Când zgomote ciudate încep să răsune în miez de noapte: ciocănituri în ziduri, trosnete, gâlgâit ca de apă prin ţevi goale, scârţâitul treptelor sub paşii cuiva nevăzut… Când uşile se trântesc singure, ferestrele se deschid fără vreo răbufnire de vânt şi filele unei cărţi uitate pe masă se răsfoiesc de la sine… Când ceşti şi pahare se fac ţăndări pe podea, lămpile se clatină ca la cutremur, statuete cad de pe rafturi, scaune se rostogolesc prin văzduh, sertare ţâşnesc din dulapuri şi sticlele explodează…
Când se întâmplă toate acestea, sau măcar o parte, martorii înţeleg – adesea tardiv, după ce au încercat întâi să ignore, apoi să nege evidenţa – că în casa lor s-a instalat o forţă stranie, care le spulberă certitudini până atunci imuabile. Nimeni şi nimic nu poate să-i ajute: societatea le oferă ostracizare, nu soluţii, poliţia îşi declină competenţa, exorcistul se declară, în cele din urmă, neputincios.
Iar apoi… Lucrurile neînsufleţite pornesc vânătoarea de oameni, mâini nevăzute se întind să-i apuce şi spirite rătăcite, răzbunătoare ori geloase prind glas, cerându-şi viaţa înapoi…
Ce pot face martorii într-o situaţie care le depăşeşte nu doar puterea de a îndura, ci însăşi capacitatea de înţelegere? Răspunsul este simplu, la îndemână: să plece. Majoritatea aleg fuga, refuzând coşmarul, încercând să uite, să regăsească reperele normalităţii.
Unii nu pot. Se simt prea ataşaţi de căminul lor, le este teamă că „blestemul“ îi va găsi oriunde sau, pur şi simplu, sunt prea săraci pentru a-şi permite o altă casă. Alţii însă nu vor. Refuză să accepte supremaţia altcuiva – om, demon sau spirit – în propriul teritoriu. Şi atunci urmează încercarea voinţei, a răbdării, într-un conflict deschis, ce se va prelungi săptămâni, luni, câteodată ani. Şi, pe măsură ce înfruntarea cu duşmanul invizibil începe să semene tot mai mult a război, ajung să întrevadă adevărul: nu sunt în joc doar o casă sau liniştea unei familii.
Este o luptă pentru supravieţuire.
Într-o asemenea confruntare – uneori terminată tragic – se vor pomeni angrenaţi martorii din următoarele cazuri, selectate pentru credibilitatea surselor primare şi a personalităţilor care le-au consemnat de-a lungul vremii.
Reacţia clerului: „Vade Retro, Satana!“
François Perrault – La Rochelle, Franţa, 1642
Pastorul hughenot François Perrault, a cărui casă din oraşul La Rochelle a fost, în anul 1642, teatrul unui fenomen poltergeist, nu s-a gândit nici o clipă să se retragă dinaintea ofensivei „forţelor întunericului“. Ca om al Bisericii se ştia imun la influenţa demonică, iar ca spirit lucid şi analitic a vrut să consemneze pentru eternitate ce văzuse. A făcut-o cu atâta precizie încât, impresionat de maniera aproape ştiinţifică în care erau tratate evenimentele, Sir Robert Boyle (1627-1691, fizician şi chimist irlandez, unul dintre fondatorii Societăţii Regale din Anglia) s-a ocupat de traducerea în engleză şi publicarea „jurnalului“.
Poltergeistul lui Perrault a început cu manifestări clasice – bubuituri în ziduri, dulapuri, mese şi scaune deplasate inexplicabil, obiecte ţâşnind prin văzduh –, dar frecvenţa şi durata lor creşteau, tinzând să instaureze un haos total. Curând li s-a adăugat un susţinut bombardament cu pietre, de parcă zeci de păsări loveau cu ciocuri de fier în acoperişul clădirii.
Intrusul nevăzut afecta vieţile tuturor celor din casă, însă majoritatea actelor sale erau îndreptate împotriva doamnei Perrault şi a menajerei – iar după o vreme, cu predilecţie asupra ultimei. În fiecare dimineaţă, pentru tânăra servitoare începea coşmarul: aşternuturile pe care le împăturea cu grijă erau imediat azvârlite pe jos, ceştile sau paharele cădeau de pe mese, făcându-se ţăndări…
Preferinţa „demonului“ pentru fata de la ţară, naivă şi vulnerabilă, a fost consemnată de pastorul hughenot în jurnal ca un lucru firesc şi, într-un fel, de aşteptat. Observaţia n-avea de ce să contrarieze, dimpotrivă, părea obiectivă într-un secol dominat de superstiţii şi misoginism. Nu erau femeile slăbiciunea neamului omenesc, uneltele folosite dintotdeauna de diavol ca să se strecoare în lumea noastră?! De asta, orice exorcism trebuia să conţină un ritual de întărire a credinţei şi purificare pentru toate femeile din casă: rugăciuni, post şi penitenţe.
„Demonul“ lui Perrault manifesta şi o caracteristică mai puţin comună. De obicei, activitatea vocală a unui poltergeist se reduce la murmure, şuierături sau la câteva blesteme şi invective. În acest caz, o voce umană pronunţa distinct cuvinte şi chiar fraze coerente – deşi lipsite de sens pentru martori – dovadă că aparţinea cuiva care lăsase foarte multe nerostite înainte de a trece Marele Prag. Manifestările poltergeist din casa pastorului hughenot au încetat după unsprezece luni, la fel de neaşteptat cum începuseră. Evenimentul a coincis cu plecarea menajerei, însă François Perrault a considerat alungarea „demonului“ drept o victorie a credinţei sale neşovăielnice.
Teoria „spiritelor neliniştite“ mai avea însă de aşteptat două secole, căci contemporanii lui Perrault „ştiau“ prea bine ce este un poltergeist: un diavol trimis să ispitească, cu vorbele sau altfel…
Foto: Adrian Bancu
