Traducere și adaptare: Nicu Gecse

În birourile săptămânalului de știri intrau tot soiul de oameni și Orrison Brown avea tot felul de relații cu ei. În afara orelor de program, el era „unul dintre editori” –  în timpul serviciului era pur și simplu un bărbat cu părul creț, care cu un an înainte editase publicația Jack-O-Lantern din Dartmouth și acum se mulțumea să-și asume sarcinile nedorite din birou, de la corectarea originalelor ilizibile până la a face voluntar pe trepădușul.

Pe acest vizitator îl văzuse intrând în biroul redacției – un bărbat palid, înalt, la vreo patruzeci de ani, cu părul blond, pieptănat impecabil, și cu un fel de a fi care nu era nici sfios, nici timid, nici venit de pe altă lume ca un călugăr, ci câte ceva din toate trei. Numele Louis Tremble, înscris pe cartea lui de vizită, îi stârni o amintire vagă, dar, neavând cu ce să înceapă, Orrison nu și-a mai bătut capul în privința lui, până când o sonerie i-a sunat pe birou și, pe baza experienței anterioare, l-a avertizat că domnul Trimble avea să fie primul lui fel mâncare la prânz.

– Domnul Trimble… domnul Brown, făcu prezentările Sursa tuturor banilor pentru prânz. Orrison, domnul Trimble a fost plecat pentru mai multă vreme. Sau, cel puțin, simte că a trecut mult timp – aproape doisprezece ani. Unii oameni s-ar considera norocoși că au ratat ultimul deceniu.

– Așa este, încuviință Orrison.

– Eu nu pot să prânzesc astăzi, a continuat șeful. Du-l la Voisin, la 21 sau oriunde dorește. Domnul Trimble simte că sunt multe lucruri pe care nu le-a văzut.

Trimble se opuse politicos.

– Oh, pot să mă descurc.

– Știu, bătrâne. Nimeni nu cunoaște locul acesta așa cum îl știai dumneata cândva – și dacă Brown încearcă să-ți explice trăsura fără cai, trimite-l înapoi la mine. Dar la ora patru te întorci singur, nu-i așa?

Orrison își luă pălăria.

– Ați fost plecat zece ani? întrebă el în timp ce coborau cu liftul.

– Tocmai începuseră să construiască Empire State Building, spuse Trimble. În ce an să fi fost?

– Pe la 1928. Dar, după cum a spus șeful, dumneata ai avut norocul să ratezi multe. Și, ca să-l verifice, adăugă: Probabil că ați avut lucruri mai interesante de văzut.

– N-aș spune c-am avut.

Ajunseră pe stradă și felul în care fața lui Trimble se crispă la zgomotul traficului îl făcu pe Orrison să presupună altceva.

– Ați trăit departe de civilizație?

–Într-un fel.

Cuvintele fură rostite într-un mod atât de chibzuit, încât Orrison trase concluzia că acest om nu va vorbi decât dacă va vrea și, în același timp, se întrebă anii treizeci într-o închisoare sau într-un azil de nebuni.

– Acesta este celebrul 21, spuse el. Credeți că ați prefera să mâncați în altă parte?

Trimble făcu o pauză, uitându-se cu atenție la casa din piatră brună.

– Îmi amintesc perioada în care numele 21 începuse să devină faimos, spuse el, „cam în același an cu Moriarity. Apoi continuă aproape scuzându-se: M-am gândit că am putea merge pe Fifth Avenue încă vreo cinci minute și să mâncăm oriunde s-ar întâmpla să ajungem. Un local în care să putem vedea oameni tineri.

Orrison îl aruncă o privire fugară și se gândi din nou la gratii, la pereți gri și iar la gratii; se întrebă dacă îndatoririle lui o includeau și pe aceea de a-i prezenta domnului Trimble fete serviabile. Dar domnul Trimble nu părea că avea așa ceva în minte – expresia dominantă era cea a unei curiozități absolute și adânc înrădăcinate și Orrison încercă să-i lege numele de ascunzătoarea amiralului Byrd de la Polul Sud sau de al aviatorilor pierduți în junglele braziliene. Era, sau fusese, un tip aparte – acest lucru era evident. Dar singurul indiciu cert despre mediul său – și pentru Orrison indiciu care nu ducea nicăieri – era docilitatea conaționalului său față de semafoare și predilecția lui de a merge pe partea magazinelor și nu pe cea dinspre stradă. O dată s-a oprit și s-a uitat la fereastra unei mercerii.

– Cravate din crepon, spuse el. N-am mai văzut una din vremea facultății.

– Unde ați studiat?

– La Institutul de Tehnologie din Massachusetts.

– Un loc grozav.

Trecuseră de strada 50.

– Am de gând să dau o raită pe acolo săptămâna viitoare. Hai să mâncăm aici… Dumneata alegi.

Chiar după colț era un restaurant bun, cu copertină.

– Ce ați prefera să vedeți? întrebă Orrison, în timp ce se așezau.

Trimble se gândi.

„Ei bine, cefele oamenilor, sugeră el. Gâturile lor – felul în care capetele lor sunt unite de corpuri. Mi-ar plăcea să aud ce îi spun cele două fetițe tatălui lor. Nu exact ce spun, ci dacă vorbele lor plutesc sau se cufundă, cum li se închid gurile atunci când au terminat de vorbit. E doar o chestiune de ritm – Cole Porter s-a întors în Statele Unite în 1928 pentru că a simțit că există ritmuri noi în jur.

Orrison fu sigur că găsise atunci un indiciu și, cu multă delicatețe, nu merse pe firul lui nici măcar un milimetru; ba chiar își înăbuși dorința bruscă de a spune că în seara aceea avea loc un concert minunat în Carnegie Hall.

– Greutatea lingurilor, spuse Trimble, este atât de scăzută. Un castron mic cu un bețișor atașat. Apoi, reproșul din privirea acelui chelner. L-am cunoscut cândva, dar nu și-ar mai aminti de mine.

Doar că, atunci când părăsiră restaurantul, același chelner îl privi pe Trimble destul de nedumerit, de parcă aproape l-ar fi cunoscut. Când ajunseră afară, Orrison râse:

– După zece ani oamenii vor uita.

– Oh, am luat cina acolo recent, în mai…

Trimble se întrerupse brusc.

Există tot soiul de nebuni, decise Orrison, și deveni brusc ghid.

– De aici puteți vedea bine Centrul Rockefeller, preciză el cu însuflețire, blocurile Chrysler și Armistead – cel din urmă e tatăl tuturor clădirilor noi.

Ascultător, Trimble își lungi gâtul și privi zona.

– Blocul Armistead. Da, eu l-am proiectat.

Orrison clătină vesel din cap – era obișnuit să iasă cu tot felul de oameni. Dar precizarea că cinase în restaurantul acela recent, în luna mai…

Se opri lângă plăcuța de alamă de la colțul clădirii. „Ridicată în 1928”, scria pe ea.

Trimble dădu din cap aprobator.

– Doar că am fost beat în acel an, cum-necum – beat. Așa că n-am văzut-o niciodată până acum.

Orrison ezită.

– O! Ați vrea să intrați acum?

– Am fost în ea – de multe ori. Dar n-am văzut-o niciodată. Și acum nu este ceea ce vreau să văd. Acum n-aș putea nicidecum s-o văd. Vreau pur și simplu să văd cum merg oamenii și din ce sunt făcute hainele, pantofii și pălăriile lor. Și ochii și mâinile lor. V-ar deranja dacă ne-am strânge mâinile?

– Deloc, domnule.

– Mulțumesc. Mulțumesc. Foarte amabil. Presupun că pare ciudat, dar oamenii vor crede că ne luăm la revedere. Am să merg pe bulevard pentru o vreme, așa că ne vom lua rămas-bun. Spuneți la birou că voi fi acolo la ora patru.

Orrison îl urmări când începu să se depărteze, aproape așteptându-se să-l vadă cotind spre un bar. Nimic din felul de a fi al lui Trimble nu sugera sau n-ar fi sugerat vreodată că e un bețiv.

„Isuse”, își zise el. „Beat vreme de zece ani.“

Își pipăi brusc textura propriei haine, apoi întinse mâna și își apăsă degetul mare pe granitul clădirii de lângă el.

(1939)