Albă ca Zăpada SF (partea a-II-a)

Credit: https://www.inprnt.com/gallery/scarletblossom/

–> Albă ca Zăpada SF partea a-I-a

                                                                         V

Trecuseră cinci zile de când Ray plecase de pe Kaian împreună cu câţiva membri din garda regală, dar oraşul era de nerecunoscut. Bucăţi întregi de metal acopereau străzile, aproape toate geamurile erau sparte, maşinile parcate pe parcelele speciale păreau strivite, ca nişte conserve ieftine. Străzile erau pline de cadavre. Forţa atacului inamic îi lăsase pe toţi fără cuvinte. Tocmai când se apropiau de centrul oraşului, un ecran tridimensional se deschise în aer, deasupra lor, iar înaintea ochilor le apăru imaginea reginei Lu. Era îmbrăcată într-un costum alb, din două piese, avea părul strâns într-un coc sofisticat şi purta ruj de un roşu aprins. Ba chiar avusese insolenţa să-şi pună pe cap diadema reginei Rain, cea pe care o purtase în ziua nunţii cu Minos şi care îi revenea prin moştenire lui Ray. Prinţesa nu putu să se mai abţină şi scuipă către imaginea perfectă a lui Lu, iar Victor, Ash şi nemetsii îi înţeleseră perfect sentimentele. Imaginea holografică începu să se mişte, iar apoi să vorbească. Regina Lu se adresa poporului, explicând că invazia inamică fusese oprită prin eforturile ei asidue de negociere. Conform discursului ei, regele Minos pierise în luptă, iar prinţesa Ray era dată dispărută în spaţiu, împreună cu echipajul ei. Lu îşi revendică titlul de regină, apoi începu un şir lung de promisiuni mincinoase. Atunci îşi dădură seama că, de fapt, atacul fusese orchestrat astfel încât să pară că altcineva atacase planeta Kaian, iar planeta Baha, prin reprezentantul ei, prinţul Teor, ajutase la înăbuşirea invaziei. Era o strategie ingenioasă, menită să o ridice pe regină în ochii oamenilor şi să-i facă să-i accepte mai uşor preluarea puterii.

După ce ecranul se închise, o mulţime de oameni începură să iasă din locurile în care se ascunseseră. Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni îşi croiau drum pe străzile găunoase, ieşind de sub dărâmături, din clădirile care mai stăteau în picioare, de sub maşini şi chiar din mormanele de moloz. Printre grupurile de oameni se găseau şi soldaţi inamici, care încetaseră focul, aşa cum fuseseră instruiţi, imediat după discurs. În scurt timp, se formară două tabere, de-o parte şi de alta a parcelei din faţa sediului băncii centrale: o parte erau invadatori, în costumele negre pe care prinţesa şi echipajul său le recunoşteau de pe Dhyan, iar cealaltă parte era alcătuită din civili. Un tânăr care părea să fie de seamă cu Ray şi Victor, începu să strige în gura mare că decât să înghită găluşca pe care încerca regina să le-o bage cu forţa pe gât, mai bine prefera să moară. În doar câteva clipe, mulţimea s-a răsculat. Soldaţii inamici se pregăteau să deschidă din nou focul asupra oamenilor, care îi huiduiau şi aruncau în ei cu pietre şi bucăţi de metal pe care le culegeau de pe jos.

Ray rămase împietrită în mijlocul străzii, privind scena. Nu era înarmată şi nu avea cum să-i ajute pe cetăţeni, care urmau să fie lichidaţi din clipă-n clipă. Ash o apucă de braţ şi o trase la adăpostul unei staţii de comunicare, apoi o forţă să se lase pe vine, la nivelul nemetsilor. Victor scrâşni din dinţi, iar piticii oftară, unul câte unul. Se auziră câteva bubuituri ritmate din partea cealaltă a parcelei, apoi un alt grup de soldaţi îşi făcu apariţia şi începu să tragă în inamici. Ray îi recunoscu după costume — erau câţiva colegi de-ai lor din garda regală. Se bucură atât de tare să-i vadă, încât îi venea să chiuie. Haosul se dezlănţui din nou, schimbul de focuri între invadatori şi gardă începu, iar oamenii fugeau iarăşi, bezmetici, către ascunzătorile lor. Din păcate, costumele de luptă ale kaianilor erau prevăzute cu o fibră sintetică anti-şoc, care îi făceau învincibili în faţa laserelor, însă nu şi a gloanţelor, iar odată ce inamicii îşi dădură seama de asta, începură să-şi înlocuiască treptat armele cu rază scurtă cu cele pe bază de compresie.

— Vreau să mă duc acolo! Vreau să-i ajut! strigă dintr-odată Ray, sărind în picioare, însă Victor o trase înapoi.

— Ai înnebunit? Cu mâinile goale vrei să te duci acolo?

Prinţesa, însă, merse pe mâna încăpăţânării şi porni în fugă către parcelă. Reuşi să se ferească de gloanţele care veneau spre ea, apoi se aruncă asupra unui inamic şi îl lovi cu pumnii în stomac. Soldatul, nedumerit, se clătină pe picioare, iar prinţesa îi articulă şi o lovitură de picior în piept, reuşind să-l trântească pe spate. Îi înşfăcă arma şi trase trei gloanţe înspre fruntea lui, spărgându-i casca de sticlă. Îşi însuşi cartuşul pe care-l avea prins la curea, îl agăţă de centura ei, apoi începu să tragă spre invadatori.

— Femeia asta o să-mi aducă moartea! exclamă Victor, exasperat, după ce o văzu în acţiune, însă apoi, fără să mai stea pe gânduri, porni pe urmele ei.

Ash şi cei şapte nemetsi îi urmară exemplul şi se alăturată încăierării. Piticii le erau de foarte mare ajutor, fiindcă solzii lor le permiteau să se camufleze perfect cu mediul înconjurător, astfel că puteau deveni aproape invizibili pentru ochiul uman. Se aşezau în faţa inamicilor, care se împiedicau fără să vadă obstacolul, iar după ce cădeau, nemetsii le furau armele şi le pasau membrilor gărzii. După două ore de lupte crâncene, căzu şi ultimul soldat inamic. Ray se îndreptă, şchiopătând şi gâfâind, spre unul dintre colegii ei, care tocmai îşi scotea casca termică.

— Melkior!

— Nu-mi vine să cred că eşti în viaţă! răsuflă băiatul, fericit, strângând-o în braţe. Ash! Victor! Băieţi! Cum aţi reuşit să supravieţuiţi? Nu-mi vine să cred!

Toţi ceilalţi colegi se adunară în jurul lor, dorind să le strângă mâna şi să-i vadă. Cu toţii erau transpiraţi şi epuizaţi. Unul dintre soldaţi avea arcada spartă şi jumătate de faţă îi era inundată de sânge.

— Ce ştiţi de tata? E adevărat ce a zis Lu? întrebă Ray, pornită.

N-o obosise lupta cât o obosise greutatea inimii. Melkior îşi feri privirea şi îşi coborî arma la nivelul centurii. De răspunsul acesta se temuse Ray cel mai mult, şi acum că-l avea în faţă, nu putu decât să-şi înghită durerea şi să se împace cât mai repede cu realitatea. Furia ei crescuse tot mai mult, cât timp îşi măcinase gândurile în solitudine, însă acum că i se confirmase moartea lui Minos, ameninţa să-i ia minţile.

— Îmi pare rău, Ray, şopti Ash, apoi îşi aşeză mâna pe umărul ei, prieteneşte.

— Şi nouă ne pare rău, prinţesă, îi oferi Cârcel condoleanţele în numele întregului grup.

Nemetsii deveniră dintr-odată vizibili, iar Melkior se sperie de ei şi se dădu înapoi, luând poziţia de atac din reflex.

— Nu te speria, prietene. Ei sunt motivul pentru care mai suntem cu toţii în viaţă, îi explică Victor soldatului.

— Trebuie să ducem oamenii la adăpost, schimbă prinţesa subiectul, ca să-şi distragă atenţia de la durere. Acum doar ei contează, trebuie să-i apărăm cu orice preţ. Cât de departe au reuşit să ajungă?

— Scutul este dezactivat de aproape patru zile, însă acum vreo două zile am pierdut linia de comunicaţii şi nu am date exacte. Colegii din celelalte oraşe au raportat aterizarea a cel puţin cinci-şase nave pe zi, dar asta a fost cu două zile în urmă. Acum chiar nu mai ştiu. Cert e că au invadat toate cele treisprezece oraşe.

Ray dădu din cap, apoi îi făcu semn lui Victor, îşi adunară oamenii şi porniră să-i scoată pe civili din ascunzători.

VI

   Sistemul de tuneluri care se întindea sub oraşul regal fusese construit special pentru eventualitatea unui asediu, numai că nu fusese folosit niciodată şi nu ştia nimeni de existenţa lui, cu excepţia regelui şi a Comandantului Gărzii Regale, prinţesa Ray. Odată ce deblocă uşa folosindu-se de amprenta ei facială, pătrunseră într-o încăpere spaţioasă în care se găseau patru lifturi ce duceau la subsol. Buncărul era nodul pricipal din care porneau mai bine de douăzeci de coridoare cu pereţi de metal, fiecare având inscripţionată pe peretele din stânga destinaţia şi legăturile. După ce se asigurară că oamenii erau în regulă, soldaţii şi extratereştri porniră în fugă către depozitul de arme, singurul loc din oraşul regal unde erau stocate rezervele de muniţie şi tehnologiile militare şi de călătorie în spaţiu. După ce scanner-ul i-a detectat amprenta prinţesei, cei cincisprezece băieţi din garda regală au dat buzna înăuntru. Ea şi Victor au rămas o vreme în faţa uşii, în semiobscuritatea umedă întreţinută de pereţii de metal ai tunelului.

— Eşti sigură că ştii ce faci? E periculos să te duci acolo singură, o admonestă Victor pe un ton blând.

— Dar nu mă duc singură, o să iau doi-trei nemetsi după mine. Trebuie să cerem ajutor, altfel n-avem cum să stârpim invazia asta. Doar ai auzit ce-a zis Melkior.

— Sunt doar îngrijorat pentru tine.

Ray îşi cufundă privirea în neliniştile care se perindau nestingherite prin ochii lui Victor. Între toată amărăciunea şi durerea pe care le simţea şi datoria care-o împingea înainte şi-o îndemna să facă orice ca să-şi salveze poporul, o căldură familiară se strecură în sufletul ei, un sentiment pe care îl recunoştea, dar pe care nu-l mai simţise de foarte multă vreme. Victor se aplecă, îşi strânse ochii şi o cuprinse în braţe, sărutând-o. Ray nu se opuse şi nu protestă, căci ştiu în acel moment că în minţile lor plutea aceeau aceleaşi cuvinte. Orice s-ar întâmpla, nu vreau să mor încă, pentru că n-am iubit destul.

   Se despărţiră încet, cu mişcări lente, iar prinţesa intră în depozit, fără să-l mai aştepte. Victor rămase încă o clipă nemişcat, în întunericul des şi dureros, după care intră şi el. Îşi schimbă costumul cu unul special pentru luptă şi începu să-şi umple buzunarele cu muniţie. Lasere, gloanţe, pumnale, mini-rachete, grenade, mingii explozive, lansatoare de unde de şoc, apărători, arme de toate soiurile, care puteau fi folosite la distanţă sau de aproape, toate şi-au găsit loc în buzunarele soldaţilor. Trişti, obosiţi, hămesiţi şi sleiţi de energie, câţiva tineri îşi îndesau în buzunare promisiuni de supravieţuire. Toată soarta planetei căzuse pe umerii lor. Ray îi urmărea echipându-se şi simţea să i se frânge inima de durere. Dacă n-ar fi fost Lu, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

După ce se echipă şi se asigură că ştia toată lumea ce era de făcut în continuare, prinţesa se apropie de cei şapte nemetsi, care părea că aveau un mic consiliu, căci stăteau grupaţi şi şuşoteau în limba lor.

— Curiosule, Vrăjeală, Cârcel, veniţi cu mine! Am nevoie de voi!

— Sigur că venim, prinţesă, ciripi Cârcel, bucuros că putea să fie de ajutor.

Cârcel deveni invizibil şi se căţără în cârca lui Ray, petrecându-şi picioruşele pe după umerii ei. Vru să iasă pe uşă, însă un anumit colţ al depozitului îi atrase atenţia.

 VII

   Grădinile supraetajate erau înţesate de cadavre. Câteva picături de sudoare i se prelinseră pe tâmple şi pe obraji şi i se înnodară în bărbie. Verifică cu grijă perimetrul, apoi urcă treptele de piatră care duceau către cascade. Micii nemetsi se contopiseră cu mediul înconjurător, astfel că nu li se mai vedeau decât ochii aurii, plutind la mai puţin de un metru deasupra solului. Văzu în treacăt trupurile câtorva colegi din garda regală, pe care îi recunoscu, şi se cutremură. Oamenii ăştia îşi dăduseră viaţa pentru planeta Kaian, pentru toate sufletele care locuiau acolo, pentru Palat şi pentru rege. Se strecură pe lângă porţi, apoi trecu pe ultima platformă, alergând cu genunchii îndoiţi, trecând ca o umbră printre tufişuri. Din fericire, trunchiurile groase ale copacilor din spatele Palatului îi ofereau o acoperire bună, iar coroanele bogate întreţineau întunericul nenatural. Dacă nu se regla ritmul circadian, planeta avea să se supraîncălzească în curând. Deja era neobişnuit de cald.

Uşile duble de la intrare nu erau păzite, însă erau supravegheate video, iar Ray spera din tot sufletul ca cineva s-o vadă intrând. O mare parte din oglinzile de suprafaţă fuseseră sparte. Pereţii interiori păstrau urmele laserelor, podelele erau acoperite de sânge închegat. Ray înaintă pe coridor, parcurgând acelaşi traseu ca atunci când venea de la antrenament, şi realiză cu durere că de data asta, nu era vorba de o simulare, că ceea ce trăia, deşi era un coşmar, era unul foarte real. Ajunse în capătul scărilor şi coti la dreapta, către aripa dormitoarelor. Bocancii ergonomici nu produceau niciun fel de sunet. Singurul ţiuit care străpunse liniştea mortuară fu sunetul uşii, atunci când se dădu deoparte. Camerele tatălui ei arătau normal şi nu se vedeau semne de distrugeri, ceea ce însemna că inamicul nu ajunsese până acolo. Probabil Teor şi Lu aveau impresia că dacă îl răpuseseră pe Minos, aveau să scape basma curată, numai că regele se pregătise pentru o astfel de eventualitate nefericită şi îşi instuise fiica să acţioneze în consecinţă. Coridorul avea câte două uşi, de-o parte şi de alta, însă numai cea din capăt ducea către biroul lui. Ray introduse parola regelui pe micul ecranul digital din stânga, iar uşa se deschise, dezvăluind o cameră mobilată simplu, în care se găsea o masă din sticlă opacă, un dulap cu multe sertare, câteva scaune rotative, ceşti de cafea uitate, o scrumieră murdară şi un cuier. Ray găsi telecomanda pe masă şi aprinse ecranul uriaş, mare cât tot peretele din spatele mesei. Inima îi tremură scurt atunci când privirea îi fu întoarsă de regina Rain. Nu ştia că tatăl ei îi păstra poza aceea pe fundalul computerului său. O lacrimă fierbinte i se scurse din colţul ochiului, iar bărbia îi tremură scurt. Poate că de aceea nu vrusese Minos să-şi împartă dormitorul cu Lu.

— Eşti bine, prinţesă? se interesară nemetsii, apropiindu-se de ea.

— Da, sunt bine, minţi Ray, după care îşi şterse repede lacrima cu podul palmei. Să trecem la treabă.

Îşi trase un scaun rotativ şi se aşeză în faţa ecranului. Introduse parola tatălui său şi reuşi să deblocheze toate funcţiile sistemului complex de inteligenţă artificială, apoi primul lucru pe care-l făcu fu să trimită un mesaj de ajutor către mişcarea L.I.G.A..

Legământul Interstelar al Galaxiilor Aliate, sau L.I.G.A., după cum era cunoscut, era o formaţiune politico-militară care avea ca scop asigurarea protecţiei şi prosperităţii galaxiilor mici din Roiul Moluştei, care se formase în urma războiului dintre Gora şi Mikana, pentru a preveni ca astfel de dezastre să se mai întâmple. În momentul acela, erau singurii care o puteau ajuta pe Ray să îndepărteze ocupaţia planetei Baha. Spera numai ca mesajul să ajungă la timp, înainte să fie prea târziu.

Prinţesa criptă şi închise mesajul, apoi intră în aplicaţia care controla liniile de comunicare ale soldaţilor din gardă. Ştia că linia principală era ascultată, fiindcă Melkior îi povestise că el şi ceilalţi colegi din gardă nu putuseră s-o mai folosească, însă ceea ce invadatorii nu ştiau, era că mai exista o frecvenţă secundară, pe care Ray o activă chiar atunci, introducând un şir de coduri şi parole. Îşi porni casca şi aşteptă ca fâşâitul supărător să înceteze, apoi, când conexiunea fu stabilită, începu să audă cârâituri şi fragmente de sunete.

— Recepţie, aici Ray. Mă recepţionează cineva?

Zgomotele care e auzeau în cască erau neinteligibile, însă după câteva minute de încercări, auzi vocea lui Melkior şi răsuflă uşurată.

— Recepţionez, prinţesă. Ai reuşit!

— Care-i situaţia la voi? Terminat.

Alte cârâituri se auziră, apoi vocea lui Ash răsună fragmentată, însă Ray înţelese tot ce avea nevoie.

— Încercăm să ducem cât mai mulţi oameni în tuneluri, dar invadatorii tot vin. Tocmai au aterizat încă două nave. Terminat.

— Încercaţi să rezistaţi, băieţi. Şi să nu muriţi. Sub nicio formă nu aveţi voie să daţi colţul. E un ordin, e clar? Terminat.

Ray se ridică de pe scaun cu atâta furie că-l trânti pe spate. Verifică în grabă poşta şi văzu că printre sutele de mesaje care se înghesuiau în inbox, ultimele pe care le primise Minos erau din celelalte oraşe de pe Kaian, mesaje prin care oamenii explicau că fuseseră atacaţi şi cereau ajutor. Prinţesa ar fi vrut din toată inima să-i ajute, însă era conştientă că nu avea resursele necesare, nici materiale, şi cu atât mai puţin umane, iar fiecare secundă care trecea însemna distrugere şi moarte. Nu putea să stea cu mâinile în sân şi să aştepte intervenţia mişcării L.I.G.A., ar fi putut ajunge prea târziu. Minos o învăţase că războiul era un organism viu, care avea mâini, picioare şi cap. Întotdeauna exista cineva care gândea strategiile şi cineva care le executa. Ca să oprească invazia străină, cea mai eficientă şi rapidă soluţie era să-i reteze capul.

   VIII

   Cârcel, Curiosul şi Vrăjeală încremeniră în capătul scărilor, la ieşirea de pe coridorul care ducea la apartamentele regale. Închiseră ochii, pentru ca pupilele lor aurii să nu fie văzute, şi aşteptară într-o încordare statică. Prinţul Teor, flancat de doi soldaţi în uniformele standard, care ţineau la piept armele dreptunghiulare cu laser, urca scara, cu o expresie mânioasă. Ray fusese prinsă şi, cum nu avea unde să se ascundă, rămase pe loc, strângând arma cu ambele mâini, într-o îmbrăţişare care-i promitea salvarea.

— Prinţesă Ray, i se adresă Teor, pe acelaşi ton arogant pe care-l folosise şi prima dată când se văzuseră.

Deşi primul impuls a fost să apese pe trăgaci înainte ca vreunul dintre soldaţi să apuce măcar să clipească, Ray se stăpâni. Minos o învăţase că nu era bine să cedeze primului impuls, să se lase orbită de furia de moment şi să acţioneze condusă de ură, indiferent cât de gravă ar fi fost situaţia. Se gândi imediat că dacă ar fi tras, atunci probabil că soldaţii care-l însoţeau ar fi deschis focul asupra ei şi ar fi putut s-o ucidă sau, mai rău, ar fi putut nimeri nemetsii, pe care-i simţea ghemuiţi în spatele ei, mişunând.

— Ştii, îmi place ca atunci când omor pe cineva… acel cineva să rămână mort! încheie Teor cu un urlet furios. Nu-mi pasă cum ai supravieţuit şi nici cum ai reuşit să scapi. În momentul ăsta, îmi stai în cale, aşa că, din marea mea generozitate, îţi ofer două opţiuni. Ai putea să renunţi la orice planuri măreţe ai avea în căpuşorul ăla al tău de femeie şi să mi te alături, sau ai putea să mori, pe bune de data asta. Şi ca să mă sigur că rămâi moartă, o să-ţi injectez nişte otravă, ca să nu mai am surprize neplăcute. Dar sincer, eu aş prefera să alegi prima variantă, pentru că oricum eram în căutarea unei soţii şi tu ai fi tocmai potrivită.

După ce-i auzi cuvintele, stomacul i se revoltă şi-i veni să vomite. N-ar fi trebuit să fie surprinsă de caracterul mişelesc al prinţului, însă Teor reuşise cumva să întreacă orice limită până la care îşi imaginase prinţesa că ar fi putut să ajungă. Fără să stea pe gânduri, îşi ridică spre el privirea sfidătoare şi-i dădu răspunsul.

IX

   Victor se întoarse şi, din reflex, se feri într-o secundă de laserul care-i ţintise capul. Alergă spre inamic cu genunchii flexaţi, încercând să se ferească de raza roşie, intermitentă şi nimicitoare, care nimeri în clădirea din spatele lui. Încă o navă se pregătea să aterizeze şi dădea rotocoale deasupra oraşului, iar ei erau deja depăşiţi numeric. Tocmai se pregătea să ordone retragerea, când auzi vocea lui Vrăjeală în cască.

— Victor! Ash! Ray a fost capturată! Teor a prins-o!

Sângele lui Victor îngheţă în vene. Vocea piţigăiată a nemets-ului îl sperie aproape la fel de mult cum o făcură cuvintele.

— Vrăjeală, unde sunteţi? Mă recepţionezi? strigă el în cască, însă nu-i răspunse decât un cârâit asurzitor.

Disperarea îl curpinse încet, răspândindu-i-se în sânge ca veninul unui şarpe cu clopoţei. Ray nu putea fi atât de nesăbuită încât să rişte să fie capturară de inamici, nu când ştia că soarta tuturor oamenilor de pe planetă depindea de ea. Îşi croi drum printre duşmani cu greu, trăgând cu arma cu laser şi lăsând în urma lui o trenă de trupuri neînsufleţite. Se apropie de Ash şi îi făcu semn, iar colegul lui îşi schimbă imediat strategia de luptă. Îl lichidă rapid pe soldatul din faţa lui, apoi anunţă retragerea prin cască. Nu mai rămăseseră decât zece băieţi, iar muniţia era pe terminate. Nemetsii care rămăseseră cu el, Îngâmfatul, Minte-Creaţă, Adormitul şi Optimistul încercau să îndrume grupurile de civili la adăpost. Oamenii erau speriaţi de luptele crâncene care se dădeau la numai câţiva metri distanţă de ei şi nu reacţionau în mod organizat. Copiii mici urlau în braţele mamelor, soţii îşi strângeau soţiile în braţe, gata să le protejeze cu trupurile lor. Când ultima persoană trecu de uşa clădirii care ducea în tuneluri, Optimistul îşi băgă degetele mici în gură şi fluieră prelung, suficient cât Victor şi ceilalţi să recepteze semnalul. Folosiră ultimele grenade pentru a-şi câştiga timp în faţa soldaţilor de pe Baha, care îi încolţiseră în dreptul uşilor. Ash, Melkior şi încă doi băieţi se retraseră înăuntru, apoi blocară uşile metalice introducând un cod scurt pe ecranul de pe perete. Nu aveau suficient timp la dispoziţie cât să reuşească să ducă toţi oamenii în buncăr şi rămăseseră în pană de idei.

O explozie asurzitoare, localizată în apropiere, făcu pământul şi clădirea să se cutremure şi îi aruncă pe soldaţi la câţiva metri în spate. În mod miraculos, uşile încă rămăseseră închise, dar nimeni nu ştia pentru cât timp. Piticii se grăbiră se deschidă calea către buncăr, iar oamenii deja începuseră să coboare cu lifturile, agitaţi şi bezmetici.

— N-o să facem faţă! urlă Ash chiar lângă urechea lui Victor, asurzindu-l. Sunt prea mulţi!

— Avem nevoie de o distragere, îi strigă Victor înapoi.

Se auzi încă o explozie, de data asta ceva mai îndepărtată, apoi, imediat, încă una. Era sigur că aveau de gând să bombardeze clădirea şi singura modalitate de a mai câştiga puţin timp era să creeze cineva o diversiune. Victor nu-şi luă prea mult timp de gândire. Dacă prinţesa fusese capturată, cu siguranţă că urma să fie ucisă, iar fără ea, el nu-şi mai dorea să trăiască. O iubea pe Ray încă din copilărie. Atunci când o văzuse pentru prima dată antrenându-se, într-una dintre grădinile supraetajate din curtea Palatului de Oglinzi, fusese fascinat. Era atât de graţioasă şi de precisă în mişcări, părul negru şi lung îi flutura atât de frumos în spate atunci când alerga, avea o privirea atât de rece şi tăioasă, încât n-ar fi crezut niciodată, dacă n-ar fi văzut, cum îşi pierdea din intensitate atunci când era îndreptată către o persoană pe care o iubea. Nu găsea niciun sens într-o posibilă viaţă fără ea. Şi totuşi, Ray şi-ar fi dorit ca el să continue lupta şi să salveze oamenii, mai ales copiii. Kaianii erau nevinovaţi — nu greşiseră cu nimic şi nu insultaseră pe nimeni —, deci nu era corect să plătească pentru capriciile unei regine nebune şi a nepotului ei scrântit. Iubirea şi datoria dădeau în inima lui o luptă mult mai crâncenă decât se dăduse afară, pe strada din faţa clădirii, cu doar câteva minute în urmă.

Victor aşteptă să intre şi ultimele persoane în liftul care ducea în buncăr, apoi lipi pe peretele de metal dimprejurul uşii de la intrare cele şapte bombe pe care le vârâse în buzunar într-un acces de ingeniozitate şi porni în fugă spre colegii lui, care îl aşteptau în lift. O a treia explozie zgudui clădirea din temelii, iar vibraţia activă bombele, care explodară, aruncându-l într-o parte pe Victor, al cărui trup mătură câţiva metri buni de podea. Când se dezmetici şi ceaţa i se ridică de pe ochi, văzu maldărul de bucăţi de metal şi fiare blocând intrarea şi ştiu că reuşise. Se ridică de pe jos cât putu de repede, dar ameţi şi căzu la loc. Ash şi Melkior veniră în fugă către el, îi apucară fiecare câte un braţ şi îl târâră până la lift. Un fir gros de sânge i se scurgea pe tâmpla dreaptă, altul i se prelingea din nas, dar zâmbea. Ultimul lucru pe care l-a mai văzut înainte de a leşina au fost grilajele de metal ale liftului închizându-se în faţa sa.

X

   Prinţesa Ray fu adusă într-o cameră pe care n-o mai văzuse niciodată. Nici nu era sigură dacă existase şi înainte, sau dacă fusese pregătită special de Lu. Era un soi de cameră de studiu, dar foarte încăpătoare, înţesată cu rafturi pe care zăceau diferite aparate. În mijloc se afla o masă de sticlă ovală şi o canapea de piele, pe care regina Lu tocmai lua ceaiul. Noaptea veşnică începea s-o obosească peste măsură.

— Ei, dar pe cine avem noi aici? se minună Lu, ridicându-se.

Se apropie de Ray şi se aplecă uşor către ea, cu un rânjet larg, diabolic, pe faţa neobişnuit de senină.Ray n-o văzuse în viaţa ei atât de veselă şi bine-dispusă şi avu grijă să-i puncteze acest aspect.

— Dar ce complimet îmi faci, prinţesă! îi tăie Lu craca de sub picioare. Normal că sunt senină, doar treburile îmi merg ca pe roate! Ce-ar fi să-ţi cinsteşti regina cu o plecăciune, sugeră ea pe un ton devenit grav dintr-odată.

Regina rânji forţat, iar rujul roşu aprins i se transferă pe dinţii de un alb imaculat. Imaginea ei o scârbea pe Ray. Unul dintre soldaţii care o imobilizaseră îşi flexă genunchiul în spatele tendonului ei, forţând-o să cadă în genunchi, iar celălalt îi apăsă capul şi mai mult. Coloana i se arcui dureros.

— O să plăteşti pentru asta, javră nenorocită ce eşti! mârâi ea, zbătându-se să scape din strânsoare.

Lu o privi câteva clipe, apoi izbucni într-un râs scuturat, sarcastic. Teor trase sertarul unui dulap alăturat şi scoase de acolo o borsetă mică din piele, pe care i-o înmână reginei.

— Ba din contră, draga mea. Am plătit deja, explică ea pe când deschidea fermoarul borsetei cu gesturi largi şi scoatea seringa şi flacoanele cu substanţe. Atâţia ani am îndurat umilinţa de a atârna ca o bijuterie ieftină la braţul tatălui tău, care nu m-a primit niciodată în inima şi, cu atât mai puţin, în guvernarea sa. Ştia încă de când ne-am căsătorit despre ambiţiile mele politice. Aveam planuri atât de mari pentru planeta asta, dar el s-a opus tot timpul! Ei bine, acum a venit timpul meu, în sfârşit. Se pare că piesele din puzzle încep să se aşeze exact cum ar trebui.

Lu trase cu seringa din câteva flacoane, ca să producă un cocktail letal. Substanţele respective erau încă în faza de testare, deci nimeni nu le cunoştea pe deplin eficienţa. Regina se apropie, verifică seringa, iar apoi înfipse uşor acul în gâtul lui Ray, în timp ce-o privea cu un amestec de ură şi extaz, un delir nebunesc care se desfăşura în faţa ei. Privirea i se înceţoşă şi căzu într-un somn adânc, fără să simtă durere. Imediat după ce corpul i-a devenit moale, soldaţii au primit instrucţiuni clare despre ce să facă mai departe cu trupul ei, iar Lu s-a întors către Teor, plină de sine, mândră că reuşise în sfârşit să scape de neghina care o deranja.

— Cred că e momentul să se facă zi.

— Desigur, înălţimea ta.

Teor ieşi din cameră, urmat îndeaproape de Cârcel, Vrăjeală pe care el nu-i putea vedea. Curiosul rămase alături de prinţesă. Trupul lui Ray fu purtat de soldaţi către o altă încăpere, acolo unde se afla sicriul în care regele Minos îşi dormea somnul de veci. Ray fu dezbrăcată de costum, schimbată cu o rochie simplă, albă şi aşezată într-un alt sicriu, din marmură albă, cu capacul de sticlă. Câteva minute mai târziu, Lu intră în încăpere şi începu o nouă transmisie, de data aceasta mai puţin binevoitoare.

— Oameni de pe Kaian, salutaţi-vă regina! începu ea, iar imaginea ei holografică îi imită cuvintele şi mimica în timp real în toate oraşele planetei.

Lu zâmbea, imagindându-şi, probabil, cum oamenii îngenuncheau în faţa ei pe străzi. O sclipire de nebunie îi traversă privirea, ca o săgeată.

— Astăzi se va rescrie istoria planetei! Nu mai speraţi la salvare, căci nu va veni nimeni să vă ajute. Regele e mort, iar acum, prinţesa Ray i s-a alăturat.

Drona care procesa transmisia plană deasupra sicrielor în care dormeau Ray şi Minos preţ de câteva clipe, suficient cât toţi cetăţenii planetei să ia la cunoştinţă moartea lor şi să înţeleagă de ce era capabilă Lu.

— Vremea schimbării a sosit, iar pentru că sunt atât de bucuroasă de această schimbare, o să vă readuc lumina.

Transmisia se încheie, iar Lu se pregăti să părăsească sala, însă nu apucă să mai facă decât doi paşi, înainte ca trupul să-i cadă secerat la podea. Curiosul şterpelise un pumnal de la centura unuia dintre soldaţii care o aduseseră acolo pe prinţesă şi i-l strecură acesteia în coşgiuc. Când Ray se trezise, apucase arma, trăsese adânc aer în piept şi aruncă pumnalul, care se înfipsese în gâtul reginei, curmându-i viaţa.

Piticul îşi schimbă înfăţişarea, redevenind vizibil, iar prinţesa se lăsă în genunchi, plângând şi tremurând, şi îl îmbrăţişă.

— Mulţumesc din toată inima. Fără tine şi fraţii tăi, n-aş fi reuşit niciodată.

Chiar atunci, modul de zi fu activat, iar încăperea se umplu de lumină de afară. Prinţesa şi piticul porniră în căutarea celorlalţi doi, şi îi găsiră în camera de control, alături de Teor şi cei doi soldaţi, care fuseseră împuşcaţi de Vrăjeală. Acum, tot ce mai rămânea de făcut era să le redea speranţa oamenilor, aşa că Ray îşi adună poalele rochiei în pumni şi se întoarse în camera în care tatăl ei îşi dormea somnul de veci. După rana de la gât, îşi dădu seama că şi el fusese otrăvit, poate chiar în somn, însă spre deosebire de ea, el nu avusese un amestec de antidoturi în sistem când se întâmplase. Invazia planetei Baha o costase viaţa lui şi a altor mii de oameni. Dar se sfârşise, şi fiecare îşi primise pedeapsa.

Prinţesa de pe Kaian se aşeză în faţa dronei şi porni transmisia.

 Scurt epilog

   Trecuseră trei ani şi, cu ajutorul mişcării L.I.G.A., care intervenise neaşteptat de repede în înlăturarea soldaţilor inamici, reuşiseră să reconstruiască o mare parte din oraşele planetei Kaian. Ray şi Victor se căsătoriseră şi îi avuseseră la nuntă pe cei şapte nemetsi drept cavaleri de onoare, care se întorseseră în cele din urmă pe planeta lor. Se făcuse o excepţie în vechiul sistem de guvernare şi turnirul fusese desfiinţat, iar cei doi tineri însurăţei fuseseră încoronaţi rege şi regină.

Aşa se face că într-o zi, regele şi regina planetei Kaian se plimbau prin grădinile supraetajate ale Palatului de Oglinzi, cea mai mare clădire de felul acesta de pe planetă. Mergeau la braţ, vorbeau şi chicoteau, urmărindu-l cu drag pe fiul lor cum li se strecura printre picioare.

— Ştii ce mă gândeam? îi zise Victor deodată. Am citit odată o poveste care seamănă foarte mult cu a noastră. Se numea Albă ca Zăpada, era un text antic, salvat de pe o planetă dintr-o altă galaxie.

— Ah, da? Şi cum seamănă? îl îmboldi Ray, râzând.

— Păi, e vorba despre o prinţesă care are o mamă vitregă ce încearcă să-i facă felul şi trimite un vânător s-o ucidă în pădure…

— Nu mai spune! Să ghicesc! Sunt şi şapte pitici în povestea asta?

— Normal! Diferenţa e că prinţesa din povestea noastră e mai băieţoasă, scuipă şi dă cu pumnul, şi nu se căsătoreşte până la urmă cu prinţul, dar în final, totul se termină cu bine.

Victor o sărută lung pe creştet şi îşi continuară plimbarea râzând.

Vezi partea I-a