Descris în cele mai semnificative detalii de către Dimitrie Cantemir și definit de cercetători  drept un joc „ermetic și misterios”, Călușul se caracterizează, în primul rând, printr-un ritual de vindecare și protecție împotriva răului, a bolilor, a spiritelor dușmane. El are reguli de izolare pentru trupa de dansatori, numită „ceată” și orice încălcare a regulilor atrage sancțiunea divină.

Numele Căluș (Căluț, cal) poate fi explicat printr-o zeitate a calului, reprezentată constant în mitologia celtică, simbol al puterii, energiei, regenerării și vindecării. În medicina tradițională, cu rădăcini străvechi, planta numită Coada calului are multe aplicații medicinale.

Mișcările dansatorilor imită diferite moduri de mișcare a calului, precum și gesturi ale călăreților; cum ar fi strunirea din căpăstru, mânare, pintenare sau întoarcerea direcției.

English version

O dilemă istorică: dansul roman sau dansul trac? Originea Călușarilor este atribuită – conform documentației insuficient contextualizate, după părerea noastră – romanilor și ar fi manifestarea rituală a unei vechi unități militare de gardă, înființată de Numa Pompilius (753 î.Hr. – 673 î.Hr.), al doilea rege legendar al Romei. Unitatea fusese înființată pentru a păzi cele 12 scuturi (ancilia), dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești „Palatine Salii” („Săritorii Palatini ”, după denumirea Dealului Palatin, unde se afla sanctuarul) erau, de fapt, preoți ai lui Marte. În fiecare an, la 1 Martie, cutreierau orașul, sărind și jucând, lăudând zeii, în special pe Marte ( = Ares), preluat de la greci și din lumea tracă.

Moneda cu Marte pe revers, din Philippopolis, Tracia, anul 138, de pe timpul lui ANTONINUS PIUS.

„Deși numele lui Ares arată originile sale ca micenian, reputația lui de sălbăticie a fost considerată de unii că reflectă originile sale probabile ca zeitate tracică. Unele orașe din Grecia și câteva din Asia Mică au organizat festivaluri anuale pentru a-l venera ca protector. În anumite părți ale Asiei Mici, el a fost o zeitate oraculară. Ceva mai departe de Grecia, se spunea că sciții ucid în mod ritual pe unul din fiecare o sută de prizonieri de război ca ofrandă echivalentului lor cu Ares. Convingerea ulterioară că spartanii antici i-au oferit lui Ares sacrificii umane se poate datora mai mult preistoriei mitice, neînțelegerilor și reputației, decât realității.” (wikipedia). Sau poate era același obicei de a trimite un mesager zeilor, practicat și de daci în momentele critice din istorie (lucru cunoscut din aceleași surse istorice grecești).  „Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oibazos (n.r. comandant persan), care fugise în Tracia, îl jertfiră lui Pleistoros, un zeu local, aşa cum era la ei datina, iar tovarăşii săi au fost ucişi într-alt chip”, informa Herodot. Alţi autori antici susţineau că tracii îl venerau pe Ares (Marte) ca zeu al războiului şi îi ofereau jertfe umane.

 

 

Informația este corectă, dar dacă o coroborăm cu alte date istorice, de fapt duce la alte concluzii. În „Anabasis Kyrou” (povestea mercenarilor greci de la Marea Neagră care încearcă să ajungă la porțile Babilonului), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) ne vorbește despre „Jocul Săbiilor”, un dans trac, care semăna izbitor cu actualul Căluș :„ Într-un final, unul l-a învins pe celălalt, și toți credeam că a fost ucis: dar căzuse cu mare artă, ca mort: de fapt, nu suferise deloc.

Așadar, trecând dincolo de aspectul subiectiv că acest dans sălbatic se identifică cu dimensiunea ancestrală a spațiului românesc, mai degrabă decât cu adaptarea la un dans „importat”, dar și peste aspectul obiectiv că în Italia de astăzi nu există dans care să evoce, cel puțin pe departe, pe cel al „Săritorilor Palatini” (deci nu există continuitate a dansului, ceea ce este cel puțin nefiresc), putem avansa ipoteza că „Salii Palatini” ar fi, de fapt, forma romanizată a unui dans trac. De fapt, însăși istoria Romei ar trebui reconsiderată dacă avem în vedere originea tracică a Lupei Capitoline, simbolul originii celui mai puternic și mai longeviv imperiu. Originea sa este căutată, prin intermediul etruscilor, în mitologia getică a populației de origine indo-europeană migratoare din zona anatoliană (Dakai, DakȘa, cf. Dao – lup).

Totodată, merită menționat și festivalul Lupercalia, preluat de același canal, la sfârșitul lunii februarie, simbolizând o jertfă de carne și începutul renașterii naturii, primăvara. Acesta va fi transformat în celebrul Carnaval venețian, de-a lungul mileniilor.

Primele înregistrări medievale au fost făcute de unguri.

Cea mai veche poveste medievală a călușarilor este, paradoxal, a unui poet maghiar, Balassi Bálint (1554 – 1594), care a avut ocazia să învețe puțin din acest dans, el fiind și un bun cunoscător al limbii române. La sărbătoarea încoronării lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572), poetul a arătat câteva mișcări ale dansului călușărilor, câștigând admirația celor din jur.

Puțin mai târziu, aproape 300 de ani mai târziu, scriitorul secui Dozsa Daniil (1821 – 1889), în opusul istoric „Kornis Illona II” (Cuma, 1859) vorbește despre vechimea jocului Călușului, relatând o sărbătoare dată de Sigismund Bathori, la 19 octombrie 1599, în cinstea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, sărbătoare la care au participat doamna Stanca, împreună cu cele două fiice ale sale, Beatrice și Florica, precum și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Sărbătoarea a avut loc sub ruinele Piatrei Caprei, undeva între Cricău și cetatea Alba Iulia.

La această sărbătoare au participat și militarii lui Mihai Viteazu – relatează Dozsa Daniil. Călăreții, care se aflau sub conducerea lui Vornic Baba Novac, au efectuat jocul:

Într-un cerc mai larg au fost așezați 12 stâlpi deasupra cărora erau scânduri de o formă pătrată. Pe fiecare a fost pus câte un jucător. În interiorul stâlpilor era o pânză orientală, cu o țesătură foarte puternică, din care se întindeau 12 șiruri de mătase în vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucători așezați pe stâlpi, în jurul stâlpilor erau aliniați o sută de călăreți, sprijinindu-se după obiceiul poporului, cu mâinile și capetele pe bastoanele lor cu rame de argint.

Purtau pe cap pălării din piele de miel neagră, umplute cu bețe de aur și pene. Purtau cămăși albe până la genunchi, care erau prinse în talie cu o curea de piele (șarpe) încărcată cu bombe. „Opincile” erau legate după tradiția romană, cu curele roșii, înfășurate de la coapse până la genunchi și cu zdrăngănitoare de argint, în contrast cu corbii de pânză albă.
Vătaful era un muntean pe nume Florian, cel mai cunoscut călăreț al vremii. Odată ajunși Domnitorul și Doamna Munteniei, la un semnal de la Florian, a început muzica și au început să cânte o sută de călăreți din jurul stâlpilor, recitând versurile jocului „

Faptul că Baba Novac a coordonat dansul Călușarilor propune o altă ipoteză, că fidelul căpitan al lui Mihai Viteazu nu era sârb (Călușarii nu este un dans slav) ci un „valah” din Valea Timocului, bun cunoscător al obiceiurilor românești.

Tradiționalele opinci românești

Linie de protecție la dansul Ielelor

Călușul este cea mai complexă și arhaică dintre formele coregrafice rituale românești. Este un dans de băieți, executat în săptămâna Rusaliilor și răspândit pe întreg teritoriul locuit de daco-români (și în Peninsula Balcanică). Băieții care voiau să se alăture cetei Călușarilor se adunau cu o săptămână înainte de Rusalii, în afara satului, pe malul unei ape unde au depus, cu mâna pe steag, jurământul prin care s-au obligat să respecte regulile grupului și condițiile purității rituale în timpul Rusaliilor şi comportamentul adecvat conduitei etice a comunităţii tradiţionale). Timp de o săptămână ei trăiesc intens, în timpul sacru.

Grupul de dansatori, format din 9-11 membri și organizat ierarhic, este condus de un „vătaf”, față de care toți se supun. Un alt personaj important al grupului este „mutul”: mascat, în timpul dansurilor, îi penalizează pe cei care greșesc și face tot felul de gesturi comice, unele obscene. În timpul Rusaliilor, Căluşarii poartă un costum anume, cu opinci în picioare, şi ţin în mână un băţ. Ceremonia cuprinde practici și formule magice, dansuri și acte rituale, executate de mulțimea organizată ierarhic astfel: Mutul, Vătaful, secundul Vătafului, Stegarul, iar restul grupului obișnuit, călușarii. Starea de euforie si coeziunea mistică dintre participanți se obțin prin executarea, până la epuizarea fizică și psihică, a dansurilor sacre, prin jocul unor melodii cântate de lăutari sau fluiere. La sfârşitul perioadei sacre de Rusalii căluşarii se întorceau la locul unde depuseseră jurământul, împodobeau steagul şi îl îngropau într-un loc secret. Apoi grupul se răsfira, fiecare membru apucând-o într-o direcție diferită.

Numărul impar de jucători, ca majoritatea actelor rituale, este legat de credința în existența și prezența pe pământ a IELE-lor, ființe supranaturale, deosebit de agresive și periculoase, atât pentru oameni, cât și pentru animale. Acestea nu acționează individual, ci în un grup, de aici formarea cetei și ierarhiei la dansatori, ei trăind nedespărțiți pe toată perioada Rusaliilor.

Bărbații Călușari trebuiau să protejeze oamenii de IELE (divinități ale pădurilor sau apelor, cu asemănări în mitologia celtică și nimfelor în greacă), ca să nu se îmbolnăvească și, în același timp, să-i vindece atunci când, încălcând interdicția la munca depusă în perioada Rusaliilor, au fost luați din grupul Călușarilor…

Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul Călușului drept  o „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanității”.

***

Mulțumiri surselor și fotografiilor de la : Anda de la https://travelnotesandbeyond.com/authentic-romanian-souvenirs/

Miron Manega – certitudinea.ro

travelnotesandbeyond.com

https://www.thoughtco.com/the-roman-festival-of-lupercalia-121029

adev.ro/pbbosa