„Cîinii vorbesc, dar numai cu cei care știu să-i asculte.”    Orhan Pamuk

 

Nici măcar nu plănuiseră să își ia cîine. Nu că nu le-ar fi plăcut, dar Diana deabia împlinise șase ani iar Jeremy avea opt. Erau prea mici să-și ia responsabiliatea îngrijirii unui animal. Apoi, dacă tot îți iei cîine, vrei să-l iei de pui, să treci prin toate etapele acelea frumoase de la început.

Se lăsase seara cînd au ieșit din librărie cu cărțile pe care și le aleseseră, așteptau toți patru în stația de autobuz. Și-au lungit gîturile să distingă prin ceață numărul unuia care s-a dovedit a nu fi al lor iar cînd au revenit cu atenția la copii, Jeremy era aplecat și mîngîia un cîine.

– Jeremy, pleacă de acolo să nu te muște! s-a panicat Stacey, maică-sa, trăgîndu-l de geacă înapoi.

– Cum să mă muște, mamă? Nu vezi cum și-a pus labele?

Într-adevăr, cîinele se așezase ca la comandă pe burtă și își încrucișase labele din față una peste alta, ca un om care ar cere să-i pui cătușele.

– S-a pierdut, săracul! Haideți să-l luăm la noi măcar cîteva zile pînă o să dea stăpînii lui anunț după el.

Dan, și-a intrat imediat în rolul de cap de familie și a calculat mental cît i-ar fi costat o vizită la veterinar dacă animalul, așa cum părea, nu foarte bine hrănit, ar fi avut nevoie de vreo consultație. Știa el foarte bine de la colegii care aveau animale de companie cu ce gaură în cont te poate lăsa o consultație.

În sfîrșit 87, autobuzul lor, se apropia așa că i-au tras pe copii lîngă ei, de mînă, să se urce. Surpriza cea mai mare a venit din partea fetiței care pînă atunci stătuse cuminte dar cînd a venit momentul să urce s-a pus pe cel mai jalnic plîns.

– Vreau să-l luăm cu noi, mi-a spus mie că nu are stăpîni, că e speriat și pierdut.

Ciudat, dar și Dan simțea la fel. Un imbold să-l ia cu ei, ceea ce ar fi însemnat că nu puteau lua autobuzul, pentru că în autobuz era permis numai cu acei cîini specializați să ghideze orbi. Iată cum, din start, statutul de proprietar de cîine aducea o cheltuială în plus: contravaloarea unui drum cu taxiul.

– Bine, uite cum facem. Lăsăm să plece autobuzul ăsta pentru că mai avem unul peste douăzeci de minute. În douăzeci de minute aveți voie să vă jucați cu el și să-l mîngîiați pe săturate. Cine știe, poate în timpul ăsta vor apărea și stăpînii lui care or fi intrat ca și noi în librărie…

– Nu, tati, ce prostii spui acolo? Cum să lase cîinele nelegat, cine a pomenit? E cîinele nimănui, ceea ce înseamnă că o să fie al nostru!

La aceste vorbe ei s-au uitat la cîine iar acesta a părut să ofteze, trist.

– E dezorientat! Uite-te la el cum oftează.

– Cîinii nu oftează, doar oamenii oftează.

– Ba, ăsta oftează!

Cîinele adulmeca mirosurile din jur ridicînd ușor botul, dar nu părea încîntat. Doar cînd îi mîngîiau copii blana crem dădea din coadă scheunînd încet.

Cele douăzeci de minute au trecut ca și cum ar fi fost secunde, timp în care Dan și nevastă-sa au șușotit pe voce joasă încercînd să cadă de acord care ar fi cel mai bun plan de urmat.

Stacey era profesoară de informatică și întotdeauna avea o schemă logică parcă dinainte pregătită pentru orice situație, chiar și una neprevăzută cum ar fi adopția unui animal de companie.

– Ceea ce trebuie să facem e cît se poate de logic, a spus Stacey în șoaptă. Deocamdată sînt porniți să aibă cîinele și ar fi distruși să plecăm și să-l lăsăm aici pentru că s-ar gîndi că următorii copii cărora le-ar cădea ochii pe el l-ar lua acasă, iar asta li s-ar părea nedrept pentru că ei l-au găsit primii. Ne-ar scoate ochii și pînă la urmă ar tot plînge și ar plînge, pînă ce de Crăciun parcă văd că le-ai lua chiar tu cîine sau pisică.

– Eu? În nici un caz. Poate tu!

– Sau poate eu, da, pentru că nu-mi place să-mi văd copiii necăjiți. Așa că uite soluția. Îl luăm cu noi acasă în seara asta. Or să se joace cu el o zi, două, trei, patru, cinci. O să trebuiască să-l scoată la plimbare, să curețe după el și asta nu o să le placă la fel de mult. Noi în timpul ăsta ne prefacem că ne-a venit în sfîrșit ideea salvatoare cum să-i găsim stăpînul. Și după patru zile îl ducem la stăpîni și gata, împăcăm și capra și varza și lupul.

– Și cum știm cine e stăpînul?!

– Simplu! Uite ce am observat eu și tu nu ai observat: o cameră de survolare orientată spre noi, chiar acolo, deasupra ușii. Și după cum e dispusă a luat tot locul ăsta cu cîinele și toată strada. O să vedem cine l-a adus aici și din ce mașină au coborît. Dar nu facem asta acum, să-i supărăm pe copii, ci peste cîteva zile, cum am spus.

Dan a privit către locul indicat de Stacey și într-adevăr, o cameră stradală instalată chiar în fața librăriei înregistra totul.

– Poate avem noroc și chiar stăpînului o să-i dea prin cap că poate în zona unde și-a pierdut cîinele există camere video. O să ceară înregistrarea, o să vadă că o familie de oameni de treabă l-au găsit și o să vadă numărul taxiului în care intrăm. Hai să nu plătim cu cash, să plătim cu VISA, în caz de ceva să dea ușor de noi ca să și-l recupereze. Deșteaptă fată mai ești!

La aceste cuvinte cățelul s-a ridicat brusc în patru labe, s-a uitat în ochii lui Dan și a tușit scurt, de două ori, dînd din coadă.

– Deșteaptă fată mai ești! a repetat Dan, de data asta spre cîine.

Patrupedul a reacționat identic, iar copiii au rîs inveseliți.

– Să vedeți voi că nu este cîine, cum am crezut, ci este cățea!

În taxi a stat cuminte, întinsă la picioare, iar copiii o mîngîiau amîndoi deodată cu palmele lor mici. Nu le venea să creadă că au cîine. Dintotdeauna își doriseră un animal de companie iar anul trecut Diana primise cadou un cîine-robot de jucărie. Lătra mecanic, mergea și chiar dădea din coadă dacă spuneai anumite cuvinte care-i activau această funcție. După cîteva săptămîni l-a pus pe un sertar de unde nu l-a mai mișcat niciodată. Devenise un fel de bibelou mare, argintiu din camera ei. Dar acum avea o ființă reală, o auzea clar cum respiră. Acasă urma să apropie niște mîncare de gura ei iar ea avea să mănînce și drept recunoștință poate și să dea din coadă

L-a întrebat pe Dan dacă avea să doarmă singură sau în camera lor și dacă nu ar trebui să-i aleagă un nume.

Pe vremea cînd Dan era copil, într-o vară prinsese un porumbel voiajor. Bunicii lui creșteau iepuri și aveau o cușcă de rezervă, îl puseseră pe porumbel acolo.  Era fericit să-l hrănească și să-l admire din cînd în cînd cum gîngurea înfoindu-și mîndru coada. Dar la doar cîteva zile după aceea, cînd deja se lăudase la toți prietenii lui cu porumbelul, un alt copil la cîteva străzi mai încolo venise și vorbise cu bunicii lui Dan, explicîndu-le plîngînd că porumbelul voiajor era al lui și că-i scăpase din cușcă. Fusese nevoit să-l dea.

– Nu o să-i punem nume chiar imediat. Așteptăm să fim siguri că rămîne a noastră.

Acasă, cățeaua s-a purtat ca și cum tocmai mîncase. Era mai interesată să exploreze camerele, subsolul, pereții.

După un timp s-a dus totuși spre colțul unde Stacey și copiii îi aranjase un castronel cu mîncare și un altul cu apă – deasupra căruia s-a aplecat, începînd să lipăie.

– Uite că bea! Nu este și el robot, a țipat Diana fericită.

La lumina puternică din bucătărie au studiat-o mai atent. Era înaltă cît un Labrador dar blana bătea mai mult în galben decît în crem iar la bază coada era anormal de groasă. Spre fund avea niște striații negre, ca de tigru. Cine știe ce corcitură o mai fi și asta, se gîndi Dan, apoi, deși se făcuse cam tîrziu, conștientiză cu plăcere că a doua zi era duminică, deci o zi liberă. Ar fi putut chiar face o scurtă plimbare dacă ar fi avut zgardă și lesă pentru cățea. Fără lesă nu se putea aventura întrucît parcul era la vreo cinci sute de metri de casa lor și s-ar fi putut întîlni cu vreun vecin care-și plimba cîinele tot la ora aia.

Diana și Jeremy erau surescitați și nu voiau să urce la culcare dar Dan îi amenință că dacă nu sînt cuminți pune mîna pe telefon să sune la Humane Society și gata, ca prin minune au fugit în paturile lor.

 

Acum era timpul lor, cînd scăpau de copii și se bucurau de cîteva minute de liniște. O sticlă de vin bun și serialul lor preferat, After the Moon, care ajunsese la sezonul trei. Era vorba despre o societate din viitorul apropiat care dezvoltase tehnologia spațială pentru anihilarea unui eventual asteroid aflat pe traiectorie de impact cu Pămîntul, doar că asteroidul din After the Moon fusese uriaș și calculele savanților nu tocmai exacte. Umanitatea evitase impactul plătind o pagubă colaterală de proporții uriașe: Luna fusese distrusă iar acum oamenii învățau importanța acestui corp ceresc în lipsă. De-a lungul timpului Luna fusese cîntată în poezii de dragoste, mereu prezentă ca decor esențial al nopților de vară și avusese fața ei nevăzută plină de mister. Dar acum, în sezonul trei ea lipsea de pe cer. Oceanele nu mai aveau maree dar și mai grav, în lipsa Lunii, înclinarea axei de revoluție a Pămîntului față de planul orbital de rotație în jurul Soarelui creștea de la 23 spre 45 de grade. În consecință, calotele se încălzeau iar Ecuatorul devenea zonă friguroasă. Pentru Dan era captivant să vadă toate efectele speciale, toate schimbările climatice altfel imposibil de imaginat și, în plus, îi plăceau filmele cu buget uriaș.

Dan stătea pe o canapea, iar Stacey pe cealaltă. Cățeaua dormita întinsă pe covor undeva la jumătatea distanței dintre ei.

– Din păcate mi se închid ochii, o să urc să mă culc.

– Mai sînt zece minute și e episodul pilot. Nu-ți place?

– Ba îmi place, dar mi-e somn.

Puse pauză pentru a nu pierde din dialog.

– Și eu cu cine mă uit? Singur?

Dintr-odată, cățeaua săltă capul, sări în picioare apropiindu-se de canapeaua pe care stătea Dan. Se așeză lîngă el cu ochii spre ecranul televizorului, acolo unde imaginea înghețase la o scenă.

– Pare că ți-ai găsit parteneră de uitat la film, rîse Stacey, pot să plec ușurată.

Își privi soția urcînd încet pe scări, ușor aplecată și se gîndi că puțin îmbătrînise. Înainte nu o lua somnul așa devreme. Apoi reveni cu atenția la serial, imaginile se succedau iar. Absent, mîngîia cățeaua pe burtă realizînd cu plăcere că își putea deschide o a doua sticlă de vin. Fusese o zi agitată și un pahar în plus l-ar ajuta să adoarmă mai repede. Și chiar atunci simți o cută în pielea cățelei, undeva în josul burții avea un fel de pliu.

– Ce bubă ai tu aicea, măi, ia să te văd? Te-ai lovit?

Ar fi vrut să cerceteze cu degetele doar că i se păru că aude un ușor mîrîit. Era totuși un animal complet necunoscut, prudența îl sfătuia că-i mai bine să inspecteze zona respectivă a doua zi. Cînd urcă să se culce se surprinse încercînd ușa de la camera copiilor, ușa care pînă atunci obișnuiau să o lase deschisă dar și mai surprins fu să constate că soția lui deja o închisese.

 

Vremea se schimbase în bine, după o pauză de cîteva zile se anunța o dimineață însorită. Ian Drake, prezentatorul meteo de la postul tv local de știri, se plîngea că nivelul temperaturii este cu șapte-opt grade mai ridicat decît ar fi trebuit să fie pentru a doua parte a lunii decembrie. Efectiv parcă își cerea personal scuze că peste o săptămînă aveau să petreacă un Crăciun fără pic de zăpadă.

Dan își bea cafeaua și se uita la televizor.

– Lasă, că prea se bucurau toți ăia cu bani de pleacă acum în Caraibe că noi rămîneam aici, în frig.

– Problema e că nu-i zăpadă pentru pîrtiile de ski, își dădu Stacey cu părerea.

– Oricum nu mergeam la ski.

– Știu, dar e rău pentru turism.

Jeremy pusese mîncare în castronul cățelei și acum o apăsa cu palma pe cap și o îndemna să mănînce.

– Nu mai bîzîiți cățeaua! Treceți de vă faceți lecțiile că mîine e zi de școală.

– Tati, am învățat la școală despre o cățea sovietică, Laika. Primul animal care a zburat cu o rachetă în spațiu. Pe vremea ta era asta la școală?

– Normal că era, nu mai schimba vorba. Toată lumea o să învețe despre Laika, atîta timp cît o să se predea istorie copiilor la școală.

– A murit în spațiu, săraca de ea. Cînd au trimis-o, oamenii știau că nu o să se întoarcă vie. Și tot degeaba, că încă se fac experimente pe animale.

– Da, dar mai puține.

– Cu cățeaua noastră niciodată nu or să se facă experimente.

– Așa e, niciodată.

– Promiți?

– Promit, normal că promit, dar ce-ți veni?

– Uite așa vrea ea, să promitem.

 

După cum află la telefon, camera video nu aparținea de librărie, cum crezuse, și poate că era mai bine așa, pentru că cine știe dacă firma de pază l-ar fi lăsat să se uite la înregistrări pentru un așa motiv: un cîine rătăcit. Dar astfel află că se interesa de fapt de o cameră video a primăriei, „una dintre cele trei noi instalate ca parte a unui proiect pilot de transmisie live, neîntreruptă, a orașului”. În plus, toată înregistrarea se salva automat fiind disponibilă oricărui cetățean, tot ce trebuia făcut era introducerea orei, zilei și a anului, iar clipul se întorcea la acea filmare stocată în servere. Știindu-se filmați oamenii nu mai aruncau gunoaie pe jos, nici măcar gume de mestecat dar, în timp, și mai interesant avea să devină posibilitatea de a urmări nu evoluția anotimpurilor (deja frecvent utilizată pentru peisajele din natură) ci evoluția orașului. Peste o sută de ani oamenii din viitor puteau avea niște ferestre cît se poate de clare asupra orașului lor din trecut, așa cum fusese el, cu mașinile (devenite între timp de epocă), cu felul de a se îmbrăca de atunci, arhitectura clădirilor, reclamele momentului (de pe autobuzele traversînd cadrul) și așa mai departe. La sfîrșitul convorbirii, Dan menționă și faptul că găsiseră un cîine pierdut pe acolo, dar agentul de securitate îl informă că nimeni nu reclamase așa o pierdere și, ciudat lucru, cu doar cîteva luni în urmă, tot acolo găsiseră un cîine mort, la fel, fără zgardă și nereclamat de nimeni.

În mod normal Dan ar fi dezaprobat inițiativa cheltuielii fără rost a banilor publici dar, întîmplător, de data asta investiția îi putea fi folositoare chiar lui. Noaptea nu fusese un sfetnic tocmai bun în privința adopției cîinelui și l-ar fi bucurat să vadă pe înregistrare vreun indiciu privitor la cum ajunsese animalul acolo, în stație, lîngă ei.

După ce se familiariză cu siteul primăriei, introduse coordonatele care îl interesau. Ora și data de ieri. Pe ecran se văzu pe el cu Jeremy de mînă ieșind din librărie. În spate, Stacey cu Diana. Un cerșetor îi acostase, dar Dan nici nu îl băgase în seamă. Uitase amănuntul și i se părea interesantă revizitarea scenei din perspectiva detaliilor pe care nu le poți înregistra cînd răspunzi copilului tău la tot felul de întrebări. Dar uitase și despre ce vorbea în momentul acela cu Jeremy – păcat că nu exista și un microfon ghidat chiar pe ei pentru că l-ar fi amuzat să se audă. Imediat își luaseră locurile în stație și cum intuitiv știa că se apropie momentul venirii autobuzului se concentra pe spațiul de ecran unde se afla Jeremy, pentru că acolo văzuseră cîinele prima oară.

– Hei, Stacey! Ia vino puțin, să vezi drăcie!

Stacey se apropie curioasă de ecranul laptopului în timp ce Dan bătu din nou la tastatură același timp al zilei de ieri. Pe ecran, e adevărat ocupînd doar cîțiva pixeli într-o filmare nu de cea mai bună calitate, cățeaua apărea ca din neant. Jeremy se vedea cît falanga unui deget mic iar cățeaua pe un spațiu mai puțin de jumate cît ocupa el. Totuși, acei zece pixeli pe care îi ocupa se umpleau dintr-odată de prezența ei.

– Zici că cineva a întrerupt și reluat filmarea.

– Da, dar deși noi stăm pe loc, poți vedea mașinile și autobuzul. Mișcarea lor e continuă.

– Lasă, într-un fel mă bucur pentru copii. Mi se rupea inima să-i fi văzut acum plîngînd.

Dan își reaminti momentul din copilărie cînd se despărțise de porumbelul voiajor. Într-adevăr, plînsese mult.

 

 

Jeremy își desfăcuse cele trei cadouri de sub brad. Erau trei. În fiecare an, Dan îi spunea că moș Crăciun s-ar putea supăra văzînd cum un copil îi cere o listă cu mai mult de trei cadouri. L-ar considera răsfățat și ar fi existat riscul să nu-i mai aducă nici unul.

Copilul vecinilor, Alex, venise în vizită la ei să vadă cățeaua.

– Tu ce cadouri ai primit?

– O consolă, un Lego și o mașină de poliție.

– Ok, și mai ce?

– Doar astea trei.

– Doar trei?!

Alex îi înșiră lui Jeremy lista cadourilor primite. Se făcuseră deja șapte cadouri cînd Jeremy, în sinea lui supărat, l-a întrerupt.

– În plus am primit și cățeaua.

Alex nu a mai avut ce spune pentru că și el și-ar fi dorit cîine, dar ai lui nu voiau să-i ia. Deja avea alergie la mesteacăn și la o buruiană, poate că putea face și la păr de animale.

– Ok, dar cîinele ți-a fost cumpărat de părinți, nu e de la moș Crăciun.

– Ba, nu e de la părinți. Eu cred că e de la moș Crăciun, doar că nu avea cum să îl transporte în sac și să îl bage pe hoarnă, că e inuman. Totuși cumva trebuia să mi-l dea și hai să-ți arăt cum mi l-a dat. E aproape sigur că e cadou pentru că apare pe lume printr-un act de  magie, stai să vezi.

Jeremy îi arătă lui Alex filmarea și felul incredibil în care apărea cățeaua din neant lîngă piciorul lui, în stația de autobuz.

 

Cel mai bun indiciu că nu se putea atașa de ea era faptul că amîna să-i aleagă un nume. Dar și că după cinci zile tot încerca să scape de ea. Cînd magazinele și-au reluat activitatea după Crăciun, fără să le spună copiilor, Dan s-a dus la clinica veterinară cea mai apropiată de casa lor.

În parc, tot vorbind despre cîini, aflase că mulți proprietari de animale plăteau pentru a le insera la ceafă un cip cu numele și adresa. Costa ceva așa că nu toată lumea o făcea, mai mult cei cu bani sau cei care țineau mult la animalele lor și îi durea gîndul că le-ar fi putut pierde. La clinică, asistenta a scanat zona pielii unde se instalează cipul de obicei și Dan s-a bucurat cînd a auzit un bip iar ecranul portabil a fost populat de informații. Acum știa că o cheamă Trial și îi aflase data nașterii. Asistenta a remarcat că o secretară căscată bătuse anul complet aiurea. 2407 în loc de 2047. Deci cățeaua avea trei ani, era încă tînără.

Cînd a încercat să o examineze, Trial a scos un ușor mîrîit.

– Fii fată bună, Trial. Nimeni nu-ți face vreun rău.

 

Dan a plecat de acolo mai zăpăcit ca oricînd.

Doctorul clinicii fusese bulversat. Faptul că adresa de pe cip nu exista pe harta orașului lor devenea un lucru minor atunci cînd însăși rasa, informația genetică dată de testul de sînge a lui Trial, devenise o mare anomalie.

Cînd Dan și Stacey o luaseră drept o corcitură nereușită se înșelaseră mult. Nu părea să fie cîine, nici cei de la clinică nu știau să le spună clar care era treaba cu acest animal. Avea marsupiu, asemeni unei specii australiene care dispăruse cu aproape un secol jumate în urmă, tigrul tasmanian, totuși nu avea cum să apară iar din senin, după atîta amar de timp, în centrul unui orășel din Statele Unite, un tigru tasmanian îmblînzit. Contra cost, cei de la clinică erau dispuși să cerceteze mai mult. Dan clipise de cîteva ori repede apoi le dăduse răspunsul lui tipic cînd venea vorba de cheltuieli noi:

– Mă mai gîndesc.

 

Acum îi cumpăraseră o vestă de iarnă pentru că cea pe care încercase Stacey să i-o croiască dintr-un pulover vechi nu ieșise prea bine. Avea și zgardă luminoasă, cu baterie, și cînd o scoseseră prima oară la plimbare noaptea, Stacey exclamase, „Cine e un cîine luminos?”

De mîncat, tot nu mînca bine, cel puțin nu părea să o atragă boabele uscate pe care le găsiseră pe raftul Mîncare uscată pentru cîini. Dar Stacey îi fiersese carne de miel amestecată cu orez și asta părea că la limită îi plăcea. Avea o privire ciudată, parcă prea inteligentă pentru un animal și gîndul că niște ochi de om fuseseră transplantați în capul unui fel de „animal gen cîine”, îl cam îngrozea pe Dan.

Noaptea închidea și ușa de la camera lor, nu doar pe cea de la camera copiilor. Chiar și așa nu prea putea să adoarmă. Una e să ai un cîine străin în casă și alta e să ai o creatură venită de Dumnezeu știe unde.

Și felul ei ciudat de a cerceta în continuu camerele, de a mirosi pereții și subsolul. De a nu lătra niciodată. Lătratul ei era ca un fel de tuse.

Cu două zile înainte de Revelion, Dan se pregătea să plece la serviciu și era în întîrziere. Copiii dormeau. Bucătăria se umpluse de arome de cafea iar el deschisese frigiderul să inspecteze ce-i făcea poftă de acolo. Cățeaua se postase în fața ușii care dădea în curtea din spate căutîndu-i insistent privirea cu ochii ei sfredelitori. Sorbi în grabă o altă înghițitură de cafea, se uită nemulțumit la acele ceasului din bucătărie și, pentru că era frig, luă de la cuier vesta animalului încercînd să i-o pună rapid. Dar după ce într-un final a reușit să-i închidă fermoarul, Trial, dintr-odată, nu mai voia să iasă în curtea din spate, ci se mutase la ușa din față. Totuși în față nu putea să o lase pentru că nu aveau gard la stradă și era plin de mașini. Sau poate că tocmai de-aia trebuia să o lase?

– Cîine prost!

Animalul se puse în fund și scheună ușor.

– Nu te mai duci nicăieri! N-ai decît să stai în casă, doar nu o să întîrzii la serviciu pentru tine.

Chiar atunci o auzi pe Stacey coborînd pe scări, auzise și ea ultimele lui replici.

– Nu e proastă. Eu mereu vorbesc cu ea, dacă am stat zilele astea acasă… și i-am tot explicat că vesta asta e nouă, de mers în parc sau în oraș, iar aia făcută de mine, cu cusăturile greșite e de tăvălit prin curte.

– Ei, pe naiba! Și de-aia crezi tu că s-a mutat la ușa din față: de deșteaptă ce e!

Stacey își cunoștea perfect soțul, știa că nu-l putea convinge cu vorbe ci doar cu fapte, așa că se duse la cuier, luă vesta cealaltă și i-o schimbă.

Trial se duse țintă înapoi la ușa din spate.

– Vezi? Chiar e deșteaptă!

 

La serviciu, nu-și putea face treaba. Din cînd în cînd, din senin îl lua îngrijorarea. Oare era în regulă să-și lase soția și copiii singuri acasă cu acel animal? Probabil că era mai bine să-i spună lui Stacey despre rezultatul (neconcludent) pe care i-l dăduse veterinarul. Totuși nu avea sens să o sperie la telefon, era de preferat să i-o spună față în față, acasă.

Și internetul ăsta care-ți dă răspuns la cea mai stupidă întrebare cu excepția celei care te interesează. Își aminti remarca lui Jeremy. Laika într-adevăr, fusese prima ființă vie care orbitase planeta. Nu un om, ci un animal. Pe internet erau multe articole despre asta. O altă cățelușă fusese de fapt cea selectată pentru zbor dar fătase pui și prin asta le cîștigase simpatia dresorilor de la stația spațială – așa că tot ei pînă la urmă minipulaseră rezultatele pentru a o salva pe ultima sută de metri de la o moarte sigură. Cu trei zile înainte de zbor, Laika a fost considerată aptă pentru a fi imobilizată în costumul ei spațial, nu Albina, apoi racheta decolase, cu hrană pentru o zi și oxigen pentru șapte. Avea să orbiteze în jurul Terra timp de cinci luni. Gravitația amplificată și zgomotul combustiei o speriaseră peste poate, cum dealtfel au confirmat senzorii atașați pe corpul ei mic: inima îi bătea de trei ori mai repede iar frecvența respirației a crescut la de patru ori peste normal. În cele din urmă nu a murit nici asfixiată, nici de foame, deoarece, dintr-o eroare de design, interiorul rachetei s-a încălzit la 90°C.

După Laika, experimentele au continuat pînă ce, în 1960, alte două cățelușe, Belka și Strelka s-au întors vii înapoi. La următoarea lansare din 1961, sovieticii au considerat că venise în sfîrșit momentul să trimită în spațiu prima ființă umană, pe Yuri Gagarin.

Cînd apare o nouă modalitate de a călători, una care poate pune viața oamenilor în pericol, întotdeauna cercetătorii vor experimenta mai întîi pe animale. Dan știa că gîndul era nebunesc dar nu găsea o altă explicație modului cum apărea animalul brusc în colțul din stînga jos al ecranului. Și de ce tocmai acolo, tocmai atunci, în locul acela unde de curînd se instalaseră camere video care transmireau live și înregistrau în continuu?

Pentru ca cei care au condus experimentul să observe rezultatul.

În laboratoarele lor din viitor puteau urmări înregistrarea live din ziua care-i interesa și urmări pe ecranele lor succesul sau insuccesul teleportării.

Dar, bineînțeles, Dan înțelegea că toate gîndurile lui sînt ridicole. Nimic nu putea fi mai fals decît ideea că teleportarea ar fi posibilă. Așa îi trebuia, dacă se uita la prea multe filme SF!

În drum spre casă fu din nou cuprins de îndoială.

Ce era cu celălalt cîine și cum murise cu trei luni în urmă chiar acolo, fără să fie revendicat de nimeni, într-un oraș în care nu existau cîini vagabonzi?

Pe măsură ce se apropia de strada lui, Dan se gîndea din ce în ce mai intens la ciudățenia situației și își oferea răspunsuri care ba i se păreau logice, ba stupide, la toate întrebările ce-i veneau în minte. Oamenii din viitor nu trimiseseră o specie de animal existent care ar fi putut interacționa cumva cu fauna existentă pe Pămînt. Ca să elimine orice posibilă interacție și să reducă contaminarea cu vreun virus din viitor, tot ei clonaseră un animal dispărut, cel mai apropiat de un cîine, singurul care nu ar fi sărit prea tare în ochi oamenilor din secolul 21.

Ninsese foarte puțin și zăpada deja se topise. Se descălță la ușă să nu aducă noroi în casă. Stacey îl întrebă cum fusese ziua la serviciu și dacă se bucură că pînă pe patru ianuarie e liber.

– Da, mormăi el, ce bine. Și cățeaua unde-i?

– Iar s-a dus în subsol. E mai neliniștită ca-n alte zile. Poate că vine o furtună, știi, cîinii simt presiunea joasă și se sperie de trăznete.

– Unde ai pomenit tu trăznete iarna?

– Sau poate simte că mîine noapte or să fie focuri de artificii și se sperie de pe acum, rîse Stacey.

– Vezi să nu fie ea așa de deșteaptă!

Se așeză pe canapea, se interesă de copii și oftă mulțumit cînd Stacey îi spuse că erau prin vecini, la joacă. Din subsol animalul se auzea tot mai agitat.

– Neapărat trebuie să instalăm o ușă ca să putem să o închidem acolo cînd nu e cuminte.

Atunci se auzi someria de la intrare și Dan tresări vizibil.

Avu impulsul de a-i cere lui Stacey să facă liniște și să nu deschidă dar din subsol se auzi urletul lui Trial, un urlet de animal sălbatic, nu de cîine, iar nevastă-sa, oricum, era deja la ușă și Dan se miră de accentul acela ciudat, de engleză vorbită într-o țară în care el nu călătorise, nici autralian, nici britanic, așa că nici nu prea înțelese din prima întrebarea străinului.

Prieteni, cumva îl aveți aici pe Trial?

Premiul I – Concursul Național de Proză Scurtă „Helion” (2021)