Au trecut aproape optzeci de ani de la al doilea război mondial și nu am învățat nimic. Bătrânul continent a vrut, dar a uitat să tragă după el și  bătrâna Rusie, ramolită. Și vedem cum aparatul de propagandă, folosit de zeci de ani și la noi, a ieșit la iveală, ca o mașinărie complicată, ascunsă în inima homosovieticus-ului. Dar noi îl cunoaștem. Cu părere de rău este folosit și de cei din cealaltă tabără. Vedem acest aparat care a intrat în sângele țărilor din vechiul bloc comunist. Îl vedem în presa fără scrupule, în oamenii slab pregătiți din posturi cheie. Îl vedem, dar mergem mai departe. De parcă el nu ar exista în adevăratul sens al cuvântului.

Mecanismul de propagandă poate face și desface. Fără discernământ e utilizat în toate păturile unei societăți. Și-n literatură, unde te așteptai să dai de „ noblesse oblige”. Din păcate nucleul este divizat în mici societăți, oarbe și orgolioase, care pun verdicte, nelăsând spațiu ( există câteva grupuri periferice avangardiste rezonante). O stază intermediară; vârful tânăr de lance va învinge, fie și mânjit de vechile apucături de care o societate post-comunistă, cu 30 de ani de capitalism inform, nu se poate încă debarasa. Apoi, linia de normalitate e dusă prea departe uneori. Negăm drepturi fundamentale în pofida unora noi, extreme. Dar cred, sper să fie punctul de 100 de grade Celsius, apoi să se liniștească totul. Normalul va suferi modificări, dar în limita bunului simț, dacă mai există… Oare este atât de dificil să ajungem într-o stare în care bunul simț să primeze, să ascultăm și să analizăm corect, să încercăm să găsim soluții nu să dăm ultimaturi, să înțelegem paradoxurile și reacțiile sociale ale unui punct esențial, de transformare? Să existe respect chiar și între vechii prieteni care au avut divergențe în trecut, să punem binele înainte, să fim pozitivi. Cred că scandalagii și agitatorii, cu cantități serioase de cultură și studii, nu valorează mare lucru. Cred că diletantismul doar de dragul de-a dezbina și manipula, nu duce la nimic bun. Cred însă în oamenii educați și cu bun simț, fie ei din lumea literară sau oricare alta. Pentru că sfârșitul este mai important decât începutul. El trasează concluziile reale, chiar și cele pe care nu ai vrut să le divulgi vreodată.