Genesis molfăia gânditoare ultimele boabe de edamame din salată când în bar își făcu brusc apariția un bărbat.

– Fred! îl întâmpină ea cu un surâs după care sorbi din cafeaua cu lapte de ovăz. Am vești.

– Mă întorc de-îndată, Geni.

Și musafirul se săltă înapoi pe scări înspre sala principală când tânăra băgă de seamă noul tag de pe cămașa lui înflorată: #entuziasmat. Frederic a revenit cu două cești de cappucino și soia alături de Zora, cu un cap mai înaltă, îmbrăcată într-o rochie albă.

Și dacă mulți și-ar întoarce mintea de la generațiile anterioare și s-ar crede pe ei înșiși de mici copii, joaca de adult ar fi cu adevărat interesantă.

– Mi-am uitat cardul de transport acasă, zise fata cu pielea de caramel în timp ce-și frământa degetele pe sub masă. De fapt mă pornisem mai devreme. Câțiva inși la gura de metrou, un cuplu mai exact de bătrâni, s-au legat de mine căci mi-a luat prea mult timp să scormonesc prin rucsac și m-au podidit lacrimile.

– Zora, ți-ai afișat #PTSD? o întrebă Frederic ager.

– Nu m-am mai gândit, zise ea în șoaptă.

– Ei, interveni Geni, noi nu suntem aici să te certăm, dar dacă ți-am cumpărat tag-ul, te rog folosește-l. Unii, repet, unii, s-ar putea să priceapă, deși de un an de zile e pe piață, articolele au scris despre semnificația lui suficient în perioada premergătoare validării. Mă bucur că ești aici în altă ordine de idei, am vești.

– Zi veștile alea odată! se rugă Frederic și postă #morDeCuriozitate în dreptul buzunarului de la piept.

– Încă nu, mai așteptăm pe cineva, spuse Geni voioasă, nevenindu-i să creadă înflăcărarea de moment a lui Fred. Etichetele lui obișnuite, #depresieCronică și #anxietate, l-au pângărit pentru multă vreme, gândi ea.

Zora întoarse capul spre porcul roz de neon agățat de perete care îmbia pe toată lumea precum figurinele maneki-neko: cu mâna dreaptă excavând mecanic aerul. Genesis a surprins-o și i-a zis:

– Nici acum nu-mi vine să cred că Barul Copacetic e singurul loc vegan din Nova Urbo, dar aici te-am întâlnit pe tine.

– E singurul loc unde pot să mănânc, răspunse Zora și închise pleoapele, căci memoria salonului de prostituție la două străzi distanță îi năvăli în minte, acolo unde își desfăcea coapsele fragede la comanda stăpânei.

– Fetiță, nu mai ești sub tutela nimănui, o asigură Genesis. Toți vrem libertate, să știi. Chiar și cel de acolo, și ținti cu arătătorul spre patrupedul de neon.

– Chiar și cel de acolo, sublinie Fred mișcat.

În atmosfera lipsită de noi cuvinte, un bărbat înalt, închis la piele, cu o burtă insulară acoperită de-o cămașă, se apropie de masa lor. Îi măsură pe toți cu o căutătură strâmbă de la strabism, căci ochiul stâng țintuia mereu la o altitudine mai înaltă decât cel drept.

– Dragii mei, să mă strigați Benji. Mâine sau peste două ore s-ar putea să fiu Yani, OK? gesticulă cu mâinile entuziasmat.

Toți observară #nonBinar, #mascul, #tulburareObsesivCompulsivă pe mâneca stângă a îmbrăcămintei sale.

– Bine ai venit, Benji, da, m-ai absolvit de la prezentări. Ia loc. Am vești și anume: Mâine dimineață la 8 să ne vedem toți la gura de metrou Bonvenon lângă pasarelă, chiar în fața scărilor. Am reușit să introduc trei poze și un nou tag drept valid în baza de date a Casei de Reforme Normative pentru profilele noastre. Algoritmul tău a mers fără niciun glitch. N-or să se prindă, zic eu, pentru următoarele zile, dar nu se știe niciodată, turui Genesis înflăcărată. Cu ajutorul expertului nostru, Fred, toate par să se urnească.

– Amin! se animă Frederic.

– Să vă arăt pozele? Benji e un fotograf nemaiîntâlnit, vă zic, continuă ea și-și scoase din rucsac laptopul pe carcasa căruia un abțibild cu un curcan în alb-negru alături de mesajul Friends not Food sărea în evidență.

Zora urmărea cu atenție cele trei imagini color, una cu un vițel slab cu blană neagră și ochi mari tiviți de gene curbate precum ștreșinile unei pagode. O ureche era capsată de-o etichetă albă, iar în jurul gâtului atârna un colier de metal conectat printr-un lanț de fier de gura unei cuști în formă de cort. Fata de caramel și-a împins vârful unghiilor în derma vecină cu încheietura mâinilor când a zărit în a doua poză o scroafă cu ochii căscați împinsă de un lucrător spre coridorul de abducție a unui abator, iar în ultima, sute de găini ferecate în baterii cu pielea pe alocuri descoperită și ciocurile întredeschise.

– Toate încarcerările au un substrat comun, interveni Frederic. Om sau animal, trebuie doar să te detașezi. De exemplu ca să omori în războaie alții din specia ta, o tactică ce-a mers sute de ani, era important să-ți animalizezi dușmanul și să-i numești pe filipinezi gorile, de pildă, sau pe japonezi șobolani, pe evrei porci și putem continua. Vedeți voi cum merg percepțiile astea? La alte specii de animale e suficient să le vezi prin lentilele lui Descartes, niște simple mașinării fără suflet.

– Și femeia cum era privită… șopti Zora gânditoare.

– Și Benji, și Benjiii! strigă fotograful și se dedă unui râs în valuri, să fluturăm cât mai multe curcubee, dadaa!

– Când mărșăluim la un Pride Parade pentru cei cu afecțiuni psihice? Ce steag vom arbora atunci, ceva cu o miasmă anti-capitalistă? întrebă Genesis agitată. Oh, altfel o să pută grețos în Umania!

*

Zora a ajuns prima la pasarelă, pe o dimineață cu cer curat. Glasurile de pescăruși se împleteau cu cele de ciori, iar nelipsitele vome de cu-o noapte înainte decorau pavimentul cu bucăți de mâncare uscată. Ochii îi erau injectați de roșeață. Într-o pereche de pantaloni scurți și-un tricou alb, emana un halou puternic, iar #PTSD îl ținea în jurul pieptului cu un font mai mare decât de obicei. Dar nu avea niciun rost, oamenii grăbiți să ajungă la centrele de neo-sclavie pentru zece ore de rutină o loveau în trecerea lor. Speriată, se apropie de geamul de sticlă al podului încrustat cu fluturi albi: Podul Păcii. Mirosul de benzină de pe șosea cu acea promisiune de toropeală umedă îi accentua durerea de ceafă. Continua să privească în jur, unde, o tânără în sacou ce pășea grăbită afișa o mulțime de etichete: #influencer, #proudFamily, #gravidă, #businessAnalyst, #iubitoareDePlante. Câteva poze cu ea într-o grădină botanică lângă un bărbat smerit roiau în jurul taliei. Imediat după, o femeie corpolentă, scundă, cu păr sârmos într-un echipament portocaliu, trăgea de mânerul unui container de gunoi și pășea șontâc. Calificativele ei, #familie și #toateViețileContează, nu erau acompaniate de poze personale. O mână masivă cu unghii lăcuite o prinse subit pe Zora de umăr.

– Oh, Yani! strigă ea și inspiră adânc.

Fotografa miza pe #femelă și pe #nonBinary. Odată reîntregit, grupul s-a îndreptat spre gura de metrou la primul tren ticsit cu oameni. Când huruitul de roți pătrunse prin geamurile întredeschise, Genesis dădu startul noilor imagini, cât și a expresiei #antiSpeciesism. Unii pasageri rămaseră mai departe înfofoliți în ziare, alții absorbiți de ecranele telefoanelor sau de hăul propriilor minți, căci țineau pleopele închise. Yani observă cum cei din jur mai degrabă profitau de această situație anormală ca să-și proptească privirile pe exoticismul ei. O bătrână a dat ochii peste cap și a afișat instant tag–ul #zeroInteres. Un cuplu îmbrăcat la indigo s-a uitat în schimb pe furiș, dar pentru scurtă vreme. În dreptul Zorei, pe scaunul din față, un bărbat cu un bazin în formă de bec ce-și arbora etichetele #agriBusiness, #iubitorDeMașini, #creștin, și #familie, a prins-o pe fată de încheietură. Înspăimântată, Zora s-a smucit și și-a făcut loc prin mulțime în timp ce afaceristul bombănea ceva de autorități. Aproape de următoarea stație, Zora i-a cules pe toți și au ieșit din tren odată cu convoiul de lume, când doi ofițeri s-au îndreptat spre ei.

– Opriți afișajul! strigă Fred și își trase prietenii spre ieșirea opusă.

Aproape de scări, fata de caramel a fost trântită însă la pământ de unul dintre ofițeri.

*

Genesis respira ca o baracudă pe uscat când au ajuns în parcul Verda Mento. Yani se sprijini de trunchiul unui stejar pentru a se concentra doar pe respirat. Fred își recăpătă suflul cel mai repede.

– Drace! Drace! se înfioră Geni și fața i se umplu de lacrimi. Se îndreptă val-vârtej spre copacul de lângă fotografă și lovi cu pumnii în scoarță.

– Oprește-te! o avertiză Fred nervos. Nu așa găsim soluții.

Geni inspiră zgomotos și, ca un copil bosumflat fără să bage pe nimeni în seamă, afișă cu litere mari, îngroșate, eticheta #PMS chiar înspre direcția lui Fred. Yani, de emoții, și-a luat eșarfa mătăsoasă în mâni și începu să o boțească obsesiv.

– Au prins-o pe Zora, vom face ceva, oftă Fred.

– Planul B, murmură Genesis prin gura încleștată.

Vântul străpungea alene aerul sufocant, iar starea ușoară de atemporalitate îi mai calmară. S-au întors la Barul Copacetic, la subsol unde era răcoare și porcul de neon bătea ritmic din mână, pe același puls ca dintotdeauna. Comandară mămăliguță cu sos de lavandă, ceapă caramelizată, dovlecei pane asezonați cu linte roșie și trei espresso negre.

– Aici n-avem viitor, spuse Yani. Umania e îmbâcsită într-adevăr.

– Deși din poze și tag-uri n-ai zice asta, interveni Genesis. Așa-i omul, pe de-o parte o minciună convențională.

– Supărător e că cele mai multe așchii din specia noastră nu sar prea departe de trunchi, zise Fred. Răul se perpetuează doar fiindcă e normalizat.

– Uneori e ascuns ca la masacrarea evreilor, admise Yani.

– Un holocaust atunci, un holocaust acum, se prefac toți că nu știu, dar știu, iți zic eu, adăugă Fred și dădu ceașca de cafea peste cap.

– Veniți la mine după ce mâncăm și avem câteva ore la dispoziție, continuă Geni. Yani, ești de neprețuit pentru noi, să știi.

– Mă simt Benji acuma, declară fotograful și-și șterse buzele groase de ruj cu încheietura mâinii.

– Iți voi aduce niște haine de la magazinul vis-a-vis de hala cu carne. Fred te va conduce în apartamentul meu, acolo avem tot ce ne trebuie, zise Geni și verifică pe telefon ultimele știri unde văzu profilul Zorei alături de fețele lor.

Doi programatori și un fotograf au lucrat neîncetat toată noaptea. Spre dimineață, când cerul apos se inundă cu primele raze de lumină, aadormiseră toți trei în camera de zi. Districtul se umplu treptat de o cacofonie de claxoane, motoare, strigăte, râsete, lătrat de câini și fâlfâit de pescăruși. O nouă zi, alte 25 de milioane de suflete măcelărite legit, într-un secret știut de toți.

Îmbrăcați în culori închise, cu șepci și rucsace în spinare, Geni, Fred și Benji au ieșit din bloc spre înserat pentru a se instala în zona centrală din Nova Urbo, unde neo-sclavii mișunau în drumul lor către casă. Mirosul de benzină pe drumul împroșcat de petrol și scuipat îi creau o greață puternică fotografului. Au găsit o bancă goală și Genesis și-a scos laptop-ul, a compilat aplicația și a apăsat Enter.

Inițial, câteva urlete răzlețe au săgetat atmosfera la apus, după care o serie de mașini s-au bușit unele într-altele. Ca și cum sângele s-ar fi oprit să circule de la vasele trombozate, așa și oamenii și-au întrerupt direcțiile, și unii dintre ei și-au înfipt unghiile în haine ca să le sfâșie. Alții au ales să fugă aleator, prinși de un foc invizibil, de fapt, se fereau îngroziți de sute de imagini ce își făceau loc digital pe straiele lor luminoase și nu reușeau să le controleze. Ca niște celule canceroase, aceste fotografii, cu masculi pufoși de găină în drum spre macerator, cu vaci cu grumazul tăiat și atârnate cu susul în jos de cârlige metalice, carcase de porci spânzurate în camere frigorifice, coaste, tendoane, stropi roșii pe faianțe de abator, cuțite umectate de sânge, halate de bumbac umplute de cartilaje și fibre, se multiplicau virulent și îi forțau pe cetățenii Umaniei să fugă havoc ca niște rațe decapitate, marcate de ceva ce nu o să le mai dea pace niciodată. Isteria a atins cote înalte când Genesis a găsit-o pe Zora singură la secția de poliție. Pentru legiunea lor, soarele avea acum să răsară.