Ne întoarcem din nou pe malurile Bistriţei, trecătoare prin Bacău cu vălurite idei şoptind mereu: Ovidiu, Ovidiu Bufnilă!
Rândul trecut am vorbit despre „revenirea” lui mai degrabă socială, dar şi literară.
Plină de momente, care mai de care suspecte de vălurite forme, ale P.C.R. (pile, cunoştinţe, relaţii), în care stilul împins a fost dominant. Ovidiu Bufnilă fiind pe rând actor principal.
Apoi el a încercat să se transforme în alt Ovidiu Bufnilă, adaptat vremurilor noi, care au suflat, după 90, cu putere şi la Bacău, unde deja se formase un grup F.S.N. pe care cutra de Iliescu l-a angajat cu nădejde îndreptăţită, dar mai ales cu folos. Folosul fiind de ambele părţi (vezi Hrebenciucii, Iacubovii şi sateliţii lor).
Nebăgat în seamă şi neevaluat corespunzător de cei din linia a doua cocoţaţi prin conducerea judeţului Bacău, Ovidiu Bufnilă a păşit pe cărbuni încinşi în câteva rânduri. Nu s-a prăjit foarte tare, sărind la timp în lături, dar era cât pe ce să-l mânânce porcii.
Săracu’ Ovidiu!
Să nu ajungi tu cadru universitar, când atâţia s-au pricopsit cu o atare situaţie.
Să nu poţi fi tu director la o societate a statului, când atâţia proşti s-au pricopsit cu câte-o sinecură.
Săracu’ Ovidiu!
Părăsit de noroc, părăsit de F.S.N. care va să zică, Ovidiu a început să facă valuri. Mici, la fel ca el, că de cele mari nu se putea apropia. Vorba cântecului „Vine valul, îţi ia malul, Vine valul, îţi ia calul.”
De fapt demult Ovidiu călărea o mârţoagă, care, aşa sfrijită cum era, îl mai ducea de ici până colo.
Ovidiu Bufnilă în ultimele două cincinale suferă abitir de mania persecuţiei.
Cei din fandom nu-i apreciază geniul creator. Cei din Timişoara, când sunt buni (atunci când îi mai publicau trăsnăile prin Helion Online), când vai de mama lor, „au confiscat fandomul”, drăgălaşul de fandom în care el şi Cătălin Badea erau cică „zei” nedeclaraţi. Nu se pricepe nimeni să-i judece opera.
Nici măcar Cătălin Badea cu care se plimba pe „straβe” fie în Bucureşti, fie în Iaşi, fie prin Suceava. Îi e dator Badea? Sigur că da. Cui nu-i e dator!
Întâmplări ciudate cu Ovidiu Bufnilă sunt multe şi de povestit, de pe la Bucureşti, de pe la Braşov, de pe la Suceava, de pe la Iaşi, de pe la Reşiţa.
Dacă-l bagi puţin în seamă, nu mai scapi de el. E ca scaiul.
Dar n-are rost să-i dăm atâta atenţie lui Ovidiu Bufnilă. Atenţie multă ar trebui să vină din partea unor clinici.
Neapărat ar trebui internat la o clinică de oftalmologie: să-i redea vederea asupra literaturii s.f. româneşti. Acum vederea lui este opacizată.
Apoi ar trebui să fie internat şi la o clinică de neurochirurgie.
Aici lucrurile sunt mai gingaşe, pentru că trebuie să-i scoată din cap toate năzbâtiile pe care le susţine, de la universul vălurit, până la s.f.ul politic foarte cufurit.
Pe la o clinică de psihiatrie ar fi foarte necesar, chit că s-a văzut în cazul prietenului său Cătălin Badea, că tratamentele aplicate schizofrenicilor nu au rezultate, dacă nu se respectă cu stricteţe analiza stării lor.
Ovidiu Bufnilă s-a fâsâit de mult, înainte de a se văluri, poate chiar înainte de a fi injectat cu sămânţa realismului magic sudamerican, cel care şi-a pus pecetea în secolul trecut asupra creaţiei sale literare.
Ovidiu Bufnilă – o apariţie stranie în s.f.-ul românesc. O pată de culoare, care pe măsură ce a trecut timpul s-a tot înnegrit.
