Era vremea sărbătorilor de iarnă, sărbători specifice sfârşitului de an, enervante, obositoare, plictisitoare, cu alergătură prin pieţe, cu ore pierdute pe la cozile interminabile din hipermarket-uri, cu negocierea infinită a preţului unui brad de Crăciun, cu dureri de cap, analgezice, antipiretice sau pastile antiinflamatoare, luate cu nemiluita şi fără nici un rost.

Obosit şi plictisit de toate astea, Paul îşi încropi o mică gustare, puse totul pe o farfurie, îşi luă o cafea, se aşeză în faţa calculatorului şi îl deschise. Pe messenger nu era nimic interesant; nici chef de discuţii nu prea avea, forma asta de comunicare deformând mesajul, nu se ştie din ce cauză, sau ascunzând gândul în spatele unor fraze eliptice, scrise în grabă, adesea agramate.

Înainte de a se apuca să lucreze la ultima nuvelă începută, se gândi să vadă dacă nu are vreun mesaj pe e-mail.

Salvă mai multe articole trimise de colaboratori pentru revista la care lucra şi citi câteva, la întâmplare. Nu găsi nimic care să-l intereseze şi luă la rând răspunsurile primite de la ziare, săptămânale sau reviste de cultură. Scria, în general, comentarii politice sau culturale, împănate cu vorbe de duh sau vagi note autobiografice, pentru picanterie, şi le trimitea la mai multe zeci de redacţii odată. Unii publicau, alţii nu. Unii plăteau, alţii se făceau că plouă. Unii se scuzau, spunând că articolul nu se pliază pe specificul jurnalului sau revistei, alţii credeau că vrea să devină colaboratorul lor permanent şi o dădeau pe după cireş, neştiind cum să-i spună că locurile de colaboratori erau deja ocupate. Cei mai mulţi nici nu catadixeau să răspundă.

Îi sări în ochi un mesaj de la o adresă necunoscută şi îl deschise. Era o replică la un mesaj trimis de el. Nu-şi amintea să fi expediat vreun mesaj la adresa respectivă. Nu-şi amintea adresa. De obicei, când trimitea câte un articol, îşi specifica numele şi faptul că era vorba de un material publicistic, două sau mai multe. Rareori trecea şi numele articolelor. Vreo scurtă prezentare, cum făceau ziariştii sau scriitorii care voiau să intre în graţiile vreunei publicaţii, nu făcea. Era de principiul că textul trebuie să vorbească singur. Dacă articolul nu reuşea să spună nimic sau interesele bucătăriei interioare ale ziarului sau revistei erau bătute în cuie, nu publica şi gata. Nu-şi făcea prea multe probleme.

Să trimită texte însoţitoare mai lungi, cu amănunte autobiografice, gânduri sau sentimente intime, nu obişnuia. Acum, replica era tocmai la un astfel de mesaj confesiv al lui, despre care habar n-avea, în care îi reproşa unui anume Sorin Penciulescu faptul că în nu ştiu ce articol se smiorcăie cam mult, privitor la relaţia pe care a avut-o cu o editură de prestigiu din capitală.

Înainte de a vedea ce vrea omul, Paul citi testul mesajului său, căutând să-şi amintească în ce context îl concepuse, când şi de ce îl trimisese. În text, îi spunea că nu are nici un rost să se plângă, deoarece, aşa cum singur afirma, domnul Penciulescu avea o situaţie materială bună, avea firmă şi nu se plângea de bani. Cu toate astea, omul se plângea „cu lacrimi de crocodil” că fusese înşelat, deplângând şi soarta scriitorului, în general, acesta câştigând cel mai puţin din munca proprie.

Paul îl apostrofa că nu au prea mulţi scriitori şansa să publice la o editură prestigioasă, unde simpla apariţie îţi netezeşte drumul spre afirmare, publicarea însăşi fiind o reclamă pe care alţii o plăteau cu bani frumoşi.

Nu-şi amintea nimic. Să facă reproşuri scrise, trebuia să fi fost într-o stare foarte avansată de ebrietate, numai că el nu se aşeza băut în faţa tastaturii calculatorului.

Prin mesajul său, domnul Penciulescu îl lua la rost, făcându-l în fel şi chip, când cu temeni foarte duri, când cu o falsă atitudine admirativ-împăciuitoristă. Cu un orgoliu specific mai mult unei vârste nu prea înaintate, mergea mai mult pe ideea că el, Paul Calan, se băga unde nu-i fierbe oala şi îl făcea „elev care se bagă singur în seamă şi care vrea să atragă, fără motiv serios, atenţia asupra lui”.

Asta îl enervă peste măsură pe Paul. Ar fi vrut să i-o trântească obraznicului, să-i spună că nu faci dintr-o calitate un defect, folosind tertipuri tendenţioase, că, în general, literatura nu e moşia unuia şi a altuia nu. Considera că orice scriitor sau ziarist trebuie să se bage în faţă, prin concurenţă loială, şi nu trebuie transformată această calitate într-un defect, că nu vine nimeni să te promoveze fără să audă de tine.

Nervos, deschise un motor de căutare şi află că numitul Penciulescu era redactor-şef la un cotidian din partea cealaltă a ţării. De publicaţie i se parea a-şi aminti, pe adresa acesteia trimiţând, probabil, articole la nimereală, dar de ziarist nu ştia nimic. Cum acesta avea o pagină personală pe Internet, cu o fotografie care îi dezvăluia vârsta, văzu că era şi scriitor şi luase de curând premiul întâi pentru o trilogie publicată la o editură prestigioasă, cu multe colecţii şi mii de titluri. Pagina avea o legătură spre un site, care conţinea articole critice, prezentări de carte, decernări de premii şi tot felul de comentarii. Ziaristul de la obscurul cotidian de provincie era foarte viu prezentat pe acest site. În afară de câteva discursuri elogioase la adresa lui, pronunţate de câţiva membri ai juriului, se puteau citi foarte multe referinţe critice şi foarte multe citate extrem de laudative la adresa premiantului. Printre acestea, se găsea şi spovedania marelui autor al trilogiei, unde se plângea de proasta relaţie economică pe care o avusese cu editura care-l publicase. Având procent din vânzări, nu primise toţi banii, făcuse mai multe drumuri în capitală, nu reuşise să discute cu redactorul de legătură şi alte necazuri.

Se uită, de curiozitate, să vadă cine luase premiul II şi III, iar numele celor doi îi erau la fel de străine ca şi numele de Sorin Penciulescu. Nici de ceilalţi nominalizaţi nu auzise.

O clipă, se simţi de parcă s-ar fi găsit într-un univers paralel, cu o istorie a literaturii paralelă, virtuală, şi alţi protagonişti, un fel de antiliteratură, făcută din antimaterie, apoi reveni la ampla confesiune, citind-o cu mare atenţie. Probabil că la aceasta se referea el fără să ştie, când îi imputa autorului trilogiei că e ipocrit atunci când se plânge.

„Dacă, prin absurd, am fost beat şi m-am luat de premiant, de ce nu i-am zis vreo două la rubrica „Forum” a site-ului?!” se întrebă Paul. „De ce i-am scris direct prin e-mail, mai ales că n-am auzit de adresa lui?”.

Întrebarea i se învârti un timp prin cap şi rămase fără răspuns. Avea impresia că ăsta nici nu era un scriitor, ci doar, aşa, o idee de scriitor; ideea de scriitor facil, care mai mult duce o viaţă în sensul ăsta decât scrie. Vreun netalentat cu pretenţii.

Mutând la întâmplare paginile site-ului, Paul avu surpriza să dea peste un articol mai vechi al lui, publicat în mai multe reviste electronice sau pe suport de hârtie, unde făcea o analiză exhaustivă a raportului autorului şi cititorului cu editura şi cartea.

Şi aici, la rubrica de comentarii, Penciulescu îl făcea „înfigăreţ”, „carierist”, „om care se bagă singur în seamă”, „lipsit de talent”, „orgolios” şi „căzut din lună în mijlocul unui fenomen pe care nu-l înţelegea”.

Într-un prim moment, asta îl lăsă mască pe Paul Calan, apoi simţi că se înfurie.

Îşi citi cu atenţie articolul şi constată că obraznicul comentator „fuma discuţii”.

El, Paul Calan, introducea conceptul de „citit involuntar” şi se lansa într-o argumentaţie amplă. Pornea de la expresia „numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei”, afirmând că acesta era un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi  putea spune telespectatorul? „Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc televiziunea naţională de două ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.

Afirma că raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează, că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi. Spunea că se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe, cuplată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.

Cam astea erau preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu.

O scriere literară e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Spunea că unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de lucrat.

Termenul de „a naviga”pe Internet e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu mai apărea nici science-fiction-ul. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.

Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.

Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult. Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.

Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni.

O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.

Avem totuşi avantajul pe care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.

Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau nici una, nici alta.

De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi posesorii acesteia.

Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un poliţist a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua sau texte mai slabe ale unor scriitori cunoscuţi, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.

Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.

Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede.

Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal.

Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.

Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.

Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.

Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi. Numai omul inteligent are neşansa de a se prosti.

Fan-ii citesc mai mult despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar dacă se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiţi la critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.

La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.

În funcţie de balansul valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate.

E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că şi el are dreptate.

Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului până la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii şi promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.

Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul inconştient rămâne singur.

Editurile au fost învăţate să nu vândă cărţi, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărţi nescrise încă, aşa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaţilor, ori eşti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaţilor nu se întrevede încă şi se încearcă în disperare să se fabrice…Pot nominaliza o editură profilată pe science-fiction care a organizat un concurs de debut, a anunţat că acesta s-a suspendat până la o ediţie viitoare şi totuşi, în acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.

Şi, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.

Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din SF au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii autorilor, o s-o ia toată lumea spre science-fiction, ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii, dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.

Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc. Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale” sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui Caragiale.

Scriitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se fac înţeleşi, dar adorm cititorul.

Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.

Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente.

Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent.

Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română, aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE a însemnat victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi.

Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun.

Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligenţa fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar, plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi şi posibilităţile afirmate de protectori.

Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm.

Lumea nu e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.

Orice sfârşit e un început prost, spunea Paul în încheiere.

Insolentul domn Penciulescu afirma în comentariu că tot articolul nu era decât o înşiruire şcolărească de truisme. Nu era nici o urmă de truism. Unde era banalitatea sau locul comun? Dacă shakespeare-ianul „a fi sau a nu fi” putea fi considerat un truism, atunci şi „orice sfârşit e un început prost”, poate fi considerat truism, dar nu-i prea venea a crede. Adevărurile emise de el ar fi putut fi luate ca evidente, dar explicarea unui paradox, cum este cel emis de el, „cititul involuntar”, nu se face prin alte paradoxuri, ci prin lucruri de la sine înţelese.

Era un car de nervi. Micşoră fereastra şi deschise messenger-ul. Spre norocul lui, găsi disponibil un prieten dispus să stea la discuţii, care, în plus, avea ceva cunoştinţe de soft şi putea să-l scoată din întuneric.

Îi povesti toată tărăşenia şi răspunse la toate întrebările care ar fi putut aduce o clarificare a subiectului, apoi îi trimise o listă de adrese de site-uri şi e-mail-uri.

– Ficţiunea se îmbină foarte strâns cu realitatea, mai ales în lumea Internetului, concluzionă prietenul. Stai, să văd!

În timp se făcea conversaţie conventională cu Paul, specialistul în soft deschise mai multe ferestre, conectă mai multe legături laterale, privind cu maximă atenţie şi cercetând cu înfrigurare.

– Iar vrei să mă încerci, spuse într-un târziu.

– În ce sens?

– Îmi povesteşti vreunul dintre subiectele tale, ca şi cum ar fi real. Mi-ai mai făcut-o.

– Dar, totul e cum îţi spun, rămase scriitorul descumpănit.

– Cum îmi spui, nu cum e.

– Mă rog, aşa cum e.

– Nu e nimic real, decretă prietenul. Nu există nici un site şi nici o pagină personală cu numele Sorin Penciulescu. M-am uitat cu atenţie. Nu există premiu, nu există premianţi, nu se găsesc nici numele celor din juriu sau al celor nominalizaţi. Nu există nici ziarul acela. Nu există nimic.

– Nu se poate. Are mai multe texte publicate, mai ales autobiografice, de tip weblog. Ultima sa carte, o trilogie, a fost premiată de curând. Cărţile se găsesc şi pe site-uri de vânzări. Stai puţin! Îţi dau adresele.

Copie câteva adrese de distribuitori de carte şi i le trimise.

– Site-urile există, spuse prietenul, dar cărţile acestui autor nu sunt la vânzare. Nu există nici autorul menţionat. Ăştia ar putea constitui o literatură paralelă, de tip electronic, dar nu se găsesc pe Internet-ul pământean, ci în imaginaţia ta.

– Şi în calculatorul meu, spuse scriitorul.

– E grav.

– Îţi trimit începutul ultimului roman al acestui Penciulescu. E postat ca reclamă, pe un site personal.

– Bine, aştept.

Paul făcu manevrele de copiere a fragmentului într-un program de procesare a textelor şi îl trimise prietenului.

– Ei?

– Nimic. Pagini goale.

– Straniu. Ce pot face? întrebă Paul.

– Întreabă colegii de breaslă! Poate a auzit cineva de numele astea.

– Păi, au auzit. Colegii de breaslă îl ridică în slăvi. E plin Internet-ul de cronici elogioase. Trage la ei de parcă ar fi uns cu miere. E aproape libidinos. Cărţile se vând ca pâinea caldă. Publică la edituri prestigioase, majoritatea din capitală, în tiraje incredibile pentru zilele noastre. Are o promoţie indecent de bună; târguri, lansări de carte, discuţii, ziare şi reviste de cultură.

– La mine, nu există, spuse prietenul.

– Cum să nu existe?!

– Aşa, bine.

– Ai necazuri cu motorul de căutare, îşi dădu Paul cu părerea.

– Ştii că asta e o glumă. Calculatorul meu e ultraperformant şi am mai multe motoare de căutare. Le-am folosit pe toate. Nu găsesc nimic din ce îmi povesteşti.

Paul rămase câteva minute pe gânduri. Întorcând faptele pe toate feţele, nu găsea nimic logic. Nu avea de ce să se agaţe.

– Ce faci, ai adormit sau ai plecat? îl bâzâi prietenul.

– N-am plecat, numai că nu mai ştiu ce să cred.

– Ia legătura şi cu alţi prieteni ai noştri, softişti! Poate găsesc ei ceva.

– Ia tu! Eu nu mă simt în stare. Mă simt complet dezorientat. Nu ştiu ce să fac, spuse scriitorul.

– Ia puţin aer! Până mă consult eu cu băieţii, tu du-te la cumpărături!

– Bună idee.

– Dacă tot ieşi, treci şi prin librării, aşa, într-o doară. Poate găseşti vreuna din cărţile amicului. Poţi să te opreşti şi pe la chioşcuri, să întrebi şi de ziar, dar cred că asta ar fi o prostie. Dacă există, poate fi o publicaţie locală de succes, vândută doar în nord-est. Vorbim diseară.

Văzând că prietenul ieşise de pe messenger, Paul închise şi el. Se ridică, se învârti un timp prin cameră, se duse în bucătărie, mâncă ceva, luă două pastile antistres, sorbi dintr-o ceaşcă puţină cafea rece şi începu să se îmbrace.

Coborî şi, din reflex, o luă spre staţia de autobuz. Se răzgândi în ultimul moment şi o luă pe jos, să se mai liniştească. Îi era frică de supraîncordarea din ultimul timp; putea deveni patologică.

Nu se felicită pentru ideea de a merge în centru pe jos. Gândurile puseseră stăpânire pe el, copleşindu-l. Deşi totul i se părea o prostie la care putea da cu tifla, lăsând calculatorul închis câteva zile, să-şi poată vedea liniştit de pregătirile pentru sărbătorile de iarnă, nu putea scăpa de obsesie.

Fu însoţit de neplăcute gânduri negre. Dacă exista sau nu scriitorul care îi răspundea la nişte mesaje netrimise de el, nu avea nici o importanţă. Ar fi vrut să-l întâlnească pe acest Sorin Penciulescu şi să-i trântească peste nas toată ura de care se umpluse. Ar fi vrut să-i spună că detesta orgoliul tinerilor ziarişti şi scriitori de bani gata. Aceştia erau plini de elanul tineresc până în gât şi mai erau sufocaţi şi de orgoliul de a fi favorizaţi de soartă. Erau puşi în vitrină cu un singur rol, să se mişte şi să-şi dea importanţă, să te calce cu maşina. Cum „cei ce se aseamănă se adună, spre a hotârî cu cine să se asemene”, cum spune scriitorul Tudor Vasiliu, aceşti scriitori, mai buni sau mai răi, nu mai lasă şi pe alţii să se bage în lumea literară din care fac parte cu toţii. Folosind un singur criteriu de apreciere, tânăra generaţie are impresia că totul începe cu ea.

Ar fi vrut să-i spună că habar nu are de el, scriitorul Penciulescu, că nu i-a trimis nici un mesaj şi nu a făcut nici un comentariu, pentru simplul motiv că nu are obiceiul să se lanseze în polemici sterile. În faţa necunoscutului funcţionează sindromul McEwan. Acesta spune că, într-o confruntare de idei, recunoşti faptul că există autori foarte lăudaţi pe care nu vrei să-i citeşti, cauza fiind tocmai deşănţarea cu care sunt luaţi în braţe, datorită sistemului violent de promoţie şi publicitate, în care norocul sau hazardul i-a plasat sau s-au postat singuri. El explică faptul că există scriitori „la modă”, foarte apreciaţi de critică şi mass-media, despre care oameni în părerea cărora crezi spun că n-au pic de talent. Ţinând cont de părerea celor din jur şi coroborând aceasta cu faptul că ai citit mult „despre” autorii respectivi, fiind prezenţe publice atât de pregnante încât nu ai cum să-i ocoleşti, eşti obligat să elaborezi o metodă proprie pe care o putem denumi „metoda Ian McEwan”. Acest englez, considerat de unii un „novator”, de alţii un „senzaţionalist şocant”, după modul cum s-a format la un curs de creaţie literară, un fel de şcoală populară de artă de la ei, după ascensiune, după modul cum e abordat de presă şi după modul obedient în care e premiat, respiră parvenitismul gospodinei plictisite care scrie cărţi pentru simplul motiv că are soţul editor.

Ştim, parvenitismul nu face casă bună cu valoarea, lucru pe care nu îl face intoleranţa, nici ipocrizia, nici nimic. Când un scriitor e insultat de un alt scriitor şi cere daune morale absurde, decade în ochii eventualului cititor. Şi atunci când nu acceptă părerea altuia. Şi atunci când se exhibă. Orice deviaţie morală, orice pată din biografia scriitorului îndepărtează cititorul. Necazul e că orice consumator de literatură te poate lăsa nu numai pentru mai târziu sau prea târziu; te poate lăsa cu fundul în baltă.

O viaţă trăită exploziv, trivial, o viaţă de scriitor, te îndepărtează de o operă cuminte. Şi o viaţă liniştită face la fel, te îndepărtează de o operă explozivă, trivială. Stai şi te întrebi ce te poate face celebru, ce şmecherie să adopţi. Încerci să trăieşti oricum, să scrii oricum. Nu merge în nici un fel. Talentul nu ajunge, exhibiţionismul nu merge. Cu cât te ostracizezi mai mult, cu atât iese mai prost.

Realitatea e greu acceptabilă. Faptul că unii autori spun că nu vor să fie cunoscuţi, ci doar citiţi, dar nu de oricine, ci de o elită formată de ei, e pură ipocrizie. Între a nu fi încă, a nu fi şi a nu mai fi, nu încape nimicul. Orice junghi are tusea sa şi invers. Atitudinea obsesiv discretă, ca şi atitudinea obsesiv ofensivă, sunt generatoare de invizibilitate; prea aproape e similar cu prea departe.

Până la un punct, îţi vine să crezi că numai tu foloseşti metoda aceasta de a lăsa unii scriitori pentru mai târziu, când vei fi convins că sunt nişte valori şi, bineînţeles, vei avea timp de ei. Nu e exact. Foarte mulţi oameni fac la fel, dar nu recunosc acest lucru din pudibonderie. Chiar şi unii critici folosesc această metodă, de lene sau din interes. Dacă punem cap la cap cronicile literare ale acestora, putem vedea că n-ar fi putut avea timpul fizic necesar să citească toate cărţile analizate. Unii merg până acolo încât, din teribilism sau din cine ştie ce alt motiv, analizează cărţi ale unor autori străini, niciodată traduşi, fără să ştie o boabă din limba străinului.

Dacă recunoşti că nu ai citit nimic dintr-un autor supradimendionat de mass-media, rişti să te expui inutil oprobriului public.

„Aşa am păţit şi eu, dar am avut măcar mulţumirea de a mă autoconvinge că, folosind metoda numită arbitrar McEwan, nu am alunecat într-un sindrom McEwan”, îşi spuse Paul.

Unul dintre semnele acestei stări anormale a individului înzestrat cu simţ critic este înlocuirea scriitorului cu un personaj creat chiar de el. Din motivele prezentate mai sus, faci abstracţie de opera autorului până la a uita total că există, înlocuind-o cu povestea scriitorului sau cu orice altceva. La un cenaclu literar, a întâlnit un activist cultural, care, vrând să se dea mare că a vizitat New York-ul, de unde a cumpărat versiunea originală a romanului „Dune”, pe care l-a citit direct în engleză, s-a apucat să povestească acţiunea. Peste ani, când acest roman s-a tradus în româneşte, l-a citit şi Paul Calan. Atunci a văzut el că activistul habar nu avea de engleză; ceea ce povestise nu semăna cu textul tradus şi citit, mai târziu, de toată lumea.

Sunt mulţi şi scriitorii români consideraţi deja clasici pe care i-au citit doar câţiva prieteni ai lor. Se vorbeşte foarte mult despre ei, sunt prezenţe active la tot felul de mese rotunde televizate, lansează pălării, povestesc cu dezinvoltură despre meleaguri exotice de care n-a auzit nimeni, dar unde porumbul fiert se mănâncă începând cu celălalt capăt sau fac psihanaliză ocazionată de cine ştie ce eveniment politic, cu referire la opera proprie. Unii susţin că premiul literar se obţine scriind puţin, dar având o viaţă publică bogată; alţii susţin că e bine să scrii mult, obligând juriul să-ţi remarce prezenţa activă.

Dacă preiei scriitorul transformat în personaj de telenovelă şi îl îmbraci în propria-ţi imaginaţie, poţi avea un şoc atunci când îl întâlneşti în carne şi oase. Imaginea formată nu are nimic a face cu realitatea, care te scârbeşte. Frica de acestă realitate e ca frica de a pleca în străinătate; construindu-ţi o străinătate a ta, ţi-e frică de o alta, eventual ostilă. Frica de altceva e frica de tine însuţi, cel care a construit cu imaginaţia ceva atât de fascinant încât nu poate să mai accepte realitatea. Îţi place să crezi că eşti în stare să înţelegi mai mult decât poţi.

Cei care imaginează, în felul ăsta, un scriitor oarecare, riscă să dea în sindromul de a nu mai fi în stare să-i citească opera nici dacă ajunge la concluzia că aceasta e tangibilă şi are timp destul pentru ea. Imaginând cum vrei tu, ajungi să te identifici cu obiectul imaginat, atât de mult, încât nu mai ştii care e imaginatul şi care imaginatorul.

Totul poate fi reinventat de tine, dar nu până acolo încât să crezi că toată lumea e a ta. Lumea nu renunţă la ficţiune, dar, să imaginezi prea mult un imaginator e deja prea mult.

Imaginaţia creează prăpăstii. Una dintre aceste prăpăstii este cea produsă de editorii români, care au impresia că scriitorii veniţi din străinătate sunt pe malul cu flori, iar cei din ţară pe malul deşertic, publicând, obedient, în consecinţă. De aici, până la imaginaţia publică, nu mai e decât un pas, iar imaginaţia publică arată că scriitorii veniţi din străinătate sunt mai uşor publicaţi şi mai citiţi. Mulţi scriitori autohtoni, văzând că nu au cititori, încearcă acestă măsură facilă; vor să plece în străinătate, să facă bani şi să se întoarcă triumfali, ca după o bătălie câştigată. Nu le place să se reconsidere, plecând ca Iisus în deşert; în deşertul din interiorul ţării.

Mult prea mulţi constată că nici scriitura sclipitoare, nici reconsiderarea din oaza civilizaţiei, nici banul, nici sexul, nici situaţia favorabilă, căutată cu lumânarea, nici adeziunea la tot felul de platforme, nici aderarea la tot felul de fundaţii, nici hazardul, nici temerile, nici obsesiile, nici raţiunile de marketing, nici blog-urile, nici pasiunea erotică excesivă, nici politica, nici speculaţia filozofică, nici iubirea durabilă, nu aduc consacrarea.

„Atunci, ce?!” se întreabă Paul.

Deocamdată, nu exista nici un răspuns convenabil. Vinovat de această stare de lucruri e chiar modul de a face literatură, deoarece aceasta a fost transformată, ea însăşi, dintr-o plăcere de a scrie sau citi într-un sindrom de a scrie sau citi.

Muncit de astfel de gânduri, intră în prima librărie întâlnită în cale şi se îndreptă spre standurile celor mai prestigioase edituri din capitală. Făcu un tur al titlurilor şi autorilor, apoi, văzând că totul era pus cu furca, fără nici o ordine, se dezmetici.

– Cărţile astea sunt burduşite alandala în rafturi, spuse unei femei care îşi făcea de lucru printre standuri.

– Suntem o librărie fără pretenţii, veni răspunsul.

– Dacă nu vă respectaţi munca, nu respectaţi clientul.

– Nu avem mulţi clienţi. Câştigăm şi noi o pâine. Eu nici nu prea citesc.

– Înţeleg, dar dacă vine un client, cum sunt eu, şi întreabă de un anumit autor?

– Avem un catalog complet, cu toţi scriitorii, în ordine alfabetică. Uitaţi aici!

Paul deschise un repertoar voluminos, cu multe fişe, căutând numele scriitorilor premiaţi, în frunte cu Sorin Penciulescu, dar nu-l găsi pe nici unul.

– Căutaţi ceva anume? întrebă vânzătoarea, părându-i-se suspect că stătea de o jumătate de oră cu ochii în catalog, în loc să se uite la cărţi.

– Nu. Nu caut nimic.

– Suntem o librărie destul de bine aprovizionată, dar mai e librăria de lângă cofetăria „Amandina”. Acolo puteţi găsi absolut tot ce vreţi. Au contract şi cu editurile cele mai neînsemnate din ţară.

– Bine, mulţumesc, spuse Paul.

Salută şi ieşi, continuându-şi drumul spre centru. Vru să o ia la dreapta, spre piaţă, dar ceva îl atrăgea spre librării. Înainte de a ajunge la cea indicată de femeie, mai intră în două, unde, de asemenea, nu găsi nimic.

Nici la cea mai mare şi bine dotată librărie din centru nu găsi ceva. Îşi aminti că făcuse o listă cu tot ce îl interesa, o scoase şi, cu ea în mână, se apropie de una dintre vânzătoare. Aceasta parcurse notiţa, consultă câteva registre şi se înapoie, privindu-l cu suspiciune.

– N-am nimic din ce scrie aici. Or fi autorii mai noi.

– Sunt autori cunoscuţi, cu multe cărţi la activ. Au luat şi multe premii. La diverse saloane de carte, au vândut mii de exemplare.

– Aşa se explică, spuse vânzătoarea. S-or fi plimbat cu cartea doar pe la festivalurile de carte sau le dau prin site-urile de vânzări.

– Pare puţin probabil.

– Aşa cred şi eu, dar nu vă pot ajuta cu nimic.

Paul mulţumi, aruncă o privire peste cotoarele cărţilor din standurile celor mai prestigioase edituri, nici el neştiind de ce, apoi ieşi.

În drum spre casă, frigul de afară şi oboseala îi mai alungară obsesiile, dar tot nu se abţinu până nu intră în câteva librării, mai mari sau mai mici, să se simtă împăcat cu gândul că făcuse tot posibilul.

„Tot posibilul, să ce?! se întrebă. Să aflu că autorii ăştia nici nu există?”.

Ajuns acasă, se hotărî să nu-l mai apeleze pe prieten, să lase pentru a doua zi.

Fiind una din zilele lui libere, putea să doarmă mai mult şi, odihnit, să împartă firul în patru cât voia.

Mâncă ceva şi sări peste obişnuita cafea, aterizând direct în pat.

Mult timp, visă numai scriitori şi înfruntări de idei. Se visa aşezat în faţa tastaturii, unde îi scria preopinentului că îl considera un produs artificial al literaturii, ceva existent doar în spaţiul virtual, care, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă, caută să-şi fabrice o biografie romanţată, cu pagini web, site-uri, blog-uri. Îi spunea că toate destăinuirile privind chinurile publicării tot în registrul ăsta erau. Îi spunea că nu avea habar de el, că nu i-a trimis nici unul dintre mesajele la care i-a răspuns şi nu a făcut nici un comentariu. Îi spunea că nu-l cunoaşte, că n-a auzit de el, că nu l-a citit, dar presupunea că e un autor slăbuţ. În afară de câteva fragmente, publicate pe Internet ca reclamă, şi de cronicile alea deşănţate, nu citise nimic. Cărţile cu care se lăuda nu existau în librării, nu pentru că s-ar fi epuizat, ci pentru că nu existau, librarii neavând habar de scriitorul Penciulescu.

Într-un târziu, visul se pierdu în ceaţă, se întoarse pe partea cealaltă şi adormi tun.

A doua zi, se trezi târziu, îşi bău tacticos cafeaua, încropi un mic dejun consistent, se aşeză în faţa calculatorului şi, reflex, deschise e-mail-ul. Era un singur mesaj, iar acesta era un răspuns aiuritor al scriitorului Sorin Penciulescu la un text al său. Textul era o scrisoare coerentă, sinteză a gândurilor care îl năpădiseră pe Paul în drumul pe care îl făcuse în ziua precedentă spre centrul oraşului, combinate cu visul pe care îl avusese în timpul nopţii. Răspunsul era o înşiruire de insulte, reproşuri şi fraze de o duritate nemaîntâlnită, care pleca de la premiza că Paul Calan ar fi trebuit să-l cunoască foarte bine pe el, ziaristul şi scriitorul Penciulescu.

Enervat, închise mail-ul şi deschise messenger-ul.

– Ei, ai aflat ceva? îl luă Paul la întrebări pe prieten, direct, fără nici o introducere.

– Din păcate, nimic.

– Adică?

– Adică nu au nici alţii informaţiile astea pe Internet, spuse prietenul. Nu se găseşte nici măcar articolul despre „cititul involuntar” în paginile revistelor electronice indicate de tine. Eu cunosc textul, dar dintr-o revistă pe care mi-ai dat-o mai demult.

– N-ai dat nici peste un articol despre un sindrom numit „McEwan”?

– Nu.

– Şi eu, ce fac?! întrebă Paul.

– Apucă-te de scris! Ai creat un conflict virtual în capul tău, cu personaje, descrieri, fapte. Ia de scrie! Unii se duc la dracu’ în praznic pentru a scrie o carte de călătorii.

– Nici nu mă gândesc. Mi se pare un subiect subţire şi nu am habar despre terminologia tehnicii de calcul.

– În cazul ăsta, nu se mai poate trage decât o singură concluzie, faptul că influenţezi deciziile calculatorului, spuse prietenul.

– S-ar putea să ai dreptate. Înainte de a te contacta, am deschis poşta electronică. Ce crezi că am găsit?

– Ce?

– Un mesaj al meu, adresat scriitorului Penciulescu, spuse Paul.

– Şi, care e necazul?

– N-am trimis nici o scrisoare.

– Cum aşa?! se miră prietenul. Ştiam că eşti adeptul genului epistolar, care, cum spui tu, nu-ţi foloseşte prea mult, dar te face să-ţi ţii spiritul treaz, să nu rugineşti.

– Da, dar nu corespondez cu oricine.

– În cazul ăsta, rezultă că mesajul s-a sintetizat singur.

– În plus, are şi un răspuns bizar, încâlcit, lipsit total de bun simţ, din partea dobitocului, spuse Paul.

– Întrebarea e cum poate un mesaj să se sintetizeze singur? Calculatorul tău a luat decizia să sintetizeze mesaje.

– Asta, dacă am presupune că un calculator ia singur decizii.

– Nu avem altceva de presupus, spuse prietenul. Unele dintre date sunt existente doar la tine în creier. Calculatorul nu are de unde să le ia din altă parte. Totdeauna mi s-a părut că e ceva în neregulă cu tine.

– Nu trebuie să vorbeşti aşa. Fiecare om e angoasat sau isterizat de ceva. Are cine să ne frustreze. Trăim într-o societate anormală. Nu trebuie să glumeşti cu lucruri din astea. Ne ştim din copilărie. Am venit la oraş din acelaşi târg amărât. Dacă nu ne apucam de inginerie, acum eram oameni. Făceam şi noi un curs de calificare la locul de muncă, aveam o meserie care nu presupunea prea multă inteligenţă şi ne dezvoltam simţul practic. Mai un ciubuc, mai un furtişag; ne făceam şi vilă, ne luam şi maşină mică. Aşa, ce-am făcut?

– Cum ce? Am participat la construcţia unei societăţi existente şi în prezent.

– Da, dar în loc să vindem gogoşi, să ajungem patroni de farmacii sau magazine, ne-am apucat de scris romane sau de tehnica de calcul, spuse Paul.

– Înainte de a te apuca să sapi trecutul, îţi recomand să faci nişte teste psihologico-psihiatrice. Calculatorul nu poate avea nici o vină. El e o unealtă. E folosit şi influenţat de om. Omul eşti tu. E posibil ca soft-ul calculatorului tău, din cine ştie ce eroare, să fi creat o lume care nu există.

– Ce lume spui că nu există?

– De exemplu, ziarul acela unde e redactor-şef preopinentul , cel cu înfruntarea de idei, nu există, spuse prietenul.

– Cum să nu existe? Omul are site personal, ziarul, de asemenea.

– Nu zic nu. Un ziar cu numele ăsta, în oraşul indicat, există doar pe Internet, doar într-o realitate virtuală. Nu există în, să-i zic aşa, realitatea „reală”. M-am interesat la Poliţie, la Camera de Comerţ, la cele mai mari agenţii naţionale de distribuţie a presei, m-am interesat peste tot. La adresa redacţiei, e un magazin de cojoace. Adresa de e-mail e falsă sau neoperaţională. Ziaristul şi scriitorul Sorin Penciulescu nu există, pentru simplul motiv că nici nu s-a născut. Nu e nimeni cu datele astea în evidenţa populaţiei. Nici ceilalţi premianţi, menţionaţi de tine, nu există. E o lume inventată de o minte diabolică.

– Ce vrei să sugerezi?! întrebă Paul.

– Nu vreau să sugerez nimic.

– Ştii că eu nu am cunoştinţele necesare pentru a crea un scenariu ca ăsta pe Internet.

– Ştiu. Din cauza asta, nici nu m-am gândit la tine, spuse prietenul.

– La cine te-ai gândit?

– La nimeni. Pare o poveste fără nici o miză.

– O fi intrat vreun hacker, spuse Paul.

– Hacker-ii intră ca să fure sau ca să distrugă fişiere, nu să producă ceartă între necunoscuţi care nici nu există. E fără sens. Sunt prea multe date la mijloc.

– Pot fi oamenii vreunui serviciu secret.

– Ar trebui să încetezi cu vechea ta obsesie că societatea e formată din urmăriţi şi urmăritori, spuse prietenul. Azi, nu te mai urmăreşte nimeni, nici dacă îl plăteşti. Dacă ai nenorocul să nimereşti pe o străduţă mai întunecată, poţi să mănânci bătaie degeaba; nu ştie nimeni de tine. Pentru un buzunar de mărunţiş, poţi să-ţi pierzi şi viaţa. Serviciile secrete se ocupă cu lucruri secrete, iar poliţiştii se găsesc la slujbă.

– Dacă se găsesc la slujbă, sar în ajutor.

– Dacă ar fi să fac o glumă, aş spune că sar în ajutorul infractorului, dar nu despre asta vorbeam, ci despre faptul că se găsesc la biserică, la slujba de la biserică, să demonstreze că sunt şi ei buni cetăţeni. Ştii anecdota aceea cu slujbele, lansată involuntar de guvern?

– N-o ştiu, spuse Paul.

– Guvernul oferă românilor 200.000 de slujbe; cele mai reuşite sunt cele de la Patriarhie.

– Glumeşti tu, dar e mai mult decât posibil să fi supărat pe cine ştie cine. Unele dintre articolele mele sunt foarte dure.

– Da, dar nu sunt tăioase, spuse prietenul. Plesnesc, fac vânătaie, dar nu ucid. Ca ziarist, ştii tu ce ştii. Cei mai mulţi preferă să ignore faptul că au o muscă pe căciulă.

– Sunt oameni care nu suportă să fie tocaţi mărunt, aproape insesizabil. Ei ştiu că electoratul se prinde foarte repede. S-au învăţat în funcţii, unde e cald şi bine. Ideea că vor fi zburaţi de votul mârlanului îi terorizează. Paranoicii sunt cei mai periculoşi.

– Oricine ar fi la mijloc, în dezavantaj se găseşte Penciulescu şi gaşca lui. Ştii vorba aia: nu te găseşti în memoria nici unuia dintre calculatoarele principalelor instituţii ale statului, nu exişti…

– E ceva dubios la mine, îl întrerupse Paul. Am o legătură automată făcută fără să fi dat vreo comandă.

– Îţi bagă cineva vreun virus.

– E posibil, dar se şterg instantaneu.

– Bine. Vezi ce e şi spune-mi! spuse prietenul şi închise.

Paul citi câteva fraze şi rămase cu gura căscată. Penciulescu îi comunica faptul că luase un premiu pe care nu l-a dorit, apoi totul continua cu începutul prozei pe care o avea el, Paul Calan, în lucru, împletit cu elemente din conflictul artificial ce se crease singur, apoi se downloadă un film.

Văzu imagini despre sine însuşi, la masuţa calculatorului, plimbându-se prin pieţe sau librării, apoi se vizionă făcând naveta, nervos, între bibliotecă, bucătărie şi sufragerie.

Plictisit, vru să deschidă messenger-ul şi să-i comunice prietenului că varianta cu urmărirea electronică era valabilă, dar, ca şi cum cineva, din spate, ar fi ştiut asta, nu-l lăsă să închidă mail-ul şi demară un alt film. Acesta era un reportaj cu multe imagini inedite, luate cine ştie cum şi de unde, şi un comentariu psihanalitic original şi pertinent privind conflictul artificial dintre el şi un scriitor care nu exista.

Nu mai avu răbdare sa vadă ce se întâmplă şi, din nou, vru să închidă. Când fu pe cale să apese butonul, din difuzor izbucni o linie melodică stridentă, iar pe ecran debută alt treilea film.

Apăru Sorin Penciulescu, redactor-şef al celui mai puternic cotidian local din nord-estul ţării, aparţinând celui mai puternic trust de presa din ţară, artizan al celor mai prestigioase premii literare. El anunţa că scriitorul Paul Calan era câştigatorul celui mai bine finanţat premiu, iar trustul se angaja să finanţeze şi romanul care putrezea de zece ani la o editură foarte bine cotată din capitală.

Până la un punct, povestea era adevărată. În urmă cu 10 ani, depusese un roman la o editură în vogă, dar nu îl lasase acolo. După patru ani, văzând că nu i se spune nici „da”, nici „nu”, scosese cartea şi o publicase la o editură mai puţin prestigioasă, într-un tiraj mic, în regie proprie. Deci, totul era o minciună; romanul nu „putrezea” la prestigioasa editură pentru simplul motiv că nu se mai afla acolo.

Redactorul-şef spunea ceva despre nişte scuze pe care i le transmitea, rugându-l să nu fie frustrat de eşecurile editoriale care îl potopeau, să nu mai coacă gânduri negre la adresa confraţilor de breaslă şi, mai ales, la adresa lui, a scriitorului Penciulescu, deoarece nu el era vinovat că era luat în braţe şi premiat. Nu el era vinovat că i se face o promoţie deşănţată, perversă, că i se plătesc bine cărţile, că e publicat în tiraje mari şi are salariu supradimensionat ca ziarist.

„Asta e o prostie”, îşi spuse Paul, neştiind dacă farsa era de râs sau de plâns. „Aceste lucruri nu există”.

Ameţit, lăsa totul baltă şi, pentru că ferestrele nu se mai închideau şi filmul rula încontinuu, obsedant, scoase calculatorul din priză.

Luă obişnuitele calmante, se îmbracă gros, deblocă yala, trase uşa masivă de metal, coborî cu liftul şi ieşi din bloc. Trase în piept aerul rece de afară şi se mai linişti. O plimbare până în centrul oraşului, cu mâinile în buzunare, rupt de orice gând sau activitate, era cea mai bună idee.

Trecu prin faţa ferestrelor magazinului de alături şi se uită înăuntru, mirat că, din şase vânzătoare, nu era nici una la post. Cu toate că era deschis, nici vânzătorul de la chioşcul de ziare din colţ nu se găsea pe scaunul lui, ca de obicei. Nici gaşca de cartier de pe băncile din faţa primului bloc de pe dreapta, cu derbedeii ei, care scuipau pe jos, urlau şi spuneau prostii, tare, să-i audă toată lumea, nu era la post. Nu se auzea gălăgia obişnuită de la şcoala primară din cartier, nu era nimeni nici la crâşma de alături. Dispăruseră cu toţii.

Ajunse în centru şi nu întâlni pe nimeni. Forfota dinaintea sărbătorilor, când alerga fiecare după suveniruri, felicitări sau reduceri de preţuri, pierise.

Deşi era ora când oamenii principalelor clădiri administrative plecau acasă, acum nu ieşea nimeni de nicăieri şi nu intra nimeni niciunde, pentru simplul motiv că nu mai era nimeni în oraş. Dispăruseră cu toţii şi lăsaseră totul baltă.

Cărbunii grătarelor de pe marginea drumului ardeau încă, iar fripturile şi cârnaţii se carbonizaseră demult.

Automobilele lăsate în mişcare se loviseră unele de altele, invadaseră parcurile sau se proptiseră în vreun stâlp, pom sau vitrină de magazin.

Era posibil ca locuitorii să mai fi existat, dar să nu-i fi văzut el, dar maşinile părăsite în mers infirmau ideea. Era posibil ca această lume să fi devenit inacceptabilă şi inexistentă doar pentru el. Era posibil orice.

Nu-şi dădu seama ce îi declanşase declicul. Începu să-şi amintească imagini din altă lume şi imagini ale unui drum interstelar care părea că nu se mai sfârşeşte, întâi fulgurant, apoi tot mai coerent şi continuu.

Nu-şi putea explica ce făcuse să-i dispară din minte aceste amintiri şi să fie înlocuite cu altele, cele ale vieţii unei fiinţe banale de scriitor şi ziarist de pe Pământ.

Cu cât îşi amintea mai mult dintr-o viaţă anterioară, posibil, mai bună, tot ce era legat de viaţa lui ca pământean începea să i se şteargă din minte.

Cu cât procesul înainta mai mult, cei ce se făcuseră nevăzuţi în jurul lui începură să apară din nou, unul câte unul, miraţi. Se uitau împrejur la tevatura provocată peste tot sau la carambolul rutier. Neînţelegând nimic, ca nişte papuşi teleghidate, se alăturau aglomerării de oameni ce se formase în spatele lui Paul Calan, compactă, ameninţătoare.

Ca împinse cu mâna, masele de nori plumburii se dădură la o parte şi apăru soarele, parcă agăţat între turlele primăriei, dar, între el şi masa cetăţenească, se interpusese o prelată imensă, probabil susţinută din spate, cu prăjini, de indivizi mai puternici.

Se uită mai bine şi văzu că arătarea nu era o bucată de pânză grea, ci o structură cărnoasă, organică, ce plutea prin forţe proprii, apropiindu-se de el. Apoi, odată cu huiduma, coborî asupra lui întunericul şi nu mai văzu nimic.

În scurt timp, fu devorat de fantoma cărnoasă, care porni, la rândul ei, să se autoconsume, pe asfalt nemairămânând decât o grămăjoară de pulbere fină, minerală, care fu măturată de femeia de serviciu de la Primărie şi pusă într-o cutie de bazalt.

-Mă bucur că am ascultat de colegii mei din celelalte oraşe şi am cumpărat o umbră din asta, cu proprietăţi psihotronice, puternic electronizată, spuse primarul, ieşind în faţă. Păcat că sunt umbre de unică folosinţă. Consumăm banii contribuabilului, dar merită. Dacă ar fi după mine, aş spala trotuarul cu furtunul. Am fost invadaţi de tot felul de scriitori şi ziarişti obraznici, de pe tot felul de planete, care vor să ne dea nouă lecţii. Îi vom stârpi.

Se trecu la o ceremonie oficială de comemorare a încă unui om de cultură eliminat din societate, apoi edilul-şef ţinu un scurt discurs. Avu loc o slujbă de pomenire, se întocmi actul public de ştergere a scriitorului din computerul primăriei şi notabilităţile se retraseră, lăsând loc la microfon oricui dorea să-şi exprime părerea, să se plângă de ceva, să ţină un discurs vitriolant la adresa autorităţilor sau să propună vreun amendament la  noua constituţie, care înfiera prezenţa condeierilor printre noi.

***

Credit art- photo: Suzy Hazelwood

***

Povestirea face parte din volumul Egal cu tine însuți– recenzie

De același autor: Dispariția

Recenzie de Mircea Opriță: Galaxia aforismelor