele ei trecătorilor, deși nu aveam nimic altceva de mâncare. Asta e cea mai clară imagine pe care o am despre ea. După ce am devenit ucenic de felcer, n-am mai văzut-o niciodată, dar știu că nici n-a mai trăit mult după aceea.

În cele din urmă m-am hotărât să cumpăr cinci iepuri, spre bucuria femeii. Și-acum mi-aduc aminte ochii ei mari, cenușii, răscolind în mine, ceva vechi, adânc îngropat, deși pe atunci nu am înțeles prea bine ce era. În fine, spre surpriza ei și chiar și a mea, sub imboldul momentului, am dăruit iepurii băiețandrului, iar pentru drum am luat alte merinde de la han. Nu știam ce vor face mai departe, speram doar să aibă parte de câteva mese îndestulătoare.

I-am lăsat fără să le mai spun nimic, dar mi-am promis ca la întoarcere, dacă mă voi întoarce viu din Vermont, să poposesc din nou în Rhoines și să-i propun mamei să-mi dea băiatul ca ucenic, de va vrea, dar asta este o poveste pentru altă dată.

În fine, după ce am părăsit Rhoines, o vreme mi-am urmat drumul, fără să întâmpin vreo neplăcere. Știam că prima așezare era departe și voi fi nevoit să înnoptez în natură, dar nu aveam de ales. Primăvara începuse să devină mai plăcută, iar ploaia se plictisise și ea să tot curgă, așa că am putut să dorm sub cerul liber când a fost nevoie, iar focul m-a ferit de frig și de sălbăticiuni. După prima zi pădurile au început ușor să se schimbe, arbuștii și mărăcinișul luau locul copacilor înalți, iar asta mă bucura într-o oarecare măsură, dacă mă gândeam la sălbăticiunile mari care sălășluiau în desișul pădurilor. Pământul căpătase o nuanță roșiatică și avea o textură mai nisipoasă, dar asta e ceva obișnuit când te afli la miazănoapte și o iei către hotarul de apus al regatului nostru.

Totuși, trebuie să mărturisesc, a fost ceva care m-a frapat. S-a întâmplat într-o seară, când îmi căutam un popas să înnoptez. Primul care a observat ciudățenia a fost Orange Louis, care a nechezat scurt ca și cum ar fi vrut să mă facă atent. Într-adevăr, am văzut și eu, era un pâlc de măceși, din rădăcinile cărora se prelingea un lichid verzui, asemenea unui venin. Spre protestele lipsite de speranță ale lui Orange Louis, am descălecat și m-am apropiat de arbuști. Când m-am uitat mai bine, am văzut că din frunzele lor picura un fel de lichid lipicios, ce mirosea ca puroiul de om. Chiar când am simțit asta, ca un făcut, mirosul s-a răspândit deodată în aer, devenind foarte puternic și a învăluit tot locul, încât a trebuit să îmi leg în jurul capului una dintre pânzele pe care le păstram în traistă pentru înfășurarea bolnavilor. Așa ceva nu mai întâlnisem nicăieri și mă gândeam că nici n-ar fi trebuit să întâlnesc. Înainte să plec, am reușit totuși să pun câteva picături din lichidul acela veninos într-un flaconaș pe care l-am strâns bine. Mai târziu, când am făcut popas și am aprins focul, m-am uitat la el în bătaia flăcărilor și mi s-a părut că veninul prindea ici-colo nuanțe întunecate.

Cred că în cea de-a treia zi după această întâmplare am ajuns la un cătun cam uitat de lume, despre care nu cred să fi fost vreodată inclus pe vreo hartă, încă de la fondarea regatului. Aveam cu mine geografia lui Baldoque, scrisă în timpul lui Tyrenos al 61-lea cel Nesățios, în care nu era pomenit. Până la Vermont, singura așezare pe care ar fi trebuit s-o întâlnesc în drum era Emeryl Esenbart, conform lui Baldoque. Cu toate acestea, știam că mă aflam unde trebuia, pentru că în anumite privințe se întâmplă ca gura oamenilor care-ți ies în cale să fie mai vrednică de crezare decât paginile unei cărți.

Totuși, deși locuitorii cătunului erau țărani care trăiau din creșterea animalelor și bogăția unui lac din apropiere, exista un han, dat fiind că se afla la întretăierea dintre trei drumuri, așa că drumeții poposeau deseori pe acolo. De altfel, atât localnicii cât și drumeții numeau hanul, „La răscruce”. Eu unul am fost foarte ușurat să îl văd.

Din câte mi s-a spus, de obicei înnoptau acolo precupeți care aveau treabă la Esthlen, dar când am ajuns eu, hanul era aproape gol. În afară de mine, poposiseră doar doi mușterii. Primul, un burduhănos cu perciuni roșii care semăna cu o piersică stând să crape de coaptă ce era, a urcat repede scara spre odaia de culcare, după ce s-a îndopat cu tocană de iepure și miel la proțap. Încă de la început mi-a atras atenția cel de-al doilea drumeț, un bărbat tăcut și retras, care își petrecea timpul la o masă, în compania unui vin pe care îl încercasem și eu, dar nu era prea grozav. Avea părul negru și lung, cam slinos, iar el era un individ ciolănos, îmbrăcat într-un caftan din piele ponosită, crăpată în zeci de locuri. Nu am putut să nu-i observ pumnalul cu mâner negru, care-i lucea la cingătoare, după un model vechi, ce nici nu se mai face în zilele noastre. Să fi fost purtat de străjerii porților în orașe, poate în vremurile regelui Tyrenos al 68-lea cel Nemilos.

Nu doar pumnalul, dar era și altceva în înfățișarea lui care-mi stârnea interesul, într-un sens pe care-mi era încă greu să-l explic pe atunci. Ca și mine, se distingea cu totul de mesenii pe care te-ai fi așteptat să-i vezi într-un astfel de han și mi se părea că la rândul său, mă privea pe furiș. Aș fi vrut să aflu dincotro venea și ce treburi îl mânau prin părțile acestea puțin umblate ale regatului nostru. Mă pregăteam să-l descos pe hangiu, dacă știa ceva în legătură cu acest străin misterios sau să îmi fac curaj și să găsesc un pretext prin care să intru în vorbă cu el. Chiar în timp ce mă gândeam la toate acestea, spre surprinderea mea, străinul s-a ridicat și s-a apropiat ușor de masa la care mă așezasem eu.

După ce am schimbat câteva cuvinte de politețe, omul mi-a zis cât se poate de direct:

— Dacă nu mă înșală bunul simț și te îndrepți într-acolo, dincotro vin eu, te-aș sfătui să te întorci înapoi.

Ascultându-l, cred că am rămas cu gura căscată, dar am preferat să rămân precaut în ce-l privea.

— Dincotro vii? l-am întrebat.

— Tocmai din Emeryl Esenbart, a răspuns el privindu-mă în ochi, cu un zâmbet în colțul gurii.

L-am poftit să se așeze și l-am întrebat la rândul meu, la fel de direct:

— Ai fost în Vermont?

— Nu a fost nevoie, a răspuns el cât se poate de firesc, clătinând din cap. Toți au plecat din Vermont, în fine, cei care au mai apucat. De-aia-ți spun, mai bine fă cale întoarsă.

— De unde știi încotro merg? l-am întrebat după ce am mai luat o gură de vin.

— Asta n-a fost prea greu să-mi dau seama. Vii dinspre Rhoines, deci nu acolo te îndrepți. Nu arăți a precupeț și nici nu ai nimic de vânzare cu tine, prin urmare nu te duci nici la Esthlen. Singurul drum care a mai rămas duce la Vermont.

Am zâmbit și m-am uitat în cupa cu vin. Mă judecase corect.

— Știi ce m-așteaptă acolo? am spus cu o oarecare neobrăzare, privindu-l din ce în ce mai atent. Monștri, lei turbați, solomonari care ucid cu sânge rece orice suflare? Am auzit multe de felul acesta.

— Doar moartea, a răspuns el cu tonul cel mai firesc din lume și a ridicat ușor din umeri. A învăluit orașul, a zburat deasupra și l-a umbrit. Cerul s-a întunecat așa tare, încât ziua părea noapte, l-am văzut și eu. Cei puțini care au scăpat spun că pe unde s-a așezat, toată suflarea s-a stins, iarba s-a veștejit și pământul a rămas sterp. Mirosul morții s-a răspândit până în Emeryl Esenbart, purtat de vânt. Se spune că încă nu a părăsit de tot orașul, iar unii sunt de părere că va veni încoace.

— Dar ceea ce povestești e doar un fel de a spune, nu?

Străinul se uită adânc în ochii mei și tăcu. Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să îmi dau seama că spusele lui nu erau doar un fel de a aminti despre masacrul din Vermont, ci vorbea chiar despre moarte, acea ființă căreia i se închinaseră o mitologie întreagă și ode de înduplecare, despre care orice locuitor al regatului auzise. Moartea cu aripi întunecate, mai îngrozitoare decât un monstru, mai puternică decât un demon. Se spunea că atunci când zbura, absorbea lumina soarelui, iar locurile rămâneau lipsite de viață. În fine, eu unul nu puteam să cred așa ceva.

Poate că mi-a văzut neîncrederea din privire, căci în loc să-mi răspundă, străinul preferă să întrebe la rândul său:

— Ce crezi că o să găsești în Vermont, încât ești gata să mori pentru asta?

Nu mă gândisem niciodată serios că eram gata să mor. Mă așteptam să întâlnesc anumite pericole, așa cum în orice călătorie se pot întâlni. Când îmi făceam planuri, îmi spuneam că mai întâi să mă întorc cu viață din Vermont și o să mă gândesc după aceea, însă nu credeam cu adevărat că nu m-aș întoarce. Omul e înfumurat și se așteaptă ca răul să i se întâmple mai degrabă altuia. Oricum, faptele din Vermont, care vor fi fost acelea, se petrecuseră deja, iar între timp orașul fusese abandonat. Nu-i puteam destăinui unui necunoscut de ce era atât de important să le identific, încât aveam curajul să mă duc într-un loc de unde toți fugiseră. Chiar când mă gândeam la asta am văzut o nuanță stranie în privirea străinului. O nuanță care m-a făcut să cred că în fața mea nu se afla un bărbat oarecare, ci unul dintre aceia despre care doar citisem. Visam de multă vreme să întâlnesc unul din rasa lor și atunci am înțeles că se afla cu adevărat înaintea ochilor mei. Cred că și el și-a dat seama că am înțeles ce este, când i-am răspuns:

— Adevărul.