Lupoaica își ciuli urechile, apoi își îndreptă ochii gălbui către stăpân. Blana cenușie îi lucea în lumina focului, iar pe ceafă avea o pată neagră, ce i se lungea până la creștet.

— Apă, șopti regele atât de încet, încât qol erl rabates își aplecă neîncrezător urechea deasupra lui.

— Mai bine vin… șopti din nou regele, mai tare. Și o inimă de cerb.

De data asta qol erl rabates auzise bine. Tresări și căzu în genunchi, lângă alcovul acoperit cu blănuri umede, ce împrăștiau un iz stătut și acru. Regele zăcea și părea nemișcat, dar răsufla domol, cu ochii întredeschiși.

— D-da, stăpâne, îndată.

O lumină palidă mângâia craniul de tigru agățat deasupra alcovului. Regele îl privi o vreme, ca și cum i-ar fi fost greu să-l recunoască, apoi se ridică în capul oaselor. Se simțea slăbit, mâna stângă îi amorțise, iar încheieturile îl dureau.

Încăperea era lungă, cu pereții ticsiți de blănuri vechi și noi, de care atârnau tot soiul de cranii, de mistreț, de cerb, de lup, de urs și de om, toate capetele pe care le retezase de-a lungul timpului. Cu timpul se strânseseră multe, însă unul singur era de tigru.

Focul pâlpâia în vatra rotundă din mijlocul încăperii și împrăștia o lumină palidă, iar ferestrele, deschizături săpate în zidul de lut, erau toate acoperite.

— Rabates, spuse el cu o voce răgușită bărbatului care se apropia, aducând urciorul cu vin. Dă la o parte pieile alea, vreau să intre soarele.

— Așa să fie, stăpâne.

Regele îi privi pentru prima dată fața plină de tatuaje, înfățișând păduri și lupi. Purta veștminte din scoarță de copac și mușchi de pădure, cusute cu fibre din plante, iar părul îi atârna în cozi groase, unse cu un amestec făcut din argilă și uleiuri. Mirosea a brad, dar emana și alte mirosuri, mai puțin plăcute. Qol erl rabates îndepărtă pieile ce astupau ferestrele, iar soarele pătrunse înăuntru, neașteptat de luminos.

Regele sorbi din vinul turnat într-un corn și i se păru că pășește într-o poiană înflorită. Continuă să soarbă, cu ochii închiși, simțind căldura cum i se răspândea în piept și în măruntaie. Nu ținea minte să fi băut vreodată un vin atât de bun, din mure și fragi, dulce ca un sărut de fecioară.

Lupoaica își puse botul pe genunchiul lui și scânci ușor. Abia dacă părăsise odaia regelui de când căzuse bolnav. Fuseseră nopți în care plecase în pădure, să vâneze, iar în zori se întorcea cu botul îmbibat de sânge și ațipea lângă foc, privind când și când alcovul unde zăcea stăpânul ei.

— Ce vrei, Fumurie? Ți-e foame? Regele zâmbi și lăsă cornul gol deoparte, ca să o între urechi. Ai fost și tu azi-noapte cu lupii să urli la lună?

Cu mult timp în urmă lupoaica mamă murise sfâșiată de colții unui tigru, nu departe de izvoarele Fecioarelor Albe. Pe Fumurie o găsise ascunsă într-un tufiș, un pui neajutorat, cu însemn negru pe ceafă. După ce o scăpase de moarte, îi rămăsese alături, iar când crescuse o luase cu el la vânătoare.

Aerul năvălise în odaie proaspăt, dar rece, aducând miros de pin și de primăvară. Regele închise ochii și își umflă pieptul, respirând adânc. La un moment dat privirea îi căzu pe fața bărbatului îngenuncheat, care îl iscodea cu ochi mici, albaștri și spălăciți.

— Ce-i? se încruntă regele, ignorând înțepăturile ce-i supărau tălpile. Mâna stângă îi zăcea tot amorțită și niște fiori i se urcau în picior, tăioși ca niște pumnale.

— Stăpâne… Qol erl rabates își înclină trupul îngenuncheat, iar cozile i se revărsară pe podeaua din lemn de cedru. Ce… ce ai văzut? Ai văzut nemuritorii?

Regele îi întinse cornul și după ce i-l umplu din nou, sorbi prelung din vin.

— Nu am fost mort. Doar am zăcut, știi bine.

Adevărul era că nu știa ce să-i spună. Fusese prins într-o uitare, asemenea unui nimic negru, desăvârșit. La un moment dat plutise într-un coșmar, îmbrățișat de un demon la care nu voia să se gândească. De câteva ori văzuse odaia în care zăcea, dar ca și cum ar fi privit-o din apă, de pe fundul unui lac. Își mai amintea gustul amărui al fierturii pe care qol erl rabates i-o picura printre buze și un fum înecăcios ce-l înțepa când și când în piept.

— Cât am zăcut?

Qol erl rabates își plecă ochii.

— Luna Lupului Roșu și luna Ochiului Negru au răsărit în aceeași noapte și după ce au apus, a răsărit luna Șarpelui. Treizeci și una de zile, stăpâne.

Nu-i putea spune că în ultimele zile nu mai sperase nimeni că regele s-ar mai trezi, iar mak rabates pregătiseră cele trei cornuri uriașe de bronz, de lungimea unui bizon, în care suflau doar când un rege pășea pe tărâmul nemuritorilor, ca să mănânce alături de ei miere din cupe de argint și să călărească bizoni cu copite din fier. Aleseseră deja pe cei care urmau să care targa din lemn de cedru, purtând pe ea trupul regelui, înveșmântat în blănuri și iarbă, tocmai până pe creasta muntelui Avronoros. Toți regii care domniseră înaintea lui își părăsiseră trupurile acolo, pradă vulturilor, iar suflul lor se înălțase către nemurire. Se sfătuiseră și asupra ceremoniei la care se adunau întreg Saaranul și neamurile supuse, ca să-i cinstească trecerea. Se spunea că orice om al nordului trebuia să sărbătorească o dată în viață moartea unui rege. Acum însă stăpânul se trezise, iar qol erl se temea că nu i-ar fi plăcut să afle cum se grăbiseră mak rabates să-l petreacă în nemurire.

Între timp o slugă înveșmântată în blănuri de bizon intră în odaie, aducând un cazan mic de bronz, în care plutea o inimă în sânge cald. O așeză pe o tipsie mare din argint, în fața alcovului. Lupoaica se așeză lângă foc, adulmecând mirosul sângelui.

— Unde-i pumnalul meu? întrebă regele.

Qol erl rabates îi aduse pumnalul cu mâner din argint, ce se termina într-un cap de lup cu gura deschisă. Regele se chinui să spintece și să taie, dar și mâna dreaptă îi era încă moale, așa că un timp nu făcu decât să împrăștie sângele. În cele din urmă reuși să împlânte adânc pumnalul în inimă și o ridică, privind la sângele care se scurgea. I se păru că inima încă bătea, dar știa că nu putea fi adevărat.

Când mușcă o venă i se sparse în gură, iar șiroaiele de sânge i se scurseră printre dinți, alunecându-i în barbă. Nu-i plăcea. Avea un gust rău, de mocirlă și putreziciune.

— Ce-i asta? urlă regele, smulgând inima din pumnal și aruncând-o în vatră. Sângele sfârâi în foc, însă organul sări dincolo de flăcări, iar lupoaica îl acoperi cu laba. Am cerut o inimă!

Își privi mâinile lipicioase și roșii. Reușise să și-o miște pe stânga. A mai rămas ceva vlagă în mine.

— Vreau brânză, spuse el în cele din urmă. Și lapte covăsit.

Atunci își aminti că mai mâncase o inimă cu același gust.

Cândva fuseseră doi frați, Breon și Balos. Breon era un războinic desăvârșit. Putea să călărească orice bizon, spada o mânuia ca și cum ar fi fost brațul său, iar când săgeata lui țâșnea, rareori se întâmpla ca prada să-i scape. Era neînfricat, iar războinicii lupi i se supuneau și-l iubeau pentru că niciunul nu-l dovedise la trântă. Fecioarele îl visau și i se dăruiau, iar Balos se simțea mândru că îi era frate.

Mai târziu regele Sothrak Gheară de Urs se ridicase în nemurire și astfel sosise vremea întrecerii pentru stăpânirea Saaranului. Amândoi frații hotărâseră să se întreacă și fuseseră primiți de rabates printre cutezători, alături de cei mai viteji războinici. Patruzeci și patru de cutezători urcaseră atunci muntele Algothorsen, la răsăritul lunilor Ochiul Negru și Bizonul Tark, noaptea aleasă de rabates ca început al întrecerii, iar Breon și Balos erau printre ei. Patruzeci și trei aveau să moară, iar unul urma să stăpânească peste Saaran și peste neamurile supuse. Dar nicio moarte, nici cea în luptă, nu era mai de preț ca moartea cutezării, când din sânge războinicul se ridica singur și atingea nemurirea.

Regele își amintea ochii gălbui ai tigrului. Avea o blană roșcată, cu dungi negru-cenușii, ce lucea în lumina flăcărilor, iar printre colți i se prelingea un sânge spumos. Breon îl răpusese, dar fusese prea târziu pentru el. Balos îi curmase fratelui său suferința, ca din sânge să se înalțe nemuritor, apoi smulsese inima tigrului. Încă mai bătea în timp ce o ținea în mâini. Chiar și așa, o mâncase pe toată, așa cum făcea ultimul cutezător. După aceea îl jupuise și, înveșmântat în blana lui însângerată, coborâse muntele Algothorsen ca să ia în primire Saaranul.

Și totuși nu l-am doborât eu, își spuse Balos.

Inima de cerb avea același gust ca cea de pe muntele Algothorsen, își aducea acum aminte. În timp ce mâncase inima tigrului se gândise că era a lui Breon, vitează și neînfricată, dar el i-o mânca. Nu-i destul să fii războinicul cel mai viteaz și cel mai neînfricat ca să ajungi rege, spusese cândva un rabates. Fratele meu a fost mai viteaz decât mine și asta l-a ridicat la ceruri.

Regele își ridică fruntea și zări craniul tigrului, spânzurând deasupra alcovului. Oasele nu mai luceau, ci se tociseră de la atâtea ploi și zăpezi. Îl purtase întotdeauna în lupte, așa cum regii din sud își purtau coroanele. La moartea lui, rabates urmau să-i pună craniul pe cap și să-i care trupul pe muntele Avronoros, ca să întâlnească toți regii care stăpâniseră în Saaran înaintea lui, fiecare purtând craniul tigrului său.

Între timp qol erl rabates îi pregătise brânza și laptele covăsit. Regele mâncă o vreme în tăcere, încercând să recunoască gusturile care îi năvăleau pe limbă. Aproape că le simțea pentru prima dată. Cel mai bun era însă vinul, care îl îmbujora. La fel ca vântul de primăvară ce sufla prin ferestre.

Tălpile îl înțepau și o clipă se îndoi că ar fi putut păși, dar dorința era prea puternică.

— Vreau să văd Saaranul, spuse el dintr-o dată. Pregătiți-mi straiele.

— S-stăpâne, bălmăji qol erl rabates speriat. Nu te poți ridica așa repede, ai zăcut prea mult. Măcar bea puțin din rabagon înainte, să mai capeți putere.

— Să nu-ndrăznești să mă pui să gust iar din fiertura aia spurcată! spuse regele încruntându-se. Are gust de fiere și știu că ai pus venin de aspidă roșie!

— Doar un strop, stăpâne, se tângui qol erl rabates. Prea mult venin poate ucide chiar și un bizon, e adevărat, dar un singur strop e leacul cel mai bun.

Balos își dori să-l pălmuiască, dar când îi văzu pădurile și lupii de pe față, își aduse aminte că nu era înțelept să te atingi de un rabates, nici măcar dacă erai rege.

— Ce ești tu? Asculți zeii sau doar vindeci? Nu te-am mai văzut până azi.

— Sunt qol erl, stăpâne, tămăduitor. Am crescut cu lupii unei haite ce sălășluia dincolo de Colțul Argintiu, apoi mi-am dus traiul în pustietate, la peșterile de lângă Lacrimile de Sânge, unde am învățat leacuri. Rabates m-au luat când au văzut că sunt vrednic și m-au făcut qol erl. Nu se cădea ca mak sau freyn să te îngrijească, stăpâne, vocea zeilor trebuie să fie mută pentru un tămăduitor bun, ochii lui trebuie să fie orbi, urechile surde…

— Cheamă-l pe Kassanderth, îi întrerupse Balos sporovăiala. Nu vreau să văd pe nimeni altcineva.

După ce qol erl rabates ieși, regele își spălă fața și mâinile într-o copaie de lemn, iar sluga îl ajută să îmbrace o cămașă curată de pâslă și pantaloni din piele de bizon. Înțepăturile din talpă nu îl slăbeau, iar câteodată niște fiori îi străpungeau picioarele, ascuțiți ca niște vârfuri de suliță, însă putea merge. Începea să simtă cum trupul i se întărea, iar vântul îl umplea cu tot soiul de pofte.

Mai întâi își dorea să vadă Saaranul. Și să asculte liniștea pădurilor.

Era însă prea târziu. Când ieși afară, îi găsi pe toți adunați în josul dealului pe care se înălța casa regelui, deasupra așezării. Îl așteptau îngenuncheați. Fiii cei mari și fiii cei mici, cărora aproape că le pierduse șirul. Regele le aruncă o privire fugară și le văzu soarta. Cei mai mulți dintre ei vor fi într-o zi cutezători și vor muri. Poate că unul dintre ei va ajunge rege sau poate că nu. Rareori se întâmpla ca un fiu de rege să câștige întrecerea.

După aceea le zări pe cele trei soții care îmbătrâniseră mai mult decât își aducea aminte. Fiecare se trăgea dintr-unul din cele trei neamuri supuse, al lupilor, al tigrilor și al urșilor. Le primise și pe ele după ce câștigase întrecerea de pe muntele Algothorsen, odată cu Saaranul. Erau acolo și nevestele de sânge, pe care le dobândise cu spada și pe cele de iarbă, pentru că îi plăcuseră lui. O zări chiar și pe sclava adusă din stepele de peste Marele Râu, o nomadă cu piele arămie și sfârcuri vineții. Aștepta îngenuncheată, ținându-și ochii verzi și obraznici în pământ. Îl ațâțase o vreme obrăznicia ei, de aceea îi dăruise chiar un nume, Akelanar și o făcuse nevastă de iarbă.

Mak rabates nu îngenuncheaseră, ci stăteau drepți ca niște cedri. Își prinseseră părul în creștetul capului cu inele late din bronz, iar vârfurile unse cu argilă stăteau țepene și zbârlite, asemenea unor crengi răsfirate. Purtau tunici lungi până la glezne, verde cu roșu, iar mâinile și le vopsiseră în alb. Mai jos războinicii împresuraseră aproape tot dealul, veniți să-l vadă pe regele care se ridicase.

Nu avea chef de mulțimea aceea de oameni, cu atât mai puțin de sporovăiala lor obositoare. Simți un fior în piciorul drept, care-l înțepă până în șold, iar genunchiul i se lăsă o clipă moale, dar se împotrivi slăbiciunii și rămase drept. Le îngădui totuși familiei numeroase și celor trei mak rabates să-și prezinte urările de sănătate și să stabilească o întrecere între războinici în cinstea însănătoșirii lui. După aceea îi goni pe toți, păstrându-l doar pe Kassanderth.

În vale se vedea Saaranul, cea mai mare așezare din munți, mii și mii de case din lut, rotunde, pătrate sau dreptunghiulare, cu acoperișurile învelite în ramuri și mușchi de pădure. Vântul răscolea codrii ce înconjurau valea, păduri înmiresmate de cedri, zade și pini, iar aburul lor se ridica până la nori. Regele știa că cerul îl privea, fiind fruntea și ochii zeilor, de care nimeni nu se putea ascunde. Munții erau plămădiți din coastele și oasele lor. Zeii răsuflau prin vânt și își lăsaseră sângele să curgă în râuri și lacuri. Nu-și amintea dacă văzuse și altă dată cât de frumoși erau codrii ce împrejmuiau Saaranul. Probabil că mișunau de vânat.

Și el era stăpân peste tot.

— Chiar am zăcut atâta timp? Treizeci și una de zile a spus rabates.

— E adevărat, stăpâne.

Două cranii de lup agățau de cingătoarea lui Kassanderth, iar vântul îi înfoia mantia din blănuri de lup, ale căror boturi îi loveau ușor genunchii.

— A fost cât pe ce să mor, nu-i așa?

Kassanderth zâmbi, iar pietricelele azurii din barbă îi sclipiră în soare.

— Nu o să-ți ascund ce se spune, că doar o minune te-a întors printre muritori.

Balos își mângâie pieptul și inspiră adânc.

— Ar fi fost rușinos să rămân în amintirea lor ca regele care a murit din pricina unui ospăț la care s-a ghiftuit prea mult.

Chipul plin de cicatrici vechi al lui Kassanderth se lumină.

Balos își amintea că băuse două amfore cu vin și un cazan de sânge cald, mâncase singur o pulpă întreagă de bizon fript, un ficat crud de mistreț, o tipsie cu creier fraged de cerb, două rațe sălbatice și un cazan mare cu ciuperci fierte în lapte. Fusese un ospăț lung, dar tot ce-și mai amintea după aceea era răul care-l năpădise ca o apă în care se adâncea și din care nu reușea să iasă, gustul acru și putred în timp ce-și vărsa mațele, apoi nimicul și uitarea.

— Nu mai mult ca alte dăți, stăpâne, spuse Kassanderth și râseră amândoi.

Erau prieteni din tinerețe, de pe vremea când luptaseră împotriva neamurilor libere, mai înainte ca Balos să fi fost cutezător. În nord erau patru neamuri care nu se plecau Saaranului. Mistreții stăpâneau cele mai apropiate păduri și uneori călcau în ținuturile regelui, șoimii sălășluiau în munții cei mai înalți, diavolii de râu în crângurile de pe malul Râului Mare, iar mamuții viețuiau aproape de capătul lumii.

— Pune să se înhame bizonii, spuse deodată regele, privind aburul ridicându-se deasupra codrilor. Am chef să omor ceva.

 

⃰

De cum încălecase, fiorii din picioare îl părăsiseră. Se simțea aproape la fel de puternic ca în tinerețe. Bizonul îl asculta, iar răsuflarea lui fornăitoare îi aducea aminte de tinerețe și de  vremurile în care învinsese neamul mistreților, la trecătoarea Runghen.

— Trebuia să-ți iei craniul, stăpâne, îi spusese Kassanderth înainte să părăsească Saaranul. Un rege îl poartă cu el oriunde se duce.

— Nu mi-e de niciun folos la vânătoare, se încăpățânase regele, împungând bizonul cu călcâiele în coaste ca să ajungă mai repede în pădure. Se întorsese printre muritori, iar craniul tigrului îi amintea de Balos, cel de dinainte, care domnise ierni și ierni peste Saaran, ca să cadă bolnav din pricina lăcomiei.

Își luase doar arcul pictat cu capete de lup și îmbrăcase o mantie cu mâneci, din blana unui urs pe care-l vânase chiar el. Labele ursului îi acopereau mâinile, iar ghearele le păstrase și îi plăcea să le ascută singur. În trecut sfâșiase câteva fețe cu ele.

În urmă călărea un pâlc de războinici înarmați cu spade, arcuri și arcane. Fumuria mergea și ea pe urmele regelui, dar uneori dispărea în pădure și amușina vântul. Știa unde se aflau prăzile cele mai bune.

Petice de zăpadă întărită sticleau în pădure, dar în unele locuri șiroiau, cu lacrimi lungi și murdare. Vântul învolbura ramuri și cetini, iar ici-colo răsăriseră flori de primăvară. Oriunde privea, pe rege îl uimea totul. Vânase o viață întreagă în pădurea de la răsărit de Saaran, dar era ca și cum o vedea pentru prima dată. Cel puțin, o vedea altfel.

— Tu de ce n-ai fost cutezător, Kassanderth?

— Am vrut, stăpâne. Dar nu m-au lăsat rabates.

— Eu dac-aș mai fi o dată tânăr, nu aș vrea să mai fiu cutezător, spuse regele ca și cum nici nu l-ar fi auzit. M-aș ascunde în păduri și aș vâna. Cum ar fi?

— Cred că te-ai plictisi, stăpâne. Te-ai născut să fii rege.

— Nu-mi vorbi ca un rabates. Sunt sătul de ei. Știi că mi-a dat să beau venin de aspidă roșie? Și-acum îmi vine să vărs. Ar merita să-i tai capul. Mi-ar plăcea să-mi împodobesc pereții cu căpățâna aia a lui.

— Se spune că veninul acela te-a adus înapoi, stăpâne.

— Poate. Acum m-am întors și vreau să trăiesc altfel.

Adevărul era că Balos nu știa cum ar fi vrut să trăiască altfel. Să se piardă în pădure și să vâneze, doar el cu câțiva războinici zdraveni, asta l-ar fi bucurat. Să atace neamul mistreților și să-l supună Saaranului o dată pentru totdeauna, să le ia bizonii și bogățiile, iar pe soțiile lor să și le facă neveste de sânge. Să se ducă să trăiască cu haitele de lupi și să se întoarcă rabates. Gândul îl făcu să zâmbească. I-ar fi plăcut mai degrabă să le reteze capetele tatuate și vopsite, ca să nu-i mai spună niciodată ce trebuie să facă un rege.

Dar nu-și dorea decât să trăiască.

După ce trecură de o ravenă, pământul se făcu o pătură de conuri roșietice și castanii ce pârâiau sub copitele bizonilor, iar în aer se ridică un miros pătrunzător de rășină. Ici-colo se vedeau pietre scorojite și roase, năpădite de mușchi, din care răsăriseră floricele galbene. Se spunea că erau ruinele vechiului Saaran, din timpul regilor de demult, care își zideau case chiar în inima muntelui. Vara viespile își făceau cuib printre pietre, iar uneori rabates veneau aici să se roage, cinstindu-i pe primii nemuritori ai regatului.

Lupoaica se opri în fața unei pietre cenușii și mârâi, încrețindu-și botul. Vârful pietrei se termina într-un cap de cerb, cu coarnele rupte. În loc de ochi avea două găuri întunecate, scobite în piatră. Balos nu îl recunoștea.

— Ce e, Fumurie? Pare un cerb adevărat?

Pe măsură ce înaintau, pădurea devenea mai întunecoasă, ca și cum copacii le-ar fi astupat calea înapoi cu trunchiurile și ramurile lor, dar Balos cunoștea bine cărările. Pădurea se îndesise și mișuna de ciute și mistreți. Vânase aici și atunci, demult, când îi venise în minte  să-l ademenească pe stăpânul neamului de mistreți la trecătoarea Runghen.

— Kassanderth, mai ții minte când l-am nimicit pe nemernicul de Atrogothor?

— Au fost cele mai bune vremuri, stăpâne.

Fusese o luptă aprigă și meritase izbânda. Călăreții îl cântaseră și nemuritorii îi pomeniseră numele prin vocea lui rabates. Zâmbetul îi amorți pe buze. Oare cu câte ierni în urmă se întâmplase? Deși îi învinsese, niciodată nu reușise să-i supună cu adevărat pe mistreți, erau încă un neam liber. Și de atunci nici nu mai avusese parte de o asemenea luptă. Raidurile din sud nici nu se puneau la socoteală, acolo trăiau oameni slabi și molatici, ușor de ucis. Erau doar jafuri. Și-atunci cum? Am domnit atâtea ierni ca să am parte doar de o luptă bună?

—  A fost singura mea faptă de vitejie, spuse el, cu o nuanță de nostalgie în voce.

— Nu e chiar așa, stăpâne. Ai uitat cum ai împins diavolii de râu în crângurile lor pline de mărăcini? Înainte niciun rege nu îndrăznea să treacă Marele Râu fără să le dea o parte din pradă la întoarcere. Tu i-ai domolit și de atunci neamurile noastre jefuiesc fără să mai întâmpine vreo primejdie din partea lor.

I-am domolit, dar nu i-am supus.

În fiecare iarnă călăreții lui Balos treceau Marele Râu pe timp de îngheț și jefuiau popoarele de nomazi și păstori din sud, dar cu fiecare iarnă ținuturile păreau mai sărace în fier și argint, așa că se vedea nevoit să călărească mai departe spre răsărit. Bogăția adevărată se afla la apus, unde se înălța cetatea din piatră, dar bizonii lui nu erau făcuți să treacă prin ziduri.

Zeii suflau un vânt șuierător, scuturând ace de pin. Soarele arunca sulițe de lumină printre cedri, iar ramurile copacilor sclipeau în ape verzui.

— Știi ce o să fac, Kassanderth? După ce mă întorc de la vânătoare vreau să strâng călăreții și să pornesc împotriva lui Atrogothor, spuse regele cu hotărâre. Acum că a venit primăvara… De data asta o să supun neamul blestemat al mistreților, o să-l fac să se plece Saaranului și pe Atrogothor o să-l umilesc. Nu în fața mea o să-l pun să îngenuncheze, el e vrednic să se închine bizonului meu. După aceea o să-i tai burta, o să-i scot mațele și-o să-l spânzur cu ele. Vreau să beau vin din căpățâna aia mare a lui. O să fiu regele care a supus al patrulea neam, spuse doar pentru el.

— E un plan bun, stăpâne. Călăreții au chef de o luptă nouă, mai ales că raidul de astă-iarnă a fost slab.

Balos zâmbi și mângâie coama castanie a bizonului. Va fi regele care-l nimicește pe Atrogothor, era menirea lui înainte de a păși spre ceruri, pe care zeii i-o șoptiseră cu răsuflarea lor de cetini și rășină.

Când pădurea se lumină din nou, Fumuria îi duse pe urmele vânatului. După o vreme se auzi o trosnitură și ramurile unor cedri pitici se clătinară.

— Acolo, stăpâne.

Regele trase bizonul de hățuri și îl îmboldi ușor din genunchi, înaintând în tăcere. Îi plăcea să surprindă vânatul de la o oarecare distanță și să-l ucidă curat, fără să-i strice blana.

Pământul se înmuie sub copitele bizonului și Balos își aminti că drumul ducea la un iaz. În partea dreaptă văzu o zadă cu ramuri stacojii și, dincolo de ea, se iviră coarnele bogate, arcuite ale unui cerb. Avea rânduri și rânduri de coarne, crescute de-a lungul multor veri. Nu mai văzuse un cerb cu asemenea coarne.

— Kassanderth, șopti Balos. Vino după mine, l-am văzut, acolo, în dreapta.

— Chiar așa, stăpâne? Lupoaica s-a dus în cealaltă parte.

Balos nu-i răspunse și o luă înainte, îndemnându-și bizonul din șolduri. Cerbul se îndepărta, dar nu prea repede, lăsându-și coroana de coarne  să i se întrezărească printre ramurile copacilor, ca și cum ar fi vrut să-l ispitească. Îi auzea tropotul zvelt al copitelor. Regele se luă după el, în tăcere, cu ochii scânteind de plăcere. O să fii al meu.

Se opri în spatele unor molizi și privi printre crengi. Dincolo se făcea o poiană și la o oarecare depărtare se afla un iaz în care apa sclipea în soare, albă ca laptele. Cerbul se oprise și se adăpa, ridicându-și când și când capul, atent la sunetele pădurii. Era mare și puternic, cu blana de culoarea conului de pin și coama roșiatică. Coarnele îi sticleau albe, cu umbre arămii.

O să-mi fac un mâner frumos pentru pumnal din coarnele alea, ba chiar mai multe mânere, gândi Balos, în timp ce-și pipăia arcul. Îl ridică ușor, apoi scoase o săgeată și o potrivi. Trupul îl asculta ca și cum n-ar fi zăcut niciodată, iar mâinile îi erau la fel de sigure ca pe timpuri. În timp ce țintea, cerbul își înălță capul și se uită de-a dreptul la el. Regele se încruntă o clipă, fără să se miște, de teamă că o să fugă. Poate că ar fi trebuit să descalece și să-l urmărească la pas. Totuși avea o bătaie bună. Nu era neobișnuit ca cerbii puternici să umble singuratici, dar părea că i se supune prea ușor. Regele întinse coarda și potrivi din nou ținta. Se gândi că cerbul semăna cu cel de pe coloana de piatră, la care mârâise Fumuria, iar ochii care îl priveau erau la fel, două găuri negre, scobite în piatră. Pentru o clipă slăbi coarda și se uită la el. Nu putea fi adevărat, însă era același cerb.

Balos… Balos… șopteau copacii și vântul.

Cerbul nu se mișca, doar îl privea, iar coarnele i se pietrificaseră și i se înnegriseră.

Unde ți-e craniul de tigru, Balos?

Regele clipi și, când deschise ochii, i se păru că cerbul îi zâmbea.

Dă-i drumul, Balos, dă-i drumul, continuau să șoptească vântul, copacii, pietrele și cerul. Regele fără craniu de tigru.

Și îi dădu drumul, iar săgeata țâșni, înfigându-se în fruntea de piatră. Cerbul râse. Vântul râdea și el. Balos, regele fără craniu.

O durere îi țâșni din gleznă până în șold și până în măruntaie, ascuțită ca un vârf de săgeată. Mâna stângă îi amorți brusc, la fel și piciorul. Fiori îi înțepau pieptul, urcând până în creștetul capului. Era ca și cum săgeata îl nimerise pe el.

Copacii începură să plutească în jurul lui, pământul devenise o apă în care bizonul se tot adâncea. Când scăpă arcul din mână se auzi un pleoscăit și i se păru că-l vedea scufundându-se undeva în adâncuri, în coșmarul pe care aproape că-l uitase, dar în care se trezea din nou.

Încercă să tragă bizonul de hățuri, să se țină de șa, dar mâinile nu-l mai ascultau niciuna. Kassanderth, a fost un demon, își auzi glasul, undeva în jurul său, purtat de șoaptele pădurii.

Dar Kassanderth părea că plutise odată cu lumea și se îndepărtase, iar regele nici măcar nu mai era acolo. Ceva din el se împrăștiase în iarbă și în copaci. Oasele îi deveneau piatră și pământ, alături de multe alte oase, care de-a lungul timpului plămădiseră munții. Suflul i se tot înălța, mai sus și mai sus, prefăcându-se în lumină și cer. Un lup își cufundă botul în iaz și Balos simți că apa aceea era sângele lui. Poate că era Fumuria, dar n-o mai recunoștea. Mai răsuflă o dată, adânc și atunci se stârni un vânt șuierător cu iz de pin.

 

⃰

La răsăritul primului soare mak rabates își îmbrăcară tunicile albe și suflară în cele trei cornuri uriașe din bronz. Sunetul lor răsuna până departe, în așezări și peste codri, vestind nordului că Saaranul își petrecea regele în nemurire.